Omul nu poate „răbda ca iubirea să fie constrângere”

 Și eu cred că omul nu poate „răbda ca iubirea să fie constrângere”. Și când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă. 

Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ... Să ne întoarcem la iubire. 

După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.

Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.

Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.

Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi.

Cu rugăciune și dragoste,

Maica Siluana

Read More

Ion Murgeanu: CUM AM SCRIS “IISUS”… PĂRINTELUI GALERIU IN MEMORIAM

Şi iată deodată următorul vis. Eram în biserică la Antim din nou, după slujba de duminică; se terminase sfânta liturghie, celebrată de însuşi Iisus: un chip smerit frumos şi serios al unei tinereţi desăvârşite care era în mintea mea, dar pe pământ credeam că este imposibil să fi fost. Şi ca deobicei în jurul preotului de duminică roiau atâţia credincioşi, cu grijile din cursul săptămânii următoare şi cu întrebări de săptămâna trecută. Iisus din vis le răspundea cu tact, iar unora prin simpla atingere cu mâna. Iar eu tot ca de obicei stăteam la urmă şi retras. Nu m-am băgat în faţă niciodată în biserică. De fapt ca şi în literatură. Dar a venit Iisus din vis la mine şi mi-a grăit astfel: “Noi ne cunoaştem; vă ştiu preocupat de Eminescu; să ştiţi că şi noi îl iubim pe poet şi-l citim şi noi. Nu staţi deoparte; ne vom mai revedea negreşit”.

Şi visul meu sublim s-a destrămat ca toate visele, aşa credeam. Minunea începea abia de-acum. În duminica următoare m-am dus, cărat poate de vis, din nou la Antim, unde ajungeam mai rar după plecarea părintelui Sofian. Stupoare: la altar oficia noul vicar patriarhal V. P., nu altul decât Iisus din visul meu. Întâmplarea căpăta acum o altfel de dimensiune şi mă bulversă total. Ce semne sunt acestea? am vrut să mă întreb. Mi s-a răspuns să cercetez discret. E o prostie ce se spune “crede şi nu cerceta”. Cât de curând aveam să intru, cum se spune, în duhovnicia, şi deci sub ascultarea părintelui Galeriu, omul providenţial. Dacă-ncepusem la Antim cu noaptea de pomină, petrecută într-un tainic taifas, scaun lângă scaun, cu blândul părinte Sofian, cu părintele Galeriu, după ce ne-am cunoscut mai bine, căpătasem curaj; şi nu ne-am mai săturat unul de altul, data viitoare, când ne întâlnisem pe stradă, întâmplător, şi ne-am tot condus, când eu pre dînsul şi când dînsul pre mine, ca doi studenţi bătrâni, dar reîntineriţi de învierea cel puţin a unuia din noi. Acest părinte avea harul de-a te face ca în prezenţa lui să te simţi liber; deci mi-am dat drumul şi i-am spus tot ce gândeam, inclusiv despre credinţă şi biserică; iar el încuviinţa gânditor totuşi; dacă nu trebuie un limbaj nou în predică sau şi în liturghie, dacă bogomilismul îmbătrânit al ortodoxiei noastre nu-l alungă din biserică pe aşa-zisul “om modern”: “Aşa e, aşa e; vedeţi, avem spre cugetare teme comune.” Dar încă ceva, Părinte: ce-mi trebuie să mai scriu eu ca poet, dacă-mi asum consacrarea; credinţa nu-şi este sieşi suficientă? “Nu, frate; înmulţeşte talantul; nu sta nici o clipă, lucrează tot timpul cu binele tău şi cu tine.” Labor omnia incit improbus. Vă amintiţi, Vergiliu din Georgice. “Munca stăruitoare biruie toate”. Teza părintelui Galeriu era la fel de originală: Lucrând obţii mai lesne Credinţa! Sau cel puţin mie aşa mi s-a transmis din prima; iar când, înainte de suferinţa şi moartea lui, i-am dus ultima carte ce îmi apăruse, în ce extaz de bunătate o primi: “Dvs. lucraţi! Frate, dă-mi voie…” şi avea gestul consacrat de-a te ţine la pieptul lui generos, în timp ce cu dreapta te binecuvânta. Am fost un norocos. Am cunoscut şi-am fost sub ascultarea acestor sfinţi părinţi ai Maicii noastre Biserica Ortodoxă Română (îi spunea Eminescu). Era o lume, în fine, debarasată de interese, de meschinărie.. Care mă obliga profund dar nu înţelegeam deodată şi cum; dintotdeauna m-am simţit apăsat de o predestinare; ca şi când fără mine planeta s- ar fi oprit, ori grădinile ei s-ar fi uscat; întotdeauna m-am simţit sclavul, dacă nu chiar eroul unei misiuni indistincte; ascultam acum cu sfinţenie predicile fostului student al lui Nechifor Crainic, devenit în timp, mare hermeneut al textului biblic; dacă nu ar fi venit războiul şi tot ce a urmat, tânărul teolog Constantin Galeriu ar fi studiat cu o bursă la Berlin; aşa, fu trimis puţin într-o “documentare” la Canal; dar nici acolo nu a încetat să-şi exercite harul: după revoluţie cineva povestea la televizor în direct cum îl scosese acolo la Canal din marasm, singurătate şi disperare tânărul părinte Galeriu; era şi el tânăr inginer pe-atunci, dar nu se putea adapta regimului dur, draconic, sau de fapt nici nu-şi dorea să se “adapteze”; plângea şi se zbătea cu atât mai disperat cu cât fiecare din camarazi primeau zilnic scrisori şi pachete – iar el nimic! Văzându-l aşa, pe muchia prăpastiei de pe culmile disperării, tânărul preot l-a luat cu el după baracă şi i-a spus: Frate, hai să ne rugăm împreună! Şi s-au rugat; iar dacă nu chiar a doua, a treia zi primi salvatoarea scrisoare de-acasă şi atât de

