Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
vineri, 24 iulie 2009
joi, 23 iulie 2009
Din ciclul poeziilor găsite...(III)
Ridică-mi privirea, căzută-n cuvânt
Țintire dreaptă spre punctul în care
De simplul unui nod
Oprit vederii, atârnă sensul lui ...sunt!
Dintr-un gând am sărit, să mă prind
De capătul tău...destrămare,
Să te surprind cu o simplă mișcare!
Mut si uimit... nu aflu nici chip și nici dat
dar nici cale!
Abia acum, m-am speriat...am început
cățăratul de sine alunecând...
Cu viteză...spre josul cel mai de sus
al unui unde...ascuns atât de bine de mine!
Mi-ai ridicat în acea clipă cuvântul
iar împreună privirea zăcută în sensuri...
În cel mai simplul dez(nod)!
Așa am rămas orb de lumina
Lui...sunt!
Țintire dreaptă spre punctul în care
De simplul unui nod
Oprit vederii, atârnă sensul lui ...sunt!
Dintr-un gând am sărit, să mă prind
De capătul tău...destrămare,
Să te surprind cu o simplă mișcare!
Mut si uimit... nu aflu nici chip și nici dat
dar nici cale!
Abia acum, m-am speriat...am început
cățăratul de sine alunecând...
Cu viteză...spre josul cel mai de sus
al unui unde...ascuns atât de bine de mine!
Mi-ai ridicat în acea clipă cuvântul
iar împreună privirea zăcută în sensuri...
În cel mai simplul dez(nod)!
Așa am rămas orb de lumina
Lui...sunt!
...unA
miercuri, 22 iulie 2009
Credeţi că există un plan divin pentru fiecare?
Credeţi că există un plan divin pentru fiecare? O predestinare? Şi necazurile vin de la îndepărtarea de la Cale? Sau pur şi simplu trebuie să suferim pentru că numai aşa ne apropiem cu adevărat de Dumnezeu?
Da, există un plan divin pentru fiecare om care vine pe lume, dar nu un "scenariu" gata scris care trebuie interpretat întocmai. Nu o predestinare. Altfel taina libertăţii umane ar fi o vorbă goală şi cauza întregii tragedii a omenirii ar fi Dumnezeu şi "planul" Lui.
Atunci, ce este acest plan pentru mine?
Mă bucur de întrebare pentru că şi pe mine m-a chinuit cândva destul de puternic. Oricât aş fi citit, şi oricâte răspunsuri aş fi primit de la cei din jurul meu, întrebarea mă sfredelea iarăşi şi iarăşi cerând un răspuns personal, o atitudine clară dinlăuntrul meu. Atunci am ales, ca şi în alte situaţii problematice, să fac un rezumat a tot ce ştiu şi cred despre Dumnezeu şi despre mine şi să mă forţez să urmăresc firul unei logici existenţiale, logicii care mă "mâna" la căutare şi devenire în fiecare moment. Astfel am afirmat şi mărturisit că eu cred că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine, că are un plan din veci legat de mine prin care voieşte ca eu să mă bucur de mântuire, de iubirea Lui şi a celor dragi şi că îmi dă putere şi pricepere, că Se dă pe Sine Însuşi, ca eu să învăţ să fiu, să iubesc şi să devin aşa cum m-a gândit El. Am crezut şi am mărturisit asta pentru că numai acest răspuns mi-a adus lumina după care tânjeam şi m-a făcut să spun DA vieţii şi să primesc Darul Lui în acest vas, în acest dat, viaţa mea concretă de aici şi de acum.
