Mi-am irosit prea mulți ani în revoltă, în ură, în frustrare și în durere mare că familia noastră nu era cum mi-aș fi dorit, că nu eram destul de iubită, sprijinită, că aveați defecte, păcate mari, neputințe, dependențe, codependență... Am consumat prea multă energie în deznădejdea că nu voi fi fericită, că nu mă va iubi nimeni niciodată, că nu sunt bună de nimic, că voi divorța, că mă va bate bărbatul – și, Doamne, ce i-aș fi făcut de ar fi îndrăznit, scenariile erau pregătite! – că voi fi acră și tristă toată viața... Prea mulți ani am stat departe de Dumnezeu și m-am războit cu El pentru familia în care m-a „aruncat”, pentru abuzurile la care m-au supus, pentru nefericirea, păcatele și neputințele mele de care – culmea – se cădea să mă mai și pocăiesc! Prea multă amărăciune și furie...
Culmea culmilor e că au fost zadarnice chinurile, întrebările, căutările, revoltele... Iar soluția era la îndemână: Domnul, El, cel neînțeles, temut, urât uneori, mă aștepta să-L caut mai adânc, să-L cunosc. În furia mea orbitoare nu L-am căutat mai mult decât se „cădea”, iar El s-a retras și m-a tot așteptat să-L văd în darurile Sale.
Acum, când sunt fericită, când mi s-au împlinit toate visele și s-au spulberat toate temerile fără temei din copilărie, vreau să trăiesc! Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu mai adânc, vreau să-L rog să-mi vindece sufletul și să fiu de folos, să-I slujesc. Vreau să mă bucur cu recunoștință de tot ce am.
Știu că sunteți mândri de mine, că vă împlinesc și vă depășesc visele, că vă bucurați pentru mine. Așa că acum, împăcați fiind și voi și eu din acest punct de vedere, trebuie să mergem mai departe.
Eu am nevoie să mă vindec, să mă înțeleg, să vă înțeleg, să mă rog pentru voi toți și să slujesc copilașilor. Voi aveți nevoie să vă găsiți pacea, odihna, bucuria.
Și, cumva, nu știu cum, trebuie să ne despărțim, să vă las să fiți, să vă accept, să vă simt mai ai mei. Nu pot – și-L rog pe Domnul să mă ajute și să vindece sufletul meu.
„Ajutorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi!”
Dragă Mama,
Ești încă marea mea tristețe. Au rămas multe necunoscute pentru mine, din cele ale tale, din cele ale voastre, din cele ale tale față de mine... Până la urmă nici nu mai contează că sunt „goluri de aer” prin mintea mea. Toate n-ar face decât să completeze ceea ce știu: că ai fost mereu extrem de nefericită, de acră, de neiubită. Rezervorul tău de iubire e uscat de tot. Ai avut o mama îngrozitoare, un tată bun, dar departe, te-ai aruncat la 16 ani în brațele unui bărbat alcoolic, apoi în ale tatii etc. Mereu cu speranța codependentului de a găsi fericirea, mereu cu orbirea aceluiași care te-a făcut să găsești mereu bărbați cam de doi lei. „N-am avut și eu noroc de un bărbat bun.” Urăsc fraza asta, mi-era ciudă că nu concepeai fericirea în afara unei relații cu un „bărbat bun”, că le acuzai mereu pe unele femei că nu-s mulțumite și desăvârșite, deși uite ce bărbat bun au...
Mă simt neputincioasă în a te ajuta să fii fericită. Și te binecuvântez iar și iar, căci, însetată de odihnă, îmi treci mereu prin minte și ceri binecuvântări.
Primește-L pe Domnul, Mama! Ia-L, Se dă necondiționat, fără margini și, uite, cu cât e sufletul mai negru, cu atât dăruiește mai mare bucurie, Se lipește mai tare de el...