doritul pachet. Şi eu m-am bucurat de iubirea fără măsură a părintelui Galeriu într-un timp când iubirea generală stătea să cadă din picioare; mă mărturiseam cu ura mea faţă de regim, iar bunul părinte îmi răspundea despre dictator, tolerant: “Sărmanul, el crede că face bine tot ce face”. Dar noi aveam în vedere alte dimensiuni şi realităţi. Părintele mă făcuse atent: Sunteţi o conştiinţă sfâşiată! Şi la o Înviere îmi strigă direct din mulţime: Frate, bucuraţi-vă! Aceasta e adevărata bucurie! Să-l simţiţi pe Iisus cel înviat! Restul vin de la sine! 

L-au îngrămădit într-o noapte în modesta sa locuinţă parohială de lângă biserica noastră Silvestru şi l-au snopit necunoscuţi interlopi în bătaie. La schimbarea prefixului devenise atât de activ încât unora le părea ubicuu: părintele Galeriu era, de data aceasta, peste tot; intrase chiar pentru scurt timp în partidul ţărănist; mi-aduc aminte de-o fază, când o femeie volubilă şi autoritară intrase peste el în biserică, iar dânsul cred că o cunoştea foarte bine, era dintre creştinele, cum se spune, îmbunătăţite; n-a apucat să-i mai pună el întrebări că el fu luat, pe loc, din scurt: Ce căutaţi Dvs sfinte părinte la ţărănişti; ce căutaţi în politică? Soră, au nevoie de oameni, nu fac politică, dar m-au cerut. Era, deodată, ca un copil prins asupra unei prostioare; zdrahoana nu se lăsa nici ea: Dvs aveţi cu noi partidul lui Hristos! Da, soră, da, şi mi se pare că, în curând, s-a şters de la ţărănişti! Ca orice lucrător de geniu, în misiunea sa punea tot atâta candoare câtă măreţie. Eu însumi jinduiam la clipele noastre de linişte, peste gard, la biserica din vecinătate, sau când l-am putut prinde, de câteva ori la mine în casă; am avut, într-adevăr, un mare noroc, cu părintele Constantin Galeriu. Mi-a spus-o la un moment dat şi Ioan Alexandru, la Casa Scriitorilor, iar pe urmă, regăsindu.-ne pe ambii în biserică la el, ne-a unit frunţile, binecuvântându-ne împreună: Cei doi Ioani ai noştri! Îşi ridica glasul împărtăşind bucuria lui tuturor: Fraţilor, avem aici între noi doi poeţi; doi mari poeţi ai limbii noastre sfinte şi-ai bisericii noastre; se uita către noi: Nu greşesc, nu-i aşa? Avea o dragoste specială pentru scriitori, inspirată poate de mentorul său din studenţie, Nichifor Crainic, şi cercul poeţilor de la Gândirea. Ce bucurie i-am făcut când i l-am adus la altar şi pe intruvabilul Cezar Iv., de care auzise şi-l făcea foarte curios. Dar pe la el trecuse şi Nichita Stănescu, înainte chiar de-a fi depus pentru ultimul drum, în biserica noastră; venea în biserică şi Dl. Doinaş, iar Dl. Paleologu ţinea poate de parohia noastră, locuind pe Str. Armenească, la câţiva paşi de Silvestru. Nu scăpa niciodată nici o ocazie să-mi pună la încercare timiditatea mea prost acordată mereu situaţiilor şi evenimentelor; veni odată la mine, la fel, în biserică, cu N. Steinhardt, şi ne uni cu acelaşi gest firesc, natural, mâinile în mâinile lui mari, generoase, de om bun şi dăruitor din orice: Dacă nu vă cunoaşteţi trebuie să vă cunoaşteţi acum…