Ce bucurie! Ce eliberare! Nu mai era nevoie sa-mi doresc să fi fost altfel, în altă parte, în alt timp.. Atunci am realizat, am "simţit" că acest plan mă privea pe mine, exact acea făptură pe care a chemat-o Dumnezeu Iubire la existenţă în clipa, în fracţiunea de secundă în care o sămânţă din coapsele tatălui meu, una singură şi anume aceea din care puteam să apar eu şi nu alt-cineva, a fecundat sămânţa mamei mele, aceea, din momentul acela, clipa mea. Dacă oricare altă sămânţă din cele câteva mii prezente în îmbrăţişarea părinţilor mei ar fi fecundat sămânţa mamei, atunci, făptura care ar fi fost adusă de Dumnezeu pe lume nu mai eram eu. Era alt-cineva. Cu totul alt-cineva. Şi am simţit şi ştiut că planul lui Dumnezeu în privinţa mea atunci, în clipa zămislirii mele a început. Atunci, acolo, a "suflat Dumnezeu suflarea Sa", "planul Lui cu mine", în ţărâna vie a acelor anume semincioare de viaţă omenească adusă de la Adam şi Eva până la mine, prin tot atâtea miraculoase şi uimitoare întâlniri de o clipă dintre vieţi şi Viaţă. Atunci, acolo, mi-a dăruit nu numai viaţa, ci şi pe mine însămi, cea care spune acum eu cred şi simt. Atunci m-am primit pe mine din Mâinile Lui şi am primit binecuvântarea să fiu şi "m-am apucat de treabă"! Ce minune! Ce onoare! Şi ce răspundere!
Necazurile?
Durerile?
Suferinţa?
Iată câteva aspecte ale datului vieţii pe care fiecare avem chemarea şi primim puterea să-l transformăm în dar. Suferinţa este împotrivirea noastră la darul crucii, la durerea provocată de lepădarea felului de a trăi al omului căzut, al omului care încearcă să-şi administreze independent, adică fără Dumnezeu, fără harul Lui, viaţa şi puterile ei.
Eu, aici, în datul meu, Îl pot primi pe El, Viaţa mea şi restul nu mai are nici o importanţă. El, Viaţa cea adevărată mă primeşte, mă altoieşte, mă înfiază şi îmi face "loc" în sânul Său de Dumnezeu Iubire fără de margini. Ce-mi mai lipseşte? Doar să încetez a mă "foi de colo-colo" pentru a iscodi cum "stau alţii" şi să mă afund în oceanul de odihnă şi bucurie pe care mi-l dăruieşte dacă accept să mor minciunii şi să mă nasc Adevărului. El mă învaţă, El mă conduce, El mă hrăneşte, El mă mângâie.
E strâmtă calea până Acolo pentru că Acest Acolo e chiar Domnul din noi, Împărăţia Lui din adâncul inimii noastre care s-a împietrit de ne-dumerire, de ne-auzire, de ne-ascultare, de ne-neacceptare, de Nu...
Când mă hotărăsc să spun DA, toată energia mea, toată inima mea, tot cugetul meu sunt îndreptate spre El şi făgăduinţele Lui în care cred, pentru care sunt gata să mă lepăd de toate şi de tot!
Atunci totul se schimbă şi durerea nu mai e decât efectul strângerii Mâinii care mă smulge din iadul în care mă zbăteam cu deznădejde, suferinţa devine taină de nepătruns altfel decât prin asumare împreună cu Cel ce pe toate le-a suferit pentru mine şi le suferă împreună cu mine ca să fiu ACOLO unde este El şi ca El, moartea nu mai este decât aruncare în braţele Lui de lumină... Totul se schimbă, dacă putem crede! Nu suferim pentru a ne apropia de Dumnezeu, ci pentru că ne împotrivim, nu ştim, nu voim să intrăm pe singura uşă care transformă lacrima în bucurie: Pocăinţa. Şi pocăinţa începe cu îndreptarea minţii, a gândului către Domnul şi întâlnirea cu El acolo unde este, în Biserica Lui. Acolo ne aşteaptă, acolo ni se dăruieşte după Sfânta Rânduială stabilită de mila Lui cea fără de margini. Numai acolo putem înţelege, pentru că numai acolo înţelegerea nu mai este o activitate a intelectului uman care întreabă, ci lucrare omenesc-dumnezeiască a omului "venit în sine" ca să răspundă la vechiul "Adame, unde eşti?" cu "iată-mă Doamne! Fie mie după Cuvântul Tău!".
