Domnul pr. dr. Pavel Chirilă - Homeopatie sau Alopatie?

Read More

“După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”

S-a scris mult despre „După dealuri”, cronica doamnei Elena Dulgeru, “După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”, publicată în „Ziarul Lumina”, sâmbătă, 26 ianuarie 2013, exprimă pertinent atât viziunea criticului de film, cât și pe cea a unei persoane care trăiește și cunoaște realitatea ortodoxă. Filmul „După dealuri”, după cum spune autoarea articolului este un „film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic.”
Să-l vizionăm ca atare și da: „Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!”  Vă recomand să citiți articolul! (Harrdelos)

Elena Dulgheru, “După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”, cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 ianuarie 2013

De la “Moartea Domnului Lăzărescu” nu s-a mai vorbit atât de mult de un film românesc. Poate, doar despre “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al aceluiaşi Cristian Mungiu. Dar “Moartea Domnului Lăzărescu” era perceput, în primul rând, ca o eclatantă declaraţie de forţă a noului cinema românesc (prin excelenţă apolitic şi neangajat), filmele lui Mungiu se dezvoltă, de la bun început, pe o coordonată de implicare socială – iniţial ludică (în “Occident”), deplasându-se spre tragi-comicul balcanic de adâncime (în “Amintiri din Epoca de Aur” – I şi II), ca să atingă gravitatea tragicului (în “4, 3, 2” şi “După dealuri”).

Manevrând cu dezinvoltură stiluri cinematografice foarte diferite, cum puţini confraţi de-ai săi de breaslă (şi mai nimeni din cei de generaţie) sunt în stare, regizorul-scenarist se simte la fel de firesc în filmul psihologic de cameră, ca şi în fresca socială, în filmul de actualitate, ca şi în cel istoric, în comedie ca şi în genul tragic. Nicăieri nu apar note false, cineastul reuşind să atingă mereu autenticitatea – performanţă extrem de rară chiar la regizorii cu ani buni de carieră în spate.

Dar, indiferent de genul, stilistica sau tema abordată, regizorul pare să fie atras de subiecte ambigue, care oferă din start o ambivalenţă de interpretare – prilej nu pentru desemantizări excentric-arogante, ci pentru a exploata adevărurile subiective ale personajelor aflate în conflict, cu o atenţie şi grijă pentru interioritatea umană extrem de rare în noul cinema românesc. Dincolo de pledoariile pro sau contra emigrare din “Occident”, pro sau contra avort din “4, 3, 2”, pro sau contra vinovăţiei obştii monahale de la Tanacu din “După dealuri”, rămâne adevărul de viaţă al personajelor prinse în cursa destinului, căruia încearcă să-i facă faţă cu ceea ce înţeleg ele prin demnitate, curaj, iubire.

În plus, începând de la “4, 3, 2” se profilează în creaţia lui Mungiu tema prieteniei şi a sacrificiului în numele prieteniei – o temă mult mai importantă în “După dealuri” decât aceea a exorcismului, fanatismului şi intoleranţei sau lesbianismului – cuvinte-cheie care, fatalmente, contribuie într-o măsură neneglijabilă la promovarea filmului pe mapamond. Dar nu acestea îi aduc premiile. Nu acestea constituie centrul de greutate al filmului, ba mai mult, toate aceste sloganuri alcătuiesc mai degrabă contextul şi pretextul de meditaţie pentru lucruri mai profunde, ca solidaritatea, puterea comunicării dincolo de cuvinte, iubirea, înţeleasă ca responsabilitate faţă de celălalt, sacrificiul - teme care apropie creaţia recentă a lui Mungiu de cea a fraţilor belgieni Luc şi Jean-Pierre Dardenne.

