Un dar...

...de la cineva drag pentru cineva drag...AICI

...și un buchet de ...!

Read More

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Astăzi este ziua nașterii vestitorului pocăinței, Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări la pocăință, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a-i spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.

Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt-, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Nu cred că scopul creștinului este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.

Dă-ne, Doamne, a umbla în Căile Tale. Învață-ne mila și iubirea Ta.

În încheiere, subliniem care este, în veșnicie, rolului Sf. Ioan Botezătorul: el nu ne amenință cu iadul, dacă nu ne căim de păcatele noastre. Asta este o variantă pentru omul încă sufletesc, un început, adesea bun pentru noi toți.

Rolul întru veșnicie al Sf. Ioan este să arate cu degetul, fiecăruia dintre noi, că HRISTOS A INVIAT!

În această icoană se vede adevărata și chemarea ultimă a marelui profet și Înaintemergător:

Articol preluat integral de pe Blogul lui Călin Drăgan

Predica Părintelui Constantin Galeriu, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Read More

Pentru geografi...

Recomandare carte: Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț,

Cap XV

Cea de-a şasea planetă era o planetă de zece ori mai mare. Trăia pe ea un Domn bătrân care scria nişte cărţi uriaşe.

- Ia te uită! Vine un explorator! strigă el când îl zări pe micul prinţ.Micul prinţ se aşeză pe masă, ca să mai răsufle puţin. Călătorise până acum atât de mult!

- Dincotro vii? îl întrebă Domnul cel bătrân.

- Ce-i cartea asta groasă? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?

- Sunt geograf, zise Domnul cel bătrân.

- Ce este un geograf?

- E un savant care ştie unde se află mările, fluviile, oraşele, munţii şi pustiurile.

- Foarte interesant, zise micul prinţ. În sfârşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai văzuse niciodată o planetă atât de măreaţă.

- Este tare frumoasă planeta dumneavoastră. Se găsesc şi oceane pe-aici?

- Oh! (Micul prinţ era dezamăgit) Dar munţi?

- N-aş putea să ştiu, zise geograful.

- Dar oraşe, şi fluvii, şi pustiuri?

- Nici asta n-aş putea să-ţi spun, zise geograful.

- Dar dumneavoastră sunteţi geograf!

- Întocmai, zise geograful, numai că eu nu sunt explorator. Duc mare lipsă de exploratori. Nu geograful e acela care face numărătoarea oraşelor, a fluviilor, a mărilor, a oceanelor şi a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca să hoinărească. El nu-şi părăseşte biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebări şi îşi face însemnări după amintirile lor. Iar dacă amintirile vreunuia i se par demne de luat în seamă, geograful pune să se facă cercetări cu privire la moralitatea exploratorului.

- Şi de ce, mă rog?

- Pentru că dacă un explorator ar minţi, în cărţile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel şi în cazul unui explorator care ar bea prea mult.

- Cum aşa? întrebă micul prinţ.

- Pentru că beţivii văd dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munţi, acolo unde de fapt nu se află decât unul singur.

- Ştiu pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un prost explorator.

- Se poate. Cum ziceam, dacă moralitatea exploratorului pare mulţumitoare, se trece la cercetări în legătură cu descoperirea lui.

- Se duce cineva acolo, ca să vadă?

- Nu. E prea multă bătaie de cap. I se cere însă exploratorului să aducă probe. Dacă, de pildă, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere să aducă nişte pietre mari.

Deodată, geograful se tulbură:

- Ei, dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Fă-mi o descriere a planetei tale!Şi geograful, după ce-şi deschise registrul, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca să fie însemnate cu cerneală, se aşteaptă până când exploratorul vine cu probele.

- Aşadar? întrebă geograful

- O! La mine, zise micul prinţ, nu prea ai ce vedea, e loc puţin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi şi un vulcan stins. Însă nu se ştie niciodată.

- Nu se ştie niciodată, zise geograful.

- Mai am şi o floare.