Acolo, numai Acolo, în această îmbrăţişare cu "dor dorită" şi de om şi de Dumnezeu, vom afla răspunsul la toate întrebările şi nedumeririle noastre. Orice încercare de răspuns în afara acestei îmbrăţişări nu poate fi decât o sfioasă mărturie a celui care "a gustat şi a văzut că bun este Dumnezeu. Vino, copil iubit de Domnul! Vino şi vezi!
Nu te rătăci ca Scufiţa Roşie, umblând după floricele, că lupul e nesătul şi stă să ne înghită la tot pasul. Ascultă de Maica ta, Sfânta Biserică, şi vei ajunge la Bucuria făgăduită şi pregătită ţie anume de mai înainte de toţi vecii. Bucuria e din totdeauna şi îţi este predestinată! Dar o poţi şi refuza şi chiar pierde dacă te abaţi de pe Cale.
Doamne, ieşi în întâmpinare cu harul Tău, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici şi ale Sfinţilor Tăi!
Maica Siluana
Articol apărut în ”Ziarul de Mureș”
Atunci, ce este acest plan pentru mine?
Mă bucur de întrebare pentru că şi pe mine m-a chinuit cândva destul de puternic. Oricât aş fi citit, şi oricâte răspunsuri aş fi primit de la cei din jurul meu, întrebarea mă sfredelea iarăşi şi iarăşi cerând un răspuns personal, o atitudine clară dinlăuntrul meu. Atunci am ales, ca şi în alte situaţii problematice, să fac un rezumat a tot ce ştiu şi cred despre Dumnezeu şi despre mine şi să mă forţez să urmăresc firul unei logici existenţiale, logicii care mă "mâna" la căutare şi devenire în fiecare moment. Astfel am afirmat şi mărturisit că eu cred că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine, că are un plan din veci legat de mine prin care voieşte ca eu să mă bucur de mântuire, de iubirea Lui şi a celor dragi şi că îmi dă putere şi pricepere, că Se dă pe Sine Însuşi, ca eu să învăţ să fiu, să iubesc şi să devin aşa cum m-a gândit El. Am crezut şi am mărturisit asta pentru că numai acest răspuns mi-a adus lumina după care tânjeam şi m-a făcut să spun DA vieţii şi să primesc Darul Lui în acest vas, în acest dat, viaţa mea concretă de aici şi de acum.
Ce bucurie! Ce eliberare! Nu mai era nevoie sa-mi doresc să fi fost altfel, în altă parte, în alt timp.. Atunci am realizat, am "simţit" că acest plan mă privea pe mine, exact acea făptură pe care a chemat-o Dumnezeu Iubire la existenţă în clipa, în fracţiunea de secundă în care o sămânţă din coapsele tatălui meu, una singură şi anume aceea din care puteam să apar eu şi nu alt-cineva, a fecundat sămânţa mamei mele, aceea, din momentul acela, clipa mea. Dacă oricare altă sămânţă din cele câteva mii prezente în îmbrăţişarea părinţilor mei ar fi fecundat sămânţa mamei, atunci, făptura care ar fi fost adusă de Dumnezeu pe lume nu mai eram eu. Era alt-cineva. Cu totul alt-cineva. Şi am simţit şi ştiut că planul lui Dumnezeu în privinţa mea atunci, în clipa zămislirii mele a început. Atunci, acolo, a "suflat Dumnezeu suflarea Sa", "planul Lui cu mine", în ţărâna vie a acelor anume semincioare de viaţă omenească adusă de la Adam şi Eva până la mine, prin tot atâtea miraculoase şi uimitoare întâlniri de o clipă dintre vieţi şi Viaţă. Atunci, acolo, mi-a dăruit nu numai viaţa, ci şi pe mine însămi, cea care spune acum eu cred şi simt. Atunci m-am primit pe mine din Mâinile Lui şi am primit binecuvântarea să fiu şi "m-am apucat de treabă"! Ce minune! Ce onoare! Şi ce răspundere!
