Unii cunoscuţi de-ai mei mi-au spus că nu au înţeles sfârşitul filmului THE SUNSET LIMITED.
Am observat şi în comentariile de pe unele site-uri de specialitate o "eschivă" în ce priveşte finalul, şi o interpretare a filmului doar în lumina celorlalte scene.
Nici eu nu am această pretenţie, că am înţeles gândul scenaristului. Pot doar să spun gândul meu, cum am văzut eu, cu ochelarii mei 3D ortodocşi, chestiunea.
Dar, mai întâi, un foarte scurt sumar al filmului.
Doi oameni într-un apartament sărăcăcios dintr-un cartier rău famat: un profesor universitar sinucigas şi salvatorul său, un fost puscăriaş, convertit la Hristos. Din gratitudine, profesorul l-a urmat pe creştin la locuinţa sa. Creştinul, fireşte, se simte obligat să-l convingă pe profesor să renunţe la gândul sinuciderii.
Tot filmul e o luptă de cuvinte, un dialog tensionat, un joc de şah cu mutări contra-cronometru pentru că partida se joacă pe marginea Abisului: cine pierde, cade: în Abis sau în braţele celuilalt.
Toată tensiunea filmului stă în forţa pe care o emană acest dialog, asemănător unui vârtej care scoate, din adâncurile sufletelor, bucăţi din ce în ce mai mari din epavele celor două vieţi : o luptă între Viaţă şi Moarte, între Lumină şi Întuneric. O luptă în care se folosesc toate "tehnicile" verbale, de la expresia sentenţioasă a predicii şi umorul parodic, la acreala cavernoasă a intelectualului dezabuzat şi abisalismul luciferic. Personajele chiar poartă numele de Black şi White, nu după culoarea pielii, ci după starea interioară, pe care cuvintele, rostite cu disperarea mizei absolute, o vizualizează în contururi tari.
M-au impresionat multe în acest film: credinţa "eretică" ( faţă de protestantism) a pastorului de închisoare, care îl face, involuntar, ortodox; apoi, felul în care vorbeşte despre Lumină, aduce cu experienţele Sfinţilor Părinţi răsăriteni; rolul fundamental al mesei ca simbol al comuniunii ( pentru monologurile sale infernale profesorul trebuie, mai întâi, să se ridice de la masă, să întrerupă comuniunea: ca să-şi ofere glasul întunericului trebuie să se izoleze). Cele mai calde secvenţe sunt cele din timpul cinei. Chiar îţi pare rău că gazda n-are şi un pahar de vin, o lipsă care mi s-a părut esenţială...
Tot filmul m-am întrebat cum o să rezolve scenaristul falimentul previzibil al dialogului, falimentul cuvintelor, al logicii, al canapelei psihanalitice şi al capcanelor psihologice. Pentru un protestant, mai ales pentru un pastor misionar şi, mai ales pentru unul care tocmai încearcă să desprindă un suflet de disperarea care îl atrage irezistibil sub rotile trenului SUNSET, e vital să primească de la Dumnezeu, cuvintele salvatoare, cuvintele magice, cuvintele biruitoare. Reproşul strigat la final de creştinul prăbuşit lângă canapea: De ce nu mi-ai dat mie cuvintele? De ce i le-ai dat lui?, reflectă mentalitatea protestantă, raţionalistă, că un om poate mântui un alt om printr-un discurs dibaci...
Dar, pentru mine, răsăriteanul, tocmai asta e normal ca Spovedania şi nu predica să mântuiască un om, nu argumentele oricât de binevoitoare, inteligente şi profunde ale omului, ci Taina lui Dumnezeu. Un ortodox se roagă, se nevoieşte, ca celălalt, cel disperat, să primească de Sus cuvintele mântuirii, cuvintele mărturisirii, pentru că în Taina Mărturisirii este taina şi puterea Crucii: momentul maximei puteri a răului, răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe Golgota, a fost şi momentul sfârşitului răului, a loviturii de graţie dată acestuia. Când Iisus şi-a dat duhul, iadul s-a cutremurat din temelii: Hristos i-a străpuns inima cu moartea Sa, precum inima unui vampir cu o ţepuşă muiată în aghiasmă( ca să folosim o figură cât se poate de hollywoodiană, infinit mai hollywoodiană oricum decât filmul pe care îl comentez).
Aşa şi Mister Black, profesorul deznădăjduit: prin monologul său care pare victoria dialectică absolută a nihilismului, argumentul suprem al sinuciderii, ejectează de fapt, smulge cu propriile cuvinte, rădăcina răului din inima sa: pe acestea le flutură victorios în aer ca pe un steag al victoriei întunericului. Pastorul n-a reuşit să-l fraierească pe profesor, aşa cum declarase, cinstit şi programatic, din start: dar, Iisus, a reuşit!
E normal ca profesorul, savurându-şi închipuita sa victorie, să fie lăsat să plece: e vindecat. Dracul e totdeauna învins de mândria lui.
De aceea îi spune Iisus, pastorului, "E ÎN REGULĂ", în finalul filmului. De aceea şi soarele răsare şi umple lumea, camera şi ochii spectatorilor, în linişte...
Pentru mine, THE SUNSET LIMITED e un film despre Ortodoxie. Care e pretutindeni unde este Hristos, dar numai în bisericile ortodoxe, asumată ca atare. Falimentul mentalităţii protestante, psihologice, a Occidentului, o face, din ce în ce mai vizibilă: involuntar, fără să ştie, pastorul a fost preot, ajutor şi martor al spovedaniei profesorului. Pe capul căruia Iisus Şi-a pus şi Şi-a ţinut, cu răbdare, smerenie şi discreţie desăvârşită, epitrahilul, tot timpul filmului.
Mi-e greu să cred că cei care au făcut filmul au habar de Ortodoxie; dar, fără să vrea au făcut un film ortodox. Şi asta, doar fiind oneşti cu viaţa, lăsând criza existenţială să meargă până la capăt, lăsându-o să sfâşie toate catapetesmele ideologice şi să-i dezgolească în întregime pe oameni, până la omul ascuns al inimii. Iar acesta, suflet în pielea goală, este grabnic înfăşat de Dumnezeu, în Lumină...
De notat că, cel mai adesea, numim criză percepţia negativă a intruziunii Adevărului în viaţa noastră. Cea încuiată, ca şi uşa domnului White, cu multe, multe încuietori, yale şi zăvoare...
Cu ochelarii 3D pe care mi i-am luat de la Biserică şi pe care îi port pe nasul inimii, cam asta am văzut, dragilor, în esenţă şi pe scurt, uitându-mă la THE SUNSET LIMITED.
Filmul poate fi vizionat online AICI !