În fine, toate aceste întâmplări discontinue pregăteau fapta cea mare: redactarea unei cărţi despre Iisus. Eram din ce în ce mai obligat de predicile părintelui Galeriu, de iubirea ce mi-o arătase părintele Sofian, la care, e drept, că ajungeam din ce în ce mai rar… Urma să fac numai un gest; un simplu gest….Un an întreg la predicile din biserică ale părintelui profesor (Părintele Galeriu a fost ani de zile profesor de omilitică şi de psihologie la facultatea de teologie) urmăream totul atât de atent, încât abia ajuns acasă puteam face pe loc

o transcriere sau cel puţin un rezumat al ideilor dezvoltate; alţii veneau la ei cu reportofoane, eu mulţumesc lui Dumnezeu, m-am bizuit dintotdeauna, încă mă mai bizui pe o bună memorie…sau la prelegerile de vinerea după amiază, când se oprea din cuvânt, văzându-mă: Să se aşeze şi Dl. Ion; era de fapt o confruntare, dacă pot îndrăzni aşa ceva, şi nu o simplă “confirmare”; dar nimeni nu vorbise până atunci despre Iisus la fel ca marele părinte Galeriu… La picioarele lui, când vorbea, stăteau uneori, noi Marii Magdalene, m-a impresionat teribil o tânără şi frumoasă evreică, despre care auzisem că abia se convertise de câteva săptămâni, cum stătea fascinată la picioarele noului Învăţător, aproape îmbrăţişându-i-le.

Încolţise în mine ideia că eram obligat, ca scriitor (şi puţini oameni au fost în viaţa mea să-mi respecte atât de sincer şi înalt condiţia de scriitor, ca părintele), să fac ceva. A scrie o carte despre Iisus nu era un lucru la îndemâna oricui; ce m-a îndemnat să încerc? Numai hermeneutica cea fără pereche, într-adevăr, a părintelui nostru Galeriu? Sau şi semnele ce mi se arătaseră de-a lungul vremii? Am locuit şi eu atunci cu Iisus mult timp în aceeaşi celulă. Eram bunăoară la mare, ultima dată, după evenimente, şi după amiezile citeam o carte

straniu de frumoasă a unui francez, Jaques Duquesne: Isus; eu nu am făcut niciodată această disjuncţie sectară între ortodocşi şi catolici; pentru mine Iisus, aşa cum am şi scris este şi va rămâne tot timpul, indivizibil. Dimineţile coboram pe faleză înaintea răsăritului şi mă plimbam cu tălpile goale pe nisip, însă deja în gânduri cu cartea mea despre Iisus; de la un moment dat – ce potriveală!, m-am întâlnit în plimbările mele prematinale la malul mării, dimineţi la rând, cu fratele Ioan Alexandru; el nu locuia cu familia “la scriitori”; se cazase ceva mai departe, la Hotelul Arad; era şi senator sau deputat ţărănist, îmi relata unele sincope ateiste ale noului legislativ “democrat”, dar era consecvent în a le depăşi…iar într-o dimineaţă apăru din spuma mării şi Ana Blandiana (vorba vine: marea era liniştită şi respira fericită, probabil, de discreţia noastră, de dialogul nostru aproape şoptit)… îi urmăream pe cei doi ardeleni iluştri cum se apropie în idei şi se completează, dar şi cum se despart, abrubt, la câte o cotitură…dar eu eram atât de absorbit ideilor mele despre Iisus şi viitorului lor…îi iubeam pe cei doi, îi iubisem dintotdeauna, şi cred că întâlnirea noastră în trei, acolo la ţărmul Mării Negre, într-una din dimineţile veacului trecut încă, fusese demult poruncită…ce n-aş da să se mai poată repeta…