Necazurile?
Durerile?
Suferinţa?
Iată câteva aspecte ale datului vieţii pe care fiecare avem chemarea şi primim puterea să-l transformăm în dar. Suferinţa este împotrivirea noastră la darul crucii, la durerea provocată de lepădarea felului de a trăi al omului căzut, al omului care încearcă să-şi administreze independent, adică fără Dumnezeu, fără harul Lui, viaţa şi puterile ei.
Eu, aici, în datul meu, Îl pot primi pe El, Viaţa mea şi restul nu mai are nici o importanţă. El, Viaţa cea adevărată mă primeşte, mă altoieşte, mă înfiază şi îmi face "loc" în sânul Său de Dumnezeu Iubire fără de margini. Ce-mi mai lipseşte? Doar să încetez a mă "foi de colo-colo" pentru a iscodi cum "stau alţii" şi să mă afund în oceanul de odihnă şi bucurie pe care mi-l dăruieşte dacă accept să mor minciunii şi să mă nasc Adevărului. El mă învaţă, El mă conduce, El mă hrăneşte, El mă mângâie.
E strâmtă calea până Acolo pentru că Acest Acolo e chiar Domnul din noi, Împărăţia Lui din adâncul inimii noastre care s-a împietrit de ne-dumerire, de ne-auzire, de ne-ascultare, de ne-neacceptare, de Nu...
Când mă hotărăsc să spun DA, toată energia mea, toată inima mea, tot cugetul meu sunt îndreptate spre El şi făgăduinţele Lui în care cred, pentru care sunt gata să mă lepăd de toate şi de tot!
Atunci totul se schimbă şi durerea nu mai e decât efectul strângerii Mâinii care mă smulge din iadul în care mă zbăteam cu deznădejde, suferinţa devine taină de nepătruns altfel decât prin asumare împreună cu Cel ce pe toate le-a suferit pentru mine şi le suferă împreună cu mine ca să fiu ACOLO unde este El şi ca El, moartea nu mai este decât aruncare în braţele Lui de lumină... Totul se schimbă, dacă putem crede! Nu suferim pentru a ne apropia de Dumnezeu, ci pentru că ne împotrivim, nu ştim, nu voim să intrăm pe singura uşă care transformă lacrima în bucurie: Pocăinţa. Şi pocăinţa începe cu îndreptarea minţii, a gândului către Domnul şi întâlnirea cu El acolo unde este, în Biserica Lui. Acolo ne aşteaptă, acolo ni se dăruieşte după Sfânta Rânduială stabilită de mila Lui cea fără de margini. Numai acolo putem înţelege, pentru că numai acolo înţelegerea nu mai este o activitate a intelectului uman care întreabă, ci lucrare omenesc-dumnezeiască a omului "venit în sine" ca să răspundă la vechiul "Adame, unde eşti?" cu "iată-mă Doamne! Fie mie după Cuvântul Tău!".
Acolo, numai Acolo, în această îmbrăţişare cu "dor dorită" şi de om şi de Dumnezeu, vom afla răspunsul la toate întrebările şi nedumeririle noastre. Orice încercare de răspuns în afara acestei îmbrăţişări nu poate fi decât o sfioasă mărturie a celui care "a gustat şi a văzut că bun este Dumnezeu. Vino, copil iubit de Domnul! Vino şi vezi!