După ce-a murit tata pe neașteptate, îngrozită că ai să mori și tu la fel, te-am pus să-ți faci o listă exhaustivă de păcate, ți le-am pus în față să le vezi, fără reproș, fără judecată, cum trimiți pe cineva la operație arătându-i cum se extinde și se adâncește rana... N-ai avut putere să o citești, ai scăldat-o cum ai putut și am fost furioasă în taină. Că de, cât aveam eu să mă mai rog pentru vooooi, câtă milostenie să mai fac, cu ce putere să dorm eu liniștită știind că vă chinuiți după moarteeeeeeee?! Privesc acum cu îngăduința reacția mea de atunci. Și cu duioșie „reacția” Domnului, care îi așteaptă pe toți să-L primească de bunăvoie, cu dragoste, cu topirea aceea minunată de inimă... Nu împinși de la spate, nu cu arcanul și cu ghilotina chinurilor iadului deasupra capului. Accept și binecuvântez cu mare nădejde că Domnul te va aștepta și pe tine și nu mă va lasă să mă doară gândul acela. Iar dacă nu, știu că trebuie să mă nevoiesc eu, că n-am decât să mă sfințesc eu și o să fiți și voi toți cu mine în odihnă. Greu e gândul acesta, incomod de multe ori. Ma scutur și iar mă scutur, doar doar îmi veți cădea din spate. Mă încovoiați, mă incomodați, mă agasați nu o dată.
(Doamne, dă-mi-i jos din spinare, da-mi să-i iau în brațe, să-i iubesc și să-i accept, să-i simt ai mei! Slava Ție pentru ei, pentru toți ai mei!)
Mi-e milă de viața ta până la 26 de ani când m-ai născut pe mine, tare milă. Greu ți-o fi fost s-o trăiești, să-l crești pe fratele meu, să-l părăsești pe tatăl lui, să o suporți pe bunica... Te-oi fi bucurat de mine, mamă? Ți-o fi săltat inima de drag văzându-mă dormind, cautându-ți sânul, sugând în somn, orăcăind? Nu cred... Nu cred că ai avut pacea și odihna sufletească să te bucuri de mine nici cât mă bucur eu de bebelușii de pe stradă. Ce minunați sunt, mama, și cât îmi doresc să pot să am și eu!
Ți-am fost povară și, ce e mai dureros e că nu te-ai putut bucura de noi! Cum te-aș fi luat în brațele mele mici să nu mai fii tristă, să nu mai dormi într-una de depresie, să mă vezi, să îți vorbesc, să vezi ce deșteaptă eram și câte înțelegeam! Eram furioasă ca nu îți ajung, că tot cauți mângâieri mincinoase, iar pe ale mele le respingi din fașă.
Te simt ca pe un vas ruginit care ține o floare minunată. Azi nu mă mai simt mică, proastă, inutilă, condamnată la nefericire. Mă simt iubită de Domnul, valoroasă, chemată, responsabilă. Ma simt minunată, Mama! Și mă topesc de drag de Domnul Care m-a iubit și m-a vegheat și a fost mereu lângă mine. Iar azi îmi împlinește toate, înainte chiar să Îi mai cer ceva. Pentru că nu mai am ce să-I cer – decât binecuvântări pentru voi toți și copilași pentru mine! Să curețe Domnul toată rugina de pe suflețelul tău chinuit să oglindești și tu soarele, Mama! Bucura-te, Mama, bucura-te și lasă toate!!! Ce luăm cu noi? Ce lăsam în urmă? Oare case, mobile scumpe, covoare alese? Luăm câtă lumină am adunat în suflet, luăm bucuria și binecuvântarea. Lăsam zâmbetul, vorba bună, clipa în care un suflet s-a simțit înțeles și iubit lângă noi, copilul străin căruia i-am dat nădejde și încredere, bătrânul pe care l-am mângâiat, săracul pe care l-am hrănit fără să-l umilim.