Lucrat scenaristic şi regizoral, actoriceşte şi imagistic în filigran, filmul trebuie citit cu aceeaşi măsură: a filigranului, iar nu a “secerei şi ciocanului” rectitudinilor politice (a societăţii civile ori a celei bisericeşti).Oamenii de biserică îi reproşează tendenţiozitatea subiectului – un love-story tragic lesbian – potrivit-mănuşă preferinţelor festivaliere actuale și celor ale caselor de distribuție, dar impropriu realităţilor vieţii monahale româneşti (oricât de critic ar fi privită aceasta). Şi au dreptate. Din romanele de investigaţie ale Tatianei Niculescu-Bran, care constituie baza scenariului, Mungiu alege ca nucleu relaţia de prietenie dintre cele două fete orfane, pe care o dezvoltă, decent şi fără stridenţe, într-o perspectivă abia sugerată de scriitoare (care, pornind de la câteva indicii de evenimente traumatizante din copilăria celor două fete, încearcă să reconstituie tabloul prieteniei lor extrem de ataşate). Anadecvată la contextul monahal românesc (dar plauzibilă în cadrul instituţiilor de plasament ale anilor‘90, din care provin eroinele), natura erotică a relaţiei celor două fete nu reprezintă o temă în sine, nici nu prilejuieşte dezvoltări scenaristice, ci funcţionează mai degrabă ca subtext, ca fir motivaţional “tare”, care să justifice, potrivit reflexelor psihologiei postmoderne, obstinaţia Alinei (fata revenită din Germania) de a rămâne într-un mediu (cel monahal) pe care nu îl agreează, doar de dragul recuperării prietenei sale. Într-o societate în care valorile prieteniei funcţionează, astfel de motivaţii tari nu şi-ar fi avut rostul.

S-a vorbit, de asemeni, de anticlericalismul subliminal al peliculei, de incomprehensiunea regizorului faţă de viaţa mistică. Într-adevăr, “După dealuri”, primul film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic. Pancarta de la intrarea în mica mănăstire “Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta” sugerează acuzator o atitudine cu prisosinţă sectară, iar nu una creştină şi ortodoxă. (Dintre sutele de mănăstiri din România, deschise pelerinilor şi turiştilor de pretutindeni, nicăieri nu întîlneşti astfel de slogane bigote şi discriminatorii; formula “Crede şi nu cerceta”, o ştie orice om cât de cât catehizat, nu aparţine doctrinei creştine, ci propagandei antireligioase, încă din perioada iluministă). Vorbim, însă, de un singur cadru! – amendat ca tendenţios şi neautentic în spaţiul creştin-răsăritean, acceptat, însă, de cei care nu cunosc realităţile Ortodoxiei. Un cadru neautentic şi maliţios care, din fericire, nu se regăseşte în textura subtilă a filmului, ba chiar intră în dezacord cu ansamblul viziunii regizorale - rafinate, simpatetice şi lipsite de maniheisme.

Suita de scene colective în mişcare, pline de emoţie şi coeziune actoricească, în care grupul compact de călugăriţe (surprins fie în cadre strânse, fie în pustiul dezolant al curţii înzăpezite) aleargă într-un suflet de colo-colo, fie zi, fie noapte, “de dragul oii rătăcite” (“Pentru tine facem asta, nu pentru noi!”, îi spune stareţa novicei Voichiţa, presimţind pericolul la care îşi expune obştea), este cea mai convingătoare predică despre iubire agapică, sobornicitate, compasiune (“Care dintre voi, daca are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe celelalte ... şi se duce după cea pierdută?”). Scenele de gen de viață monahală, surprinse de Oleg Mutu în clar-obscururi intime și vibrante, amintind de pânzele lui Georges de la Tour, compun o minunată (și cu totul unică) frescă realistă de monahism contemporan românesc, superioară prin autenticitate multor documentare festiviste pe aceeași temă.

Candoarea jocului, sugerând în egală măsură evlavia, fermitatea naivă şi simplitatea, perfecta armonizare între actori (ca şi odinioară, în “Spovedanie la Tanacu”, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul Tatianei Niculescu-Bran), firescul replicilor duios-moldoveneşti şi lipsa oricărei note fals-declamative fac din aceste secvenţe de grup momentele de maximă vibraţie şi virtuozitate regizorală a filmului.Nu în ultimul rând, personalitatea preotului-duhovnic (alias Valeriu Andriuță), în jurul căruia gravitează cuplul actrițelor principale (Cristina Flutur și Cosmina Stratan) și personajul colectiv al măicuțelor, constituie contrapunctul de stabilitate emoțională a filmului; reacțiile lui, înscrise firesc și fără pedanterie într-o dialectică duhovnicească destul de elementară, dar foarte umană și tipică pentru peisajul pastorației actuale românești, justifică atât personajul, cât și înfrângerea lui. Fără a fi un film religios, “După dealuri” creează teren propice pentru dezbateri duhovnicești oricât de “folositoare de suflet” (pe măsura deschiderii și sincerității convorbitorilor), și asta grație “realismului filantrop”, “necorupt” al viziunii regizorale.