Am revenit la Bucureşti şi mi-am revăzut caietul cu însemnări despre Marele Învăţător; la fiecare predică răspunsesem, timp de un an, cu o contrapredică; cu interpretarea mea personală a pericopei din calendar; metoda ar fi fost să nu mă grăbesc, dar nici să rămân prea mult timp pe loc sau în acelaţi punct, oricât de fierbinte mi-ar fi părut o clipă. Dar într-o bună zi m-am închinat şi mi-am spus: Acum! De altfel, învăţasem de la părintele Galeriu imperativul lui Acum şi Aici, care ţine vie şi proaspătă învăţătura, şi-o face necesară tot timpul şi eficace. Lucraţi pentru ACUM şi AICI; nu vă rătăciţi pe căi lăturalnice; omul e unic şi irepetabil, noi suntem Acum şi Aici, deci să lucrăm pentru noi, pentru cei vii şi eterni. Nu vă temeţi! Ne atrăgea atenţia asupra celei mai des folosite sintagme hristologice din evanghelii…

Aşa m-am apucat de scris această carte fără grabă şi fără ostentaţie. (În toată viaţa am urât graba, care nu de puţine ori cădea peste mine, şi m-a stresat nerăbdarea cu nervii ei periferici!)…Am scris-o dimineţile ca pe

un şir de rugăciuni. Cîteodată mă exalta atât de tare şi mă abandonam clipelor ei în voie plângând. Eram din nou copil pe luncă, la Zorleni, învăţând graiurile păsărilor, treceam prin lanul de grâu dat în pârg, cu flăcăii de

vârsta mea, în şir indian, şi în frunte îl zăream pe Iisus de departe; sau, în fine, bărbat în toată firea fiind, pe acest drum, ce duce ca finalitate, la Emaus…N-a fost o carte scrisă propriu-zis de mine; ea îmi fusese dictată de Duhul Sfânt. Chiar textul evanghelic intercalat îmi venea în minte cu o precizie uluitoare, căci nu pretind a şti Noul testament pe dinafară… Cînd m-am pornit s-o transcriu din mintea infinitului, mi-am pus, fireşte, o serie de probleme. Doamne, dacă greşesc, dă-mi peste mână la timp. Dar aceste probleme s-au risipit de la sine…De puţine ori am simţit la sfârşit un lucru mai împlnit ca atunci, şi fără nici o silă…Nu ştiu cum am ajuns cu manuscrisul lui Iisus la Ion Papuc şi la Editura lui Crater…L-a tipărit fără multe discuţii în numele vechii noastre prietenii din anii tineri şi boemi, dar mai ales a prieteniei noastre cu El… A citit dedicaţia mea la Iisus:

Lui Daniel Turcea care m-a readus de mână în biserică.

Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.

Părintelui Sofian Boghiu şi Părintelui Constantin Galeriu de la care am învăţat şi care m-au smerit.

Sursa: AICI

Read More

Maica Siluana: „L-am cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae”

Fără să-l fi întâlnit vreodată față către față, l-am cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae mai bine și mai profund decât pe mulți dintre cei care mi-au stat mai mult în preajmă. L-am cunoscut atât de bine încât l-am recunoscut ca Părinte de la primul cuvânt ce i l-am citit, simțind că mi l-a adresat mie, mie precis (și oricui are urechi să-l audă).

Am auzit acest cuvânt ascultând de Duhovnicul meu, Părintele Constantin Galeriu, care mă pescuise din apele tulburi ale filozofiei lumii acesteia. Rușinea amarnicei risipiri de mine însămi se convertise în durere și eram ”goală dar nu mă mai rușinam” pentru că intrasem, mă întorsesem în Biserică. Dar Biserica ”ținea” pentru mine doar cât cuprindea patrafirul Părintelui Constantin. În rest era ”întunericul cel mai din afară”, iadul. Cei din jur se străduiau să mă ”învețe” să mă port în Biserică reușind să-mi producă noi dureri, mai mari, care mă făceau să cred că noi, oamenii, putem intra și în Biserică punându-ne măști. Altele, dar măști, imitații mai ”reușite” ale chipului lui Dumnezeu care ne chinuie cu dorul lui după Cel care l-a sădit în noi.