Vino, Mama, la Domnul! N-o să pățești nimic rău. Lasă traista plină pe care o porți în spinare prin străinătățuri! Las-o acolo, sub patrafir și umblă pe unde vrei, dar ușoară, Mama! Lasă-le și bucură-te! Toate sunt minunate, frumoase, ușoare! De grijile mele se îngrijește Domnul și mi-e bine. Lasă-L și tu, Mama, lasă-te iubită!
N-o să mă mai las intimidată de valurile tale și, Doamne ajută-mi, o să te binecuvântez iar și iar! Să se rupă odată legătura amărăciunii din neamul nostru, să piară odată nevoia și durerea! Să lumineze Domnul întunericul nostru, că prea mult s-a săturat sufletul nostru de singurătatea iadului din noi!!!
Domnul să te binecuvânteze iar și iar! Să te bucure, să te lumineze, să te mângâie, să te îndestuleze de iubire, să te hrănească cu El, să ridice toată durerea trupească și sufletească de la tine!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!
Amin.
Dragă Tata,
Îți vei fi găsit odihna, oare? Ești oare în locul cel luminat, în cel cu verdeață și de odihnă în care ne rugăm cu toții să fii?
Îți mulțumesc pentru Domnul, Tăicuță. Că dincolo de băut, de neputințele tale, mi L-ai lăsat pe Domnul. Ce mult Îl iubeai tu! Ce curat te rugai, cu câtă credință și nevinovăție! Ce bine era în bucătărioară când venea vijelie și gheață și tu nu te tulburai: aprindeai degrabă lumânarea de la Înviere, deschideai Psaltirea aceea minunata – rufoasă, muncită, prețuită – și citeai netulburat psalmul 84, „pentru vremi”, iar și iar, până se potoleau stihiile. Porumbul vecinilor se culca la pământ, biruit de furtună, al nostru stătea semeț, binecuvântat, pomii noștri neatinși de gheață. Și era mare pace în casă și mă simțeam în mare siguranță, căci Domnul era cu noi! Când te așezai tu la rugăciune, când mă trezeam dimineața lângă bunica și tu citeai șoptit la marginea patului nostru rugăciunile de dimineață, acatistul zilei și catisma de rând, ce bine era! Te vedeam cum prindeai puteri, cum ți se limpezea sufletul, cum plecai să faci treburile la grajd cu voioșie. Erai fericit și-L simțeai pe Domnul aproape, simțeai natura, animalele, totul îți vorbea.
Ce pelerinaje frumoase am făcut noi, ce frumos îmi cântai, îmi povesteai, cum ne bucuram noi, Tata! Erai fericit și împlinit prin mine, apoi prin E., de care erai foarte mândru... El e bun, blând și credincios ca tine. Și e bun cu mine.
Cel mai bine ne-am înțeles în Biserică, îmi dau seama acum. N-am urât decât băutura de care abuzai periodic. Dar când veneam eu, apoi noi, renășteai, îți recăpătai demnitatea, erai frumos și curat, aproape de Domnul...
Erai foarte singur, cu multe dureri, cu multe remușcări, neiubit, umilit, neputincios.
Iartă-mi nervozitatea, frustrările, certurile, reproșurile, observațiile pe care ți le făceam mereu. Eram mică și foarte singură, apoi mare și tot foarte singură și neiubită. La tine a rămas mereu „acasă” pentru mine, m-am simțit mereu bine. Satul m-a chemat mereu înapoi, și pentru pacea și iubirea pe care doar acolo le primeam, și pentru că eram fixată pe dorința ca separarea să nu se fi produs niciodată.
Iartă-mi tăcerile prea îndelungate, singurătatea în care te-am abandonat, egoismul de a nu te vedea „degradat”, furia la cel mai mic iz de alcool. Iartă-mă că nu ți-am spus niciodată direct că te iubesc și că prea puțin te-am lăsat să simți asta.
