miercuri, 26 august 2009

Nichita Stănescu...sensuri

„Poezia este singura avuție pe care omul o are nejefuită!”




„Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca și condamnarea la naștere!”

luni, 24 august 2009

Sparge tăcerea!

Sparge tăcerea este un loc unde dureri tăcute și vechi se strigă în cuvinte. Mărturisirea unei suferințe face ca acceptarea să fie posibilă, iar acceptarea este primul pas spre vindecare. Numai în durerea conștient acceptată și mărturisită poate folosi omul harul lui Dumnezeu spre vindecare. Durerea negată și îngropată în uitare, nu dispare, ci, deși mută în cuvânt, se strigă cu putere atât prin bolile trupului cât și prin cele ale sufletului ca: frică, dispreț de sine, violență față de propria persoană sau de aproapele, prin refuzul dreptului la bucurie.

Așteptăm să ne scrieți pe adresa spargetacerea@gmail.com.

Cu acordul vostru, păstrând anonimatul, vă vom posta mărturiile la rubrica „Dureri împărtășite” atât pentru stabilirea unor contacte vii între voi, cât și pentru sensibilizarea celor încă surzi la strigătul vostru înăbușit.
Cu prețuire și încredere,
Maica Siluana cu familia sa în Domnul


http://www.sfintiiarhangheli.ro/spargetacerea.php

vineri, 21 august 2009

Nunta...

A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.

Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).

Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5—6).

Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).

Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai episcopul.

Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul rămas văduv prin deces.

Formula Sfintei Taine a Nuntii este :

«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.

Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si femei — care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au încheiat căsătoria civilă.

Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.

RUGĂCIUNEA CELOR CE SE CĂSĂTORESC

Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie ,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Preluat de AICI!

miercuri, 19 august 2009

Din răspunsurile maicii Siluana la frământările noastre...


Cum să te comporți cu cineva care minte și care te acuză că nu ai încredere în el?

Să nu-i spui: ești mincinos, că se va apăra. Să nu judeci! E ceva atât de greu pentru mintea omenească. Omul te minte, și atunci, tu să nu-l judeci. Să zici: Doamne miluiește-l! Are un fir de minte, îi e frică, îi e rușine. Așa a fost învățat! Și acceptă ce spune, fără să îl crezi, fără să-l judeci și fără să-i spui nimic. Doar roagă-te! Doamne miluiește-l Tu, spune-i Tu, fă-L Tu să înțeleagă sau fă-o Tu să înțeleagă că nu e adevărat ce spune. Dar încearcă să faci asta fără nici un cuvânt, și într-o săptămână totul se schimbă. Nu te mai apăra, și dacă nu se schimbă într-o săptămână, în două săptămâni de rugăciune lăuntrică și de binecuvântare, atunci discutați despre asta: „uite asta e o neputință, e o boală a ta, proiectezi pe mine lucrul acesta, și, dacă nu conștientizezi că e o suferință și nu vrei să te vindeci, ne despărțim”. N-ai să poți să fii fericit sau fericită cu un mincinos. Și atunci trebuie să fugi. Nu există altă soluție. Deci, unu: încearcă asta, după aceea discuția și apoi părăsirea. Învățați să fugiți de pericole, nu vă lăsați prinși în capcane din astea care duc la nefericiri și mai mari. Singurătatea este un dar. E minunat să fii singur, decât să fii torturat într-o relație sau într-o căsnicie, în care celălalt nu vrea să lupte pentru mântuire, sau măcar să-ți respecte lupta.

O persoană care aparține altei confesiuni religioase vrea să se întoarcă la Hristos, vrea să se mântuiască. Se poate spovedi?

La Hristos nu poate să se întoarcă, pentru că este! Dacă este confesiune creștină, el este la Hristos. El trebuie să se întoarcă la Biserică, să se întoarcă acolo unde Hristos este cu Trupul și Sângele Său și unde Duhul Sfânt este în toată deplinătatea. Eu m-aș feri să spun despre vreun creștin că nu are nici o relație cu Hristos. A fi un bun ortodox nu înseamnă să excludem relația cuiva cu Hristos. Dar el se poate spovedi, după ce face rânduiala sfântă de intrare în Biserica Ortodoxă. Dacă a fost botezat, având Mirungerea și s-a împărtășit la vremea Botezului, în copilărie, se reface Mirungerea după o pregătire cu un părinte duhovnic, care să-l pregătească pe cale, pentru că trecerea la cealaltă confesiune a fost un act conștient și declarativ. El a făcut niște declarații: mă lepăd, mă unesc, într-un fel în care a fost străin de felul în care îl trăim noi. Și atunci e nevoie de o întoarcere formală, pentru că acesta este omul, o ființă cugetătoare și cuvântătoare. Și trebuie să spună cuvântul acesta: mă lepăd de rătăcirea mea, consider că e rătăcire și mă întorc acasă. Și se poate spovedi în Taina Sfintei Spovedanii, că așa, sunt oameni care se spovedesc la un copac, sau se spovedesc în grup, și aceasta este o spovedanie, dar nu este Taina Pocăinței, nu este Taina Spovedaniei. A spovedaniei în sensul de dezlegare, că sunt mulți care spun: vai, acum nu-mi mai trebuie nimic, că v-am spus dumneavoastră și mă simt foarte bine. Da, dar să știi că rămâi legat, că eu nu pot să te dezleg. Trebuie să mergi mai departe. Așa că se poate, dar cu multă delicatețe.

Conferința „Sursa depresiei omului modern”, Cluj-Napoca, martie, 2007

Mănăstirea Cernica

luni, 17 august 2009

Când cuvintele tac...

„Cuvintele sunt pline de tăcere. Dacă știi să le asculți. Tăcerea cuvintelor e atât de prețioasă. De aceea cuvintele sunt atât de prețioase. De aceea nu trebuie să risipim cuvinte, căci risipim tăcerea din ele... De fapt cuvintele vor să ne transmită tăcere. Risipindu-le, risipim tăceri... tăceri din ploi, tăceri din noi...
E ca și cum am merge prin ploaie cu umbrela... mi se pare o crimă [și eu o fac!!!!] să te aperi de ploaie cu umbrela! Pentru că picăturile de ploaie când se sparg de umbrelă mor... și cu ele moare și tăcerea din ele... Dar dacă ele se ating de mine, de noi, se unesc cu ploaia din mine și astfel se aude cea mai frumoasă muzică... Muzica din ploaie și muzica din mine... muzica din ploaia din mine...”

un P

Monahismul ortodox este isihast şi separat de lume, dar nu urâtor de lume sau antisocial; dimpotrivă, el este profund social



Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de
lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale. Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.
Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.
Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi. Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu. Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură. În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta" (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91). Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu". Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti. Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor". Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc. În anumite situaţii de grea încercare pentru neam - cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul. Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută. Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.


Extras din: "Scrieri Athonite pe teme contemporane",
Arhimandritul Gheorghios
Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos