Postări
„ ... numai pe cruce este mântuirea noastră... nu trebuie să cerem ca niște milogi, continuu, fără să dăm ceva... O suferință nu și-a atins scopul, dacă este dată ca o terapie, dacă tu nu ai ieșit cu un folos din ea... Prin suferință, omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, să se cunoască pe sine, să se compare... te cunoști pe tine ca să te poți birui pe tine, care înseamnă o uriașă biruință... Omul este singura verigă posibilă, dintre Dumnezeu și Creație... Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a dat putința să ne ridicăm până la Dumnezeu prin har... ”
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
luni, 21 septembrie 2009
duminică, 20 septembrie 2009
vineri, 18 septembrie 2009
Psalmul 142
1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.
2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.
3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.
5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.
6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.
7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.
8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.
9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.
10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.
11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.
12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Amin!
joi, 17 septembrie 2009
O vorbă bună...
Cred că acesta e iadul, când nu mai e nimeni în jurul tău sau nu mai simți prezența nimănui lângă tine, când tot ce te bucură nu-ți mai aduce nici o bucurie. Dar totul în viață e ca și pe mare: azi e soare, mâine e furtună dar, cu voia lui Dumnezeu, va veni si vremea bună. Poate acum, când nu mai simțim nici un ajutor, Domnul e mai aprope de noi decât ne închipuim.
Domnul să-i aibă în pază pe toți cei singuri!
M Siluana
„Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună - şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşisderea tâlharului celui bun.”
Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”
miercuri, 16 septembrie 2009
Iubirea nu e şi ea un sentiment? Cum se cultivă iubirea? Cum să facem să nu treacă de la o săptămână la alta, de la o lună la alta?
Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea eros şi iubirea agape – aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”. Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim - că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama noastră sau că-i soţul nostru - noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul. Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns - când ne moare cineva drag iubirea
noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge, lasă...”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră că am rămas singuri. Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.
Cum să te laşi, nu să te delaşi, în voia lui Dumnezeu?
Uite aşa, te arunci! „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi când îţi vine să faci într-un fel, să zici: „O fi voia lui Dumnezeu?”. Şi numai gândul acesta ţi-ajunge. Dacă vreau să fac un lucru zic: „Doamne, vreau să fac asta, dar facă-se voia Ta, şi nu a mea”. Şi accept varianta care nu-mi iese, că atunci înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu. Eu Îi spun ce vreau, pentru că eu ştiu ce vreau, am lucrat în sensul acesta, dar Îi las loc şi lui Dumnezeu. Când nu ştiu ce vreau, atunci nu e de la Dumnezeu. Eu trebuie să aleg, Dumnezeu nu alege în locul meu. Am pus hotărârea, aşa aş vrea să fac, dar Tu, Doamne, să hotărăşti. Sau, în anumite situaţii, mă sfătuiesc cu părinţii, care au mai multă experienţă, mă sfătuiesc cu părintele duhovnic.
Maica Siluana
Cum putem scăpa de obsesie sau iluzii?
Prin dezamăgire. Asta e o întrebare foarte bună. De iluzii scăpăm prin deziluzionare. De câte ori ai câte o deziluzie să zici: „Doamne, mulţumesc, c-am mai scăpat de una”. Pentru că numai aşa ne lecuim. Dacă un om a căzut într-o groapă a doua oară nu mai cade, ştie că-i groapa acolo şi o ocoleşte. Numai prostul cade de mai multe ori în aceeaşi groapă. Aşa şi cu iluziile. Dacă o dată eu am avut o deziluzie, o decepţie, atunci eu nu mă mai încred în ce ştiu, în aşteptările mele. Zic:„Doamne, mulţumesc pentru starea pe care o trăiesc acum, dar sunt în stare de orice”. Dacă cineva îmi spune: „Dacă ai şti ce mult te iubesc…”, să-i zici „Da? Mai aşteaptă puţin, că nu se poate să nu-ţi fac ceva neplăcut în curând”. Nu se poate! Noi suntem oameni şi greşim. Dacă după aceea mai îmi spui că mă iubeşti, atunci încep să am nădejde.
De obsesie, însă, putem scăpa spovedindu-ne şi învăţând să acceptăm ce ne oferă viaţa, nu ce avem noi în capul nostru. Noi ne-am născut ca să ne bucurăm că suntem, nu că suntem într-un anume fel. Să învăţăm de la Dumnezeu să fim în bucurie. Dacă sunt probleme serioase, părintele duhovnic poate considera că e nevoie de o intervenţie din partea unui specialist, că sunt obsesii care se vindecă printr-o substanţă chimică. De exemplu, dacă ai lipsă de calciu poţi să ai o anumită boală, dacă ai lipsă de litiu poţi să fii depresiv. Or, aceste remedii chimice, sau biochimice, sau din plante ne pot reda sănătatea trupească care ne ajută şi sănătatea sufletească. Nu dispreţuim acestea. Şi părintele duhovnic va simţi, îi spune Duhul Sfânt în Taina Spovedaniei, de unde vine dezechilibrul. Că se vede care-i lucrare de la diavol, care-i de la neputinţa omului, care-i de la neputinţa trupului sau a firii.
Maica Siluana, din Conferința „Despre fericirea cotidiană” (II)