Mulțumesc pentru că m-ai iubit și am fost – o știu fără să mi-o fi spus vreodată – cea mai importantă pentru tine. Că m-ai primit acasă, că nu m-ai certat niciodată, că nu mi-ai dat nici măcar o palmă, că mi-ai trecut toate cu vederea, că te-ai bucurat de mine, că te-ai rugat așa de mult pentru mine. Că mi-ai dat din toate cele ce aveai, și chiar mai mult decât atât. Mulțumesc pentru discreție, respect, evlavie chiar... În camera mea nu avea nimeni voie să intre, să doarmă. Lucrurile rămâneau așa cum le lăsasem eu până veneam iar. Cu bunica puneați ziare pe jos ca să păstrați curățenia până veneam eu... Îmi aeriseați, îmi făceați focul, nu știați ce să-mi mai faceți de bucurie că vin acasă. Uite, am fost iubită mai mult decât realizam!
Acasă nu mai e la fel fără tine. Ne-ai rupt inima când ai plecat așa, brusc. Am rămas pustiită că nu reușisem să te „salvez”, că nu văzuseși nepoți de la mine, că nu ne cunoscuserăm destul. Că nu vorbiserăm destul, că n-am apucat să-ți creăm condiții mai bune cât erai în viață. Mulțumesc Domnului că mi-a lăsat o săptămână să ne despărțim pe îndelete. Să mă împac cu gândul ăsta, să mă pregătesc, să îți dau drumul.
Iartă-mi iar, toate, și Dumnezeu să te ierte și să te așeze unde luminează El măcar puțin. Și dacă poți acolo unde ești, roagă-te mereu pentru noi. Vrem copilași cu disperare. Și, ca un moft, aș vrea ca măcar unul să aibă părul creț ca al tău. Și des ca al lui E.
Nu vreau să te uit deloc. Dimpotrivă, vreau să îmi amintesc mai mult de tine. Să te cunosc mai bine. Mă rog des pentru tine și îmi doresc mult să fii în sfârșit în pace. Și să primească Domnul bunătățile pe care ți le trimitem și să le prefacă în ceea ce îți este de folos. Îmi doresc mult să ne vedem cu bine, să ne reunim în sfârșit toți, să ne împăcam, să vă iertați odată și să ne bucurăm împreună.
Rămâi cu bine, Tătuță scump.
Cu tare mult dor,
Fata ta
Dragă Bunica,
Mulțumesc mult pentru Domnul, pentru Sfintele Liturghii la care mă luai și îmi suportai întrebarea „Cât mai este?” la care îmi răspundeai convingător „acuși mergem, oleacă mai stai”, pentru traistele cu bunătăți pe care mi le aduceai de la pomenirea morților. (Cred că te umileai pentru mine, pentru bucuria cu care scormoneam prin lighean cautând prăjiturile cele mai bune.) Pentru cât m-ai alintat și m-ai iubit, pentru bucuria cu care mă așteptai să vin, pentru strigatul acela „Draga mamei! Păpușa mamei!” când apăream în prag. Pentru laptele cu gris de care nu mă mai săturam, pentru unguentele cu ceapă, cu pătlagină etc., cu care încercări să-mi potolești blândele vara când mă ciuruiau țânțarii și mă scărpinam de nu mai puteam, pentru răbdarea cu care mă legănai și mă ogoiai când urlam de durere de măsele („Of, mai bine m-ar durea pe mine!”), pentru că m-ai liniștit și te-ai bucurat de prima mea menstruație, pentru durerea ta când trebuia să plec, pentru bănuții pe care îi strângeai în carnețelul acela și îi scoteai de sub salteaua pe care zăceai ca să mi-i dai mie. Erai împlinită ca de nu știu ce, iar eu nu-ți ziceam ce puțini sunt, ci-i luam și-i păstram cu evlavie mult timp. Mulțumesc că mă spălai mereu pe spate fără să te plângi că nu mai poți, că făceai tot ce puteai, când erai deja foarte bătrână. Mulțumesc că nu m-ai certat niciodată și ai fost mereu acolo pentru mine, limanul meu. Și mai ales, mulțumesc mult pentru rugăciunile cu care am crescut, cu care m-ai vegheat apoi de pe patul de suferință. Mult m-au ajutat și mi-au dat nădejde.
