Semnificaţia tămâiei în biserică

Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în Sfânta Scriptura cu mai multe lucruri:

- Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe Sine ca jertfă lui Dumnezeu : „spre miros de bună mireasmă" (Efeseni 5:2).

- Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.

- Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui Dumnezeu" (Filipeni 4:10-19).

- Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).

- Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică, la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare cum poruncise Domnul lui Moise" (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău" (Matei 5:23-24). Nu este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta"

Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta". Diavolul se îndepărtează când tămâiem, (de aici şi zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie") aşa cum s-a întâmplat atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul s-a depărtat (Tobit 6:17) şi mânia Domnului încetează: „Şi a zis Moise către Aaron: «Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început pedepsirea poporului» (Numerii 16:46). Biserica Legii celei noi are şi ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..."- Matei 5:23) şi rânduială de cult ca şi cea veche.

Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi) între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Tămâierea înseamnă şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl. Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când binecuvântează tămâia: „Tămâie îţi aducem ţie, Hristoase Dumnezeu nostru, întru miros de bună mireasma duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul prea sfântului tău duh".

- Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor se arată prin aceasta o cinstire deosebită. Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată Sfinţilor şi care se numeşte venerare. Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită adorare. Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.

- Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga" (Luca 1:9-10).

- În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa 5:8).

Câteva mărturii zile Sfinţilor Părinţi despre tămâiere

- Sfântul Iustin Martirul, care a murit pe la anul 167 d.Hr., ne spune că în vremea sa jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de tămâieri cu bune miresme (Dialog 28,29,41).

- Sfântul Clement, Episcopul Alexandriei (Pedagogul 2,8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci, împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).

- Fericitul Tertulian arată că tămâia se întrebuinţa foarte mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească şi pe cea trupească.

- Sfântul Ipolit, episcopul portului roman de la gurile Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe, nici tămâieri".

În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată, de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451 în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea Domnului

Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. în vremea Sfintei Liturghii ea se face de patru ori:

1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc pâinea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.

2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).

3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului". Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum zice El însuşi: „Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă" (Luca 21:27).

4. Cea de-a patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Măria".

www.monitorulsv.ro

Textul a fost preluat de AICI

Read More

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului. Adică, El fiind atotputernic și Libertate absolută, poate și voiește nu doar să ne dea libertate și să ne lase să facem ce voim, în limitele statutului nostru de creaturi, ci și să ne urmeze cu iubirea Lui, cu purtarea Lui de grijă, în orice abis de neascultare am merge, în orice robie străină ne-am vinde, fără să ne forțeze să facem voia Lui. Doar ne cheamă mereu, fie prin Cuvântul Său Care a grăit prin prooroci sau direct când „S-a făcut om ca noi”, fie prin glasul tainic al durerii din inima noastră.

Când alegem să trăim autonom, să facem după capul nostru, chiar dacă acest cap sunt părinții nostri, sau un model uman, sau mentalitatea lumii în care ne-am născut, totul ne apare ca „dat”, ca blestem chiar. Și este. Felul în care trăim este „dat”, este scris în sinapsele creierului nostru subcortical, necontrolat de atenție și voință decât cu mari eforturi de conștientizare, de „lărgire a conștiinței” degrabă alunecătoare în „apucăturile ” de bază... Acela e omul nostru vechi. Aceea e viața noastra de somnambuli! La noi strigă Apostolul: „Treziți-vă, cei ce dormiți, și nu fiți morți, și vă va lumina pe voi Domnul!”. Da, și nu e somn, ci somnambulism, pentru că ne mișcăm, ne agităm, ne rănim, ne ucidem, ne sinucidem... La noi strigă Domnul: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!”.

Când răspundem acestor chemări, totul se schimbă. Descoperim ca tot ce ni se întâmplă e după „scenariul” nostru, inspirat de la „ai noștri” si că Dumnezeu a rânduit să ne lase la „mintea noastra” pana vom voi să alegem liberi „Mintea Lui”. În acest timp ne păzește și ne conduce cu Pronia Sa, fără să ne stingherească libertatea, care constă în libertatea de a alege între a-L primi sau a-L alunga din viața noastră. Numai această alegere e liberă. Celelalte sunt dictate de nevoi, de dorințe, de plăceri, de frică etc.

Da, poți sa-și pierzi cu totul libertatea față de păcat, de patima. Dar niciodata nu-ți va fi luată libertatea de a alege să-L chemi pe Domnul în ajutor ca să te elibereze de păcat și să-I dai Lui locul pe care îl ocupă acum plăcerea păcatului... Asta e moartea față de păcat, e răstignirea pornirilor compulsive scrise în sinapsele păcatului.