Nu te rătăci ca Scufiţa Roşie, umblând după floricele, că lupul e nesătul şi stă să ne înghită la tot pasul. Ascultă de Maica ta, Sfânta Biserică, şi vei ajunge la Bucuria făgăduită şi pregătită ţie anume de mai înainte de toţi vecii. Bucuria e din totdeauna şi îţi este predestinată! Dar o poţi şi refuza şi chiar pierde dacă te abaţi de pe Cale.
Doamne, ieşi în întâmpinare cu harul Tău, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici şi ale Sfinţilor Tăi!
Maica Siluana
Articol apărut în ”Ziarul de Mureș”
marți, 21 iulie 2009
Luminãtorul, de Vasile Voiculescu
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre...
Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcutã-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi infiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.
luni, 20 iulie 2009
Mă întreb: ce-i face pe unii oameni, care nu mă cunosc decât din cele pe care le spun prin conferinţe sau pe Site, să-mi spună: "te iubesc!"?
Gândul care îmi vine este: dorul lor de iubire! Nevoia lor de a fi iubiţi şi de a se iubi pe ei înşişi curat, după porunca lui Dumnezeu. Ştii, psihologii spun că, noi oamenii, proiectăm pe cei din jurul nostru, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, tot ce ni se pare inacceptabil la noi înşine. Tot, şi bune şi rele! Aşadar, poate că, obosită de cei care ţi se oferă ca să proiectezi pe ei toate "păcatele care te-au ajuns din urmă", proiectezi pe mine, tot ce e minunat în tine! De ce ai face-o? Ca să ai curajul să te iubeşti, să te admiri, să te apreciezi pentru tot ce nu îndrăzneşti să crezi "de bine" despre tine! La fel şi cu cele rele: ca să ai curajul să le vezi, să le condamni, să le urăşti şi să te lepezi de ele!
Dar cum ne lepădăm de ale noastre când le proiectăm pe ceilalţi? Simplu: îi judecăm, îi acuzăm şi ne lepădăm de ei! Şi totuşi coşmarul reîncepe de fiecare dată la fel: alţii vin în locul celor plecaţi sau alungaţi şi aceia, după o scurtă vreme, devin exact ca cei plecaţi! Şi ne întrebăm uluiţi: cine scrie scenariul? Ce are cu mine scenaristul? Oare, toţi oamenii sunt la fel?
Şi iarăşi şi iarăşi o luăm de la capăt trăind tragedia care răzbate din povestea ta... până ajungem la "fundul sacului" şi ne oprim înmărmuriţi de durere şi nedumerire. Atunci putem pune întrebarea: unde eşti, Doamne? Sau, cum întrebi tu: unde este Iisus?
Şi cred că tu ştii, copil drag, (Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit, i-a spus Domnul lui Pascal) că El este în inima ta, atât de fragedă şi totuşi atât de rănită. E acolo, ascuns, cuibărit, de când erai mică şi te aşteaptă să te întorci la tine! Şi de vei intra, te va lua de mână şi te va duce în Biserica Lui ca să te mângâie, să te spele, să-ţi vindece rănile şi să te hrănească şi să-ţi dea să bei Apa Lui cea Vie şi să te facă nouă! El, Domnul, pe toate le face noi! Şi să-I dai un timp pentru asta! Totul e atât de simplu! Dar atât de greu de făcut când ai 20 de ani şi eşti dezamăgit de toate! Dar în momentul în care nu mai putem suferi deloc, deloc, şi nu mai voim să primim plăcerile pe care ni le oferă păcatul, aflăm degrabă drumul de întoarcere şi intrăm în Bucuria aceea pe Care Domnul ne-o dă prin Simpla lui Prezenţă. Aşează-te în faţa unei icoane într-o biserică, închide ochişorii şi intră in trupuşorul tău aşa cum ai intrat în biserică: pentru întâlnirea cu El! Trupul nostru e templu al Duhului Sfânt, indiferent cât de tare l-am rănit sau l-am profanat făcând din el capişte idolească. De îndată ce ne revenim în noi înşine, ca fiul risipitor, şi îngenunchem în faţa Milostivirii Lui, aflăm Calea, aflăm Locul, aflăm mângâierea! Mergi mai întâi să te odihnească şi să primeşti mângâierea Lui vindecătoare şi abia apoi vei putea să lucrezi poruncile despre care îmi vorbeşti. Ai încă rezerve mari de energie şi creativitate! Curaj! Ai încredere!