Tu ești icoana din sufletul meu, candela luminoasă, exemplu de tărie, de perseverență, de răbdare, de îndurare fără murmurare. Cea mai bună, mai frumoasă și mai scumpă, buna mea. Numai tu m-ai iubit în copilărie cum am avut nevoie, mi-ai dat nădejde că însemn ceva pentru cineva, că mă așteaptă cineva undeva. Numai pe tine te-am iubit la rândul meu, numai ție ți-aș fi dat dulciurile și fructele mele. Mă suparăm că nu mai auzeai ca să vorbim la telefon, că mă tot trimiteai după tata la crâșmă, că te duceai tu după el știind că eu nu mă duc sau că o să fac scandal. Plângeam mult, mult gândindu-mă că ai să mori într-o zi. Și Dumnezeu m-a așteptat iar să fiu pregătită să te las să pleci, să fiu deja destul de mare.
Iartă-mă că – tot eu – te certam, eram nervoasă și probabil că nu eram ușor de suportat. Și bunicul, și tata, apoi și eu – cum ne vei fi indurat pe toți? Și ne-ai iubit și ne-ai ocrotit cum te-ai priceput! Cred cu tărie că Domnul te-a miluit și i-ai fost dragă, asa codependentă cum erai, cu mici răbufniri trecătoare, cu mici neputințe ca de copil. Cred cu tărie că ți-e bine și mă însoțești în continuare cu rugăciunile tale. Cred că ți-e tare drag E. și că suferi pentru C.
Mi-e tare dor de tine. Sunt împăcată cu plecarea ta, cu viața ta, cu noi două. Te iubesc mult și mă rog să ne revedem și să fim toți împreună.
Cu mult dor,
„Păpușa mamei”
Dragă frate,
Nimic nu s-a ales de gândul nostru de a locui împreună, eu la etaj, tu la parter, de a nu repeta povestea neamului nostru. Iată-te astăzi insuportabil, singur printre străini, neiubit, certat, respins și învinovățit de mama, părăsit de nevastă, lipsit de bucuria de a-ți vedea copiii crescând și de pace. Multă vreme te-am acuzat și eu, te-am ocolit, mi-am consumat furia împotriva ta. Acum, când totul ți s-a năruit în jur, m-am repliat urgent în rugăciune de teamă să nu-ți pui capăt zilelor. Am înțeles că ești bolnav mult mai grav decât credeam eu, și că în boala sufletului tău doar Domnul mai poate face ceva. Și mă rog să facă și să te lumineze ca pe fiul rătăcitor.
Mi-e milă de copilăria ta, de chinurile tale de copilaș neiubit, pendulând intre doi tați, două bunici, cu o mamă care te bătea crunt și te umilea. Ai crescut în vinovăția de a fi, de a nu reuși, de a nu ști, de nu ști cum, de a visa cai verzi pe pereți, de a nu putea. Neiubit, nedorit, iar mai apoi cu mine pe cap, care cât de cât o mulțumeam pe mama, că, de, învățam, eram mai cuminte, iată, am o familie bună. Pe mama ai tot căutat-o în toți și mereu aceleași șuturi.
Mama te iubește cum poate, cum știe, cum a fost și ea iubită. În reproșurile ei stă de fapt neputința ei, furia ei că lucrurile n-au mers cum își dorea. Îngrijorarea că nu îți merge bine. Ultimele evenimente au cam descumpănit-o și cred că-și vede viața în oglindă, dar așa, mai mult din perspectiva tatei. E nefericită din cauza ta, dar așa, mai mult pentru ea, că n-are și ea un băiat așezat, că semeni cu „tat-tu”.