Mă duceam cu o voință încăpățânată la Sfânta Liturghie știind că Acolo se întâmplă ceva, dar ochii mei nu vedeau, urechile mele nu auzeau. Și nu era nimeni care să mă învețe. Părintele care îmi fusese recomandat să mă ajute pentru că sunt începătoare, mi-a cerut câțiva lei ca să se roage pentru ca în 40 de zile ”să mă mărit”. Când i-am mărturisit că nu asta caut, s-a uitat uimit la mine și a zis: atunci ce vrei? N-am știut ce să-i răspund. Ajungând iarăși la Părintele meu, plângându-mi durerea sub patrafirul care Îl adăpostea pe Dumnezeul coborât până la micimea mea, am primit ”canon” să citesc tot ce s-a publicat din Părintele Stăniloae.

Așa am citit ”Dogmatica” descoperind în trupul meu că Biserica este ”laboratorul Învierii” în care este recuperată ființa umană cu toate ale ei. Am citit ”Iisus Hristos sau restaurarea omului” aflând cine sunt de fapt și de ce nu-mi puteam găsi pacea în altă parte decât în Biserică. Am citit minunata carte (carte?) despre Sfânta Liturghie care m-a adus, în sfârșit, acasă. ACASĂ! Citind, mâncând cuvintele Părintelui Dumitru (vă rog să faceți ca mine și veți vedea!), îl urmam cutremurată. Și Părintele înainta aprinzând în mine o Lumină în care re-cunoșteam totul. În Lumina aceasta, măștile deveneau transparente și eu vedeam chipul lui Dumnezeu în toți cei pe care îi întâlneam. Dacă Domnul m-a scos prin Părintele Constantin din ”întunericul cel mai din afară” și m-a adus în Lumina cea mai dinăuntru aprinsă de Sfânta Împărtășanie și ocrotită de rugăciune, prin Părintele Dumitru m-a adus în Lumina care transfigurează întreaga lume în Biserica lui Hristos. Părintele Dumitru m-a învățat îndrăzneala cuvântului către Cuvântul. Nu doar am înțeles că sunt om, ”partener de dialog cu Dumnezeu”, ci am început să-I vorbesc, să-mi articulez dorul până atunci doar țipat, strigat, plâns și bâlbâit către nimeni și către nicăieri. Dacă Părintele Constantin l-a biruit pe ”filozoful” din mine cucerindu-l cu filozofia Duhului de care era plin, părintele Dumitru l-a împăcat pe acesta cu celelalte ”personaje” care se gâlceveau în mine: intelectualul complexat de limitele oricărui autodidact, țăranul vitregit de bunul simț pe care îl moștenise, estetul consumator de ”bunuri culturale”, femeia care se credea emancipată doar pentru că putea să poarte pantaloni și să se tundă scurt, pornirile cele mai de jos pe care filozofii mă îndemnau să le numesc ”fratele meu porcul” - Da, Părintele mi-a arătat că acest microcosmos sunt eu, făptură creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea pentru care primesc ”har peste har” și nu legiunea care înhăța câte o feliuță și mă instiga să le cer drepturile! Citindu-l pe Părintele Dumitru, ascultându-l (mai ales în notele din subsolul paginilor din Filocalie), trăiam ce spunea, cât era în puterea mea, și asistam uimită la înomenirea fiarelor și târâtoarelor (patimile) cărora învățam să le dau nume și să le duc legate la picioarele Celui Care îmi cerea să le stăpânesc!

Părintele este încă lângă mine. Când ”fiarele” adâncului meu își înalță capul sau mă mușcă din cauza uitării sau nesimțirii mele, alerg la Părintele și iarăși îi aud vocea caldă, blândă dar fermă care-mi spune cine sunt, Cine este Cel Care mă cheamă și pe care Îl chem, și iarăși le pun nume, le leg, le duc sub patrafir, le predau Domnului și liberă alerg acolo unde cântăm: ”Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credința cea adevărată, Nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi!”

Mulțumesc Părinte Dumitru! Bucură-te în Lumina pe care ai propovăduit-O și nu uita să te rogi și pentru noi, fiii cuvântului tău scris cu pana Duhului Sfânt!

Maica Siluana

Read More

Sufletul nostru nu e o „mașinărie”!