Puterea ca să faci asta ne-o dă tot El. Se dă pe Sine întreg ție, ca să facă împreună cu tine această schimbare, înnoire a firii, dacă vei lucra la înnoirea minții tale. Adică hotărârea de a alege mai degrabă moartea, din cauza „sevrajului” cu care te amenință patima lepădată, decât să mai alimentezi vechile sinapse cu energia ta de viață. Asta e arta ascezei, care se predă (se înmânează) în Biserică. Aici intră și lupta cu gândurile pătimașe, aceste „rachete” ale duhurilor întunericului...

Domnul să te ducă mai departe, Om drag, nu atât pe calea înțelegerii, cât pe cea a făptuirii cu simplitate și credință a Poruncilor Sale, după sfânta Sa rânduială.

Cu dragoste și încredere, Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=2129

Read More

Minunății ortodoxe...

Read More

"Am văzut Lumina cea adevărată... "

E multă vreme de când ma preocupă adânc Taina Spovedaniei şi apoi cea a Împărtăşirii cu Sângele şi Trupul Domnului. Cred cu toată fiinţa în puterea şi ajutorul lor de vindecare a sufletului, de regăsire a reperelor şi a drumului celui îngust, dar drept. Tocmai din acest motiv, responsabilitatea pe care o am este enormă, la fel şi teama de a nu fi vrednică de ele. Ce ar trebui să fac pentru a trăi aceste Taine autentic şi plenar, departe de orice urmă de formalism?

Tocmai aceasta e demnitatea omului, responsabilitatea, adică răspunsul pe care Il dă lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lui. Aşadar, când ne apropiem de Sfintele Taine, este firesc să ne simţim responsabili, pentru că atunci răspundem chemării Lui! Da, e nevoie să devenim tot mai conştienţi de această chemare şi de răspunsul pe care Îl datorăm Domnului.

Cât despre ce şi cât simţim când răspundem, e nevoie de multă răbdare pentru că simţirea noastră de suprafaţă nu este încă înduhovnicită. Să avem răbdare şi să facem cele cuvenite şi cerute de Sfânta Biserică, mama noastră întru viaţa veşnică, şi, încet, încet, vom creşte până la măsura la care suntem chemaţi. Să nu te temi că o vreme, poate multă vreme, e nevoie să ne încredem în ce ne spune Domnul, în ce ne învaţă Sfinţii care Îl au pe Domnul Duhul Sfânt în ei, mai degrabă decât în ceea ce simţim şi gândim noi. Să nu ne temem atunci când vrăjmaşul ne strecoară gândul că suntem "formali", că nu avem trăire, că suntem în pericol să "ne obişnuim " cu Sfânta Împărtăşanie, dar tace chitic atunci când oamenii se străduiesc să se obişnuiască cu numele lui cel întunecat şi cu înjurăturile de Cele Sfinte! Să nu ne temem de acestea, ci de păcat şi, mai ales, de păcatul ascuns, nemărturisit. Pentru a deveni mai conştienţi, Sfânta Biserică ne-a pus la dispoziţie Rugăciuni cutremurătoare care ne pregătesc şi porunci dătătoare de viaţă care ne dau îndrăzneală în Faţa Domnului. Cât despre vrednicie, nu putem fi vrednici niciodată, dar Domnul ne învredniceşte atunci când ne rugăm pentru asta şi când Îi împlinim, după putere, fără să deznădăjduim din cauza căderilor, poruncile cele dătătoare de viaţă. Mai ales porunca iertării tuturor celor care ne-au greşit! Şi, pe măsură ce creştem şi ascultăm, vom auzi tot mai bine, vom vedea tot mai limpede şi vom mărturisi tot mai convingător că "Am văzut Lumina cea adevărată" !

Maica Siluana

Read More

Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale

Cartea se poate descărca de AICI

Read More

ÎPS Teofan: Cuvânt la Înălțarea Sfintei Cruci

„ Crucea este modul de viață autentic la care este chemat să meargă creștinul, modul de viață trăit de creștinul adevărat care dorește să se urce de la pământ la Cer... Autenticitatea vieții noastre trece prin purtarea crucii, prin asumarea suferinței, prin iubirea îndreptată chiar și spre cei care ne urăsc și ne blesteamă pe noi. Și dacă vom cere lui Dumnezeu să ne dea această înțelegere și vom încerca în viața noastră să împlinim câtuși de cât această purtare a crucii, imense bucurii vor apare în viața noastră iar la sfârșitul vieții pământești , Hristos Mântuitorul cel rastignit și înviat, va rosti purtătorilor de cruce în această viață: Veniți binecuvântații Tatălui meu de moșteniți Împărăția Cerurilor, cea zidită vouă încă de la întemeierea lumii! Amin”

Read More

Convorbiri cu Alexander Soljenițîn

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome... (fragment din articolul De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă)

Read More