Cu cine să semeni, dragule? Ce ai învățat tu acasă? Ce au scris ei, nefericiții, în inimioara ta de copil?!!! I-am sugerat, cred că se gândește și la asta... Sper să vă împăcați și să vă iubiți odată, că timpul trece...
Dar acum e mult prea târziu ca să ne mai lamentam, frate, și să ne plângem de ei. Ești deja la jumătatea vieții și la fundul sacului. Primește-L pe Domnul care Se coboară să te ridice, să te reclădească! Altă șansă nu e! Înainte e o fundătură, înapoi multă amărăciune. În prezent – singurătate și durere. Nu mai poți merge decât în sus!
Mă rog mult să ți se înmoaie inima, să-ți lași încăpățânarea și să te lași plămadit de Domnul. Mă rog cam cu deznădejde, dar știu, nu mă las, Domnul te va milui.
Nu-ți port pică nici că exiști, nici că nu te-am simțit niciodată ca pe un frate. Nu mai contează. Te port în mine ca pe-o responsabilitate, ca pe un copil al meu neascultător pentru care trebuie să mă rog mult. Mă rog mult și pentru copilașii tai pe care îi iubesc mult, să vindece Domnul rănile lor. Nu mă gândeam că vor trece prin asta. Credeam că ce am suferit noi ți-a fost de ajuns și ție, că punem amândoi început bun făcându-ne o familie. N-ai putut, sărăcuțul de tine, rănile tale sunt cu mult mai mari...
Domnul să te miluiască și să nu te lase până la sfârșit. Să te binecuvânteze și, cu judecățile pe care le știe, să te mântuiască! Și să-i ocrotească pe copilașii tăi. Amin.
Dragii mei dragi,
Mi-a făcut bine să vă strâng laolaltă, să vă plâng pe fiecare dintre voi, să vă pun împreună. Nu mă simt aleasa neamului nostru, dar vă simt totuși ca pe o responsabilitate. S-ar putea să am surpriza ca la judecată rolurile să se dovedească a fi fost inversate. Dar eu vă plâng cu nădejde! Sunteți în sfârșit ai mei, nu vă mai arunc scârbită, nu vă mai neg, nu mă mai revolt. Ăștia sunteți, Domnul să vă binecuvânteze și să ne miluiască pe toți. Să ajungem clipa aceea de comuniune, de împăcare, de bucurie, măcar dincolo.
Oare ce minuni va mai face Domnul cu noi? Mă gândesc la tine, Mama, și la tine, Frate, și n-am nici o soluție decât să-L chem cu nădejde pe Domnul. Știu că pașii mici pe care îi faceți voi sunt mult mai prețioși în ochii Lui, iar ruga mea slăbănoagă. Dar măcar mă împacă cu mine însămi și mă poartă pe Cale.
Astăzi părăsesc furia, ura, și vă iau cu mine pe Cale. Pe voi, Tata și Bunico, mi-e mai ușor. V-am iubit mult și aici, iar acum, știindu-vă acolo, sunt convinsă că sunteți dezbrăcați de neputințe și vedeți toate clar. Pe voi, Mama și Frate, mi-a fost greu să vă iau. Azi este altfel: vă iau pe voi, cei ce veți fi, pe voi, cei dezbrăcați de trup la moarte, pe voi cei de atunci. Astăzi devine reală hora noastră pe care o vedeam înfierbântată de febră în adolescență, când inima încă mi se zbătea să ne reunim într-o familie mare și fericită, acasă, în satul meu drag. Ne vom reuni, cu mila Domnului, în satul cel ceresc.
Vă binecuvântez și vă iubesc și vă iert și vă las să fiți ce vă doriți,
eu,
cea a voastră.
Iertați-mă și voi și rugați-vă pentru mine.