... sufletul nostru nu e o „mașinărie” și ce faci ca să te vindeci de cele ce te împiedică să intri în bucuria Domnului nu este o „demontare” ca să cauți stricăciunea. Această „viziune” ne face să căutăm în sufletul și în trupul nostru „organele” bolnave ca să le extirpăm prin operații mutilante... Să încercăm o altă viziune:

Stricăciunea sufletului, om drag, este o intoxicație produsă de ceea ce îi dăm să mănânce. Omul e o ființă flămândă, spunea un Părinte. Flămândă de Dumnezeu pentru că e chemat să devină dumnezeu în, prin și cu Dumnezeu! Și când alegem să-i dăm altceva de mâncare decât pe Dumnezeu, se otrăvește și se strică!

Da, Dumnezeu l-a făcut pe om cu un sine flămând de Sinele Său, dar nu înainte de a-i pregăti Cina cea Mare și Minunată care, la început, a fost Cosmosul, Lumea cea văzută cu ascuns de Nevăzut în ea...

Și i-a dat Dumnezeu omului „gură de trup” ca să-I guste bunătatea prin roadele pământului și prin cele gătite (împodobite) din ele cu propria minte şi mâini creatoare după chipul Creatorului. Și nici o făptură a pământului nu suferea când omul îi gusta rodul, așa cum nici o mamă nu suferă când pruncul își suge laptele din sânul ei.

Și i-a dat Dumnezeu omului „gură de suflet” ca să-I guste frumusețea prin cele create de El și de tot omul împreună creator cu Sine.

Și i-a dat Dumnezeu omului „gură de minte” ca să guste înțelesurile Sale ascunse în cele văzute și să le arate lumii spre slava Celui ce le-a semănat în ea.

Și i-a dat Dumnezeu omului „gură de duh” ca să-I soarbă Prezența tăcută din „răcoarea serii” ...

De stricat, sufletul omului s-a stricat după ce a ales să refuze Cina lui Dumnezeu pentru a se hrăni cu „sudoarea funții” robită voii sale otrăvite de voia urătorului de oameni, diavolul. Și așa a ostenit de moarte rătăcind și risipindu-se printre spinii și pălămida crescute din plăcerea ucigătoare de a fi „ca Dumnezeu fără Dumnezeu”, și a flămânzit până la a râvni roșcovele porcilor ... În acel amar de durere și-a venit în sine și a pornit spre casa Tatălui său.

Acolo, Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om și S-a dat pe Sine Mâncare și Băutură în Cina cea de Taină ca să-l ridice iarăși la foamea cea dintâi fără de care nu va putea intra la Cina Fiului de Împărat de la sfârșitul vremii.

Și se „repară” sufletul numai hrănindu-l cu Viața cea nouă ...

În ea, ne putem hrăni iarăși cu „gura de trup” mulțumind și binecuvântând și postind după sfânta rânduială.

În ea, ne putem iarăși hrăni cu „gura de suflet” iertând și binecuvântând pe cei ce ne iubesc și pe cei ce ne urăsc...

În ea, ne putem iarăși hrăni cu „gura de minte” lăudând și preaslăvind pe Dumnezeu în tot locul și în toată vremea.

În ea, ne putem iarăși hrăni cu „gura de duh” intrând în cămara de nuntă a inimii și ascultând glasul de taină al Mirelui ce va să vină la miezul nopții care încă ne desparte ca un văl de Lumina Lumii ascunsă în adâncul din noi!

Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine!

Cu dragoste și recunoștință,

Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro

Read More

Doamne, Tată Ceresc, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Domnului și ale Sfinților Tăi, dă-ne tuturor Duhul Tău Cel Sfânt ca să punem, cu acest Mare și Sfânt Post, un nou început pe Calea Care este Fiul Tău Cel iubit!

Cu rugăciune și binecuvântare,

Maica Siluana

Read More

18 februarie 1952 - Valeriu Gafencu s-a mutat la Domnul

„Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum. 
Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…” Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele. Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu. La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! [...] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. [...] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. [...] Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte. [...] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. [...] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.” (... din scrisorile lui Valeriu Gafencu)- sursa AICI

Read More

Biserica este biruitoare - interviu cu maica Siluana Vlad, apărut în ediția specială de azi, 15 februarie 2010, a Jurnalului Național

Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă, a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.

de Daniela Cârlea Şontică

Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.

• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.

Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.

De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.

Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?

Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.

Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.

Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.

Generaţii de studenţi

• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?

Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.

A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.

Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!

După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".

Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.

Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.

Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.

Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.

• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?

Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.

Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...

Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!

Vindecătorul trupurilor

• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?

Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".

La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.

Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.

Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.

Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!

Interviu publicat în Jurnalul National, din 15 februarie 2010,
http://www.jurnalul.ro/stire-editie-speciala/biserica-este-biruitoare-535829.html

Read More