Prietenul tău din copilărie, Iisus Domnul, te iubeşte şi te aşteaptă la întâlnirea aceea! Îl vei recunoaşte imediat, deşi acum, relaţia va fi altfel!
Maica Siluana, „Împreuna dumiriri pe Cale”
Dar cum ne lepădăm de ale noastre când le proiectăm pe ceilalţi? Simplu: îi judecăm, îi acuzăm şi ne lepădăm de ei! Şi totuşi coşmarul reîncepe de fiecare dată la fel: alţii vin în locul celor plecaţi sau alungaţi şi aceia, după o scurtă vreme, devin exact ca cei plecaţi! Şi ne întrebăm uluiţi: cine scrie scenariul? Ce are cu mine scenaristul? Oare, toţi oamenii sunt la fel?
Şi iarăşi şi iarăşi o luăm de la capăt trăind tragedia care răzbate din povestea ta... până ajungem la "fundul sacului" şi ne oprim înmărmuriţi de durere şi nedumerire. Atunci putem pune întrebarea: unde eşti, Doamne? Sau, cum întrebi tu: unde este Iisus?
Şi cred că tu ştii, copil drag, (Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit, i-a spus Domnul lui Pascal) că El este în inima ta, atât de fragedă şi totuşi atât de rănită. E acolo, ascuns, cuibărit, de când erai mică şi te aşteaptă să te întorci la tine! Şi de vei intra, te va lua de mână şi te va duce în Biserica Lui ca să te mângâie, să te spele, să-ţi vindece rănile şi să te hrănească şi să-ţi dea să bei Apa Lui cea Vie şi să te facă nouă! El, Domnul, pe toate le face noi! Şi să-I dai un timp pentru asta! Totul e atât de simplu! Dar atât de greu de făcut când ai 20 de ani şi eşti dezamăgit de toate! Dar în momentul în care nu mai putem suferi deloc, deloc, şi nu mai voim să primim plăcerile pe care ni le oferă păcatul, aflăm degrabă drumul de întoarcere şi intrăm în Bucuria aceea pe Care Domnul ne-o dă prin Simpla lui Prezenţă. Aşează-te în faţa unei icoane într-o biserică, închide ochişorii şi intră in trupuşorul tău aşa cum ai intrat în biserică: pentru întâlnirea cu El! Trupul nostru e templu al Duhului Sfânt, indiferent cât de tare l-am rănit sau l-am profanat făcând din el capişte idolească. De îndată ce ne revenim în noi înşine, ca fiul risipitor, şi îngenunchem în faţa Milostivirii Lui, aflăm Calea, aflăm Locul, aflăm mângâierea! Mergi mai întâi să te odihnească şi să primeşti mângâierea Lui vindecătoare şi abia apoi vei putea să lucrezi poruncile despre care îmi vorbeşti. Ai încă rezerve mari de energie şi creativitate! Curaj! Ai încredere!
Prietenul tău din copilărie, Iisus Domnul, te iubeşte şi te aşteaptă la întâlnirea aceea! Îl vei recunoaşte imediat, deşi acum, relaţia va fi altfel!
Maica Siluana, „Împreuna dumiriri pe Cale”
duminică, 19 iulie 2009
Muntele Athos: Schitul Sfântul Prooroc Ilie
„Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înainte-mergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei har, bolile goneşte şi pe cei leproşi curăţeşte; pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe el le izvorăşte tămăduiri.”