La un moment dat, când se simte că deriva psihotică a Alinei nu mai poate fi oprită, Voichiţa îi cântă un cântec de leagăn: pe fundalul nocturn al mănăstirii moldave răsună senin, stângaci şi neputincios, arhicunoscuta piesă a lui Mozart. Un singur zâmbet va dezgheța în final, chiar înainte de pierderea iremediabilă a cunoştinţei, chipul încrâncenat al Alinei. După moartea acesteia, acelaşi cântec de leagăn secondează, ca un recviem, derularea sobră a genericului final.

“Un recviem pentru Alina”, fata pierdută care nu a ştiut să se regăsească – iată cheia emoţională în care îşi înscrie regizorul întregul spectacol de speranţe şi deziluzii sociale şi duhovniceşti, inspirat din România de azi. O notă de tandră compasiune, “ne-mistică”, dar foarte umană, faţă de o victimă a destinului şi o suită de personaje la fel de inocente, pline de bunăvoinţă şi de căldură, dar care nu au fost în stare să o salveze.

Filmul lui Mungiu este prima operă de răsunet internaţional care scoate, în sfârşit, cu basma curată grupul monahal de la Tanacu, acuzat pe nedrept de crimă (iar nu doar de privare de libertate etc.), în locul unei asistente medicale neglijente, de către campania furibundă și necondiționat anticlericale a presei, care a influenţat, se pare, şi completul de judecată. Ceea ce, sub raport etic, e mult mai important decât un cadru aiurea (şi, în fond, aproape benign) şi indiciile expuse cu pudoare ale unei relaţii revolute scandaloase, născute într-un mediu bolnav. Clericalism? Anticlericalism?... Sunt etichete care, până la urmă, dau seama de limitele unui spectator obtuz el însuşi faţă de mistică, înţelegere, compasiune. Și de un unghi de lectură nu tocmai sănătos.

Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!

Read More

Widgets pentru blogurile "Întâlnire în Bucurie cu Maica Siluana" și "Gânduri de la Maica Siluana Vlad”

Instalarea widget-urilor se face prin selectarea butonului „Get widget”,apoi  „copy” codul embed si „paste” pe pagina dorită!

Read More

Cărțile maicii Siluana Vlad

Cărțile Maicii se pot comanda online de AICI sau de AICI!

Shelfari: Book reviews on your book blog

Read More

Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului

Cum vede Biserica educația copilului?

interviu publicat pe site-ul Q bebe

1. Dacă ar fi să alegeţi trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?

O primă calitate necesară unei mame, cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă. Această calitate o va ajuta să fie conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele vieţii ca supravieţuire sau vieţuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conştientă şi liberă de sine.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală" pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mama bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.

2. Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?

În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţa şi bunăvoinţă fiecăruia. Pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele". Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii"!

În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har" în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului. Apoi, în Biserică, o mama nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatălui.Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.

Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat" al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?

În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional", la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.

Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

5. Ce părere are Biserică despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protoparintilor noştri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfântă Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsă corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţa dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi 

asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frică, ură sau mânie...

Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge lasufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubesca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserică şi în viaţa să.

7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacăvom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.

8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi,sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, încredinţă.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfântă Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă", iar Împărtăşania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia". Pentru creştin, viaţa această este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pământească altoită pe Viaţa Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi "după chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!

9. De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu ca anexe ale părinţilor.

10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăugă vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Sau.

Străduiţi-vă să înţelegeţi această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.

Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!

Read More

Maica Siluana - o sinteză a activităților din anul 2012

Mulțumim maicii Siluana pentru activitatea pe care a desfășurat-o în anul ce tocmai s-a încheiat!
Domnul să o binecuvânteze și să-i dea putere să fie alături de noi, prin rugăciune, gânduri și cuvânt!
Mulțumim, Maică!

Read More

Nașterea Ta, Hristoase

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!

Read More