- Noi nu însemnăm florile, zise geograful.

- Cum aşa? E tot ce poate fi mai frumos!

- Pentru că florile sunt efemere.

- Ce înseamnă „efemere”?

- Geografiile, zise geograful, sunt cărţile cele mai de preţ dintre toate cărţile. Ele nu se învechesc niciodată. Se întâmplă foarte rar ca un munte să-şi schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleşte de apă. Noi scriem despre lucruri eterne.

- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă „efemer”?

- Nouă ne e tot una dacă vulcanii sunt stinşi sau dacă sunt treji, zise geograful. Însemnătate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbător.

- Dar ce înseamnă „efemer”? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.

- Înseamnă „ceva ameninţat să piară în curând”.

- Floarea mea e ameninţată oare să piară în curând?

- Bineînţeles!

„Floarea mea e efemeră”, îşi zise micul prinţ, „şi nu are decât patru spini, ca să se apere de lume! Iar eu am lăsat-o singură acasă!”

Aceasta a fost cea dintâi tresărire a căinţei sale. Îşi regăsi însă cumpătul:

- Pe unde mă sfătuieşti să mai merg? întrebă el.

- Pe planeta Pământ, răspunse geograful. Are o faimă bună...

- Şi micul prinţ plecă, gândindu-se la floarea lui.

...cartea se poate descărca de AICI

Read More

Femeie, de ce plângi?!

Ce mai pot face părinţii care au ales să nu fie părinţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi?

Să-L rugăm pe Domnul să ne lumineze şi să ne dea curajul să spunem lucrurilor pe numele lor creştinesc: În primul rând: când poate să aleagă cineva să nu fie părinte? Cred că numai înainte de conceperea pruncului. În clipa conceperii, bărbatul şi femeia procreează, devin părinţii celui zămislit acolo din sămânţa lor prin împreună lucrare cu Dumnezeu care creează un om nou. Dar zămislirea, momentul în care Dumnezeu suflă Suflarea Sa creatoare de "suflet viu" peste "ţărâna" de viaţă biologică oferită de părinţi şi îl cheamă la existenţă pe cel ce se zămisleşte, este un moment de mare taină. Părinţii nu ştiu şi nu simt nimic. Ei ştiu şi simt că se iubesc, se doresc şi trăiesc extazul ieşirii din sine şi întâlnirii cu celălalt, oricât de căzută şi de batjocorită de păcat ar fi această iubire. Imediat după zămislire, copilul e ştiut numai de Dumnezeu. Primul semn pe care îl primesc părinţii despre existenţa copilului e dat de Dumnezeu mamei prin încetarea producerii lunare de sămânţă de viaţă oferită cu smerenie, prin legea firii Creatorului ca să facă lucrarea lui. Aşadar, devenim părinţi fără să ni se ceară acordul în fiecare îmbrăţişare, aşa cum rămânem în viaţă respirând, fără să fim întrebaţi la fiecare "gură de aer" dacă voim sau nu să respirăm. Când vreau să trăiesc, respir chiar dacă nu simt recunoştinţă şi bucurie că sunt viu. Tot aşa, când vreau, ca bărbat sau ca femeie, să devin "una" în Hristos cu celălalt, când mă arunc către celălalt în actul iubirii trupeşti, spun "da" lui Dumnezeu, Creatorul meu, şi lucrării Lui. Şi Dumnezeu, în ascuns, în taina negrăită a tăcerii Lui creatoare, face ce voieşte El cu mine şi cu iubirea mea: "Fie mie după cuvântul Tău" şi Cuvântul Lui este în mine, în ascunsul meu. Dacă aşa stau lucrurile, omul poate să aleagă să nu fie părinte doar atunci când renunţă la actul trupesc al iubirii dintre bărbat şi femeie fie oferindu-se Domnului pentru o altfel de rodire, cea "după chipul veacului ce va să fie", fie mărturisindu-se nevrednic sau neputincios pentru această mare şi înfricoşătoare taină. Atunci, omul alege castitatea abstinentă. O numesc astfel pentru a sublinia că şi relaţia dintre soţi este castitate când e trăită în Hristos. Ce este castitatea abstinentă? Ce este abstinenţa? În nici un caz nu trebuie trăită ca o renunţare, ca o înăbuşire a puterilor creatoare ale sufletului nostru, ci ca asceză, adică exerciţiu conştient şi liber de transformare a sexualităţii, a puterii ei creatore într-o altfel de creativitate, într-o altfel de rodire în Hristos. În al doilea rând, oricine a ales să nu mai fie părinţi, din clipa în care pruncul îşi anunţă prezenţa şi cere să-i slujim până va deveni capabil să-şi administreze singur puterile trupeşti şi sufleteşti, nu mai are decât o cale: uciderea pruncului. Şi aceasta se poate face fie în primele ore de viaţă, prin anticoncepţionalele care ucid ovulul fecundat, deci pruncul, fie după o perioadă mai lungă de timp, prin folosirea steriletului, fie după câteva luni, expulzându-l din casa vieţii întreg sau făcut bucăţi, fie după naştere, prin ucidere violentă sau prin neîngrijire. În toate aceste cazuri, părinţii sunt "ucigaşi de prunci". Acum, putem încerca şi răspunsul la întrebarea care ar suna astfel: Ce mai pot face părinţii care au ales să-şi ucidă pruncii nenăscuţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi? Aici, Sfânta Biserică are dreaptă învăţătură şi leacuri dătătoare de viaţă şi nădejde nemincinoasă în Viaţa veşnică fericită. Iată câteva repere:

1. Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu voiască şi să nu poată să-L ierte celor care Îi cer iertare.
2. Pentru iertarea oricărui păcat, este nevoie de numirea lui (când omul dă nume la ceva, devine stăpân în mintea lui peste acel ceva).
3. Când am ucis, am de făcut două lucruri: mai întâi, să-mi mărturisesc crima, să mă recunosc vinovat, să cer iertare şi să cred în iertarea lui Dumnezeu. Apoi, să-l jelesc pe cel mort, să-l plâng, să nu intru în negaţia ucigătoare de suflet prin care încerc să mă conving că "nu e chiar aşa grav", "că nu aveam de ales" etc. Chiar daca ar fi aşa, am ucis şi cel mort e om şi trebuie iubit ca om mort, jelit şi păstrat în memorie, pentru că ne vom întâlni cu el acolo. Să ne împăcăm cu el, cu ei, acum, aici, în Taina Bisericii.
4. Prin Taina Sfintei Spovedanii, putem numi şi oferi păcatul nostru Mielului lui Dumnezeu, "Care a venit să ridice păcatul lumii". Această oferire trebuie să fie totală şi plină de dorinţa de a muri mai degrabă decât să repetăm păcatul. Dezlegarea dată de Părintele Duhovnic este însoţită de iertarea dăruită de Dumnezeu după rânduiala stabilită de Domnul şi împăcarea noastră cu Biserica, cu cel ucis şi cu noi înşine.
5. Lucrarea poruncilor lui Dumnezeu prin primirea canonului de îndreptare pentru a ne întări în faţa slăbiciunilor firii şi ispitei ucigătorului de oameni.
6. Creşterea duhovnicească prin lucrarea canonului de îndreptare şi a poruncilor lui Dumnezeu. Copiii ucişi nu mai pot face nimic pentru creşterea lor, lipsiţi de trup şi de harul sfântului Botez, dar relaţia lor cu părinţii prin legăturile firii nu încetează. Şi dacă Dumnezeu binecuvântează creşterea duhovnicească a părinţilor până a le oferi sfinţenia şi îndumnezeirea, avem tot temeiul să nădăjduim că această lucrare se va răsfrânge, cum numai El ştie, şi asupra copiilor noştri, şi asupra celor pe care i-am împiedicat noi să crească.
7. Să nu iscodim cele de taină, ci să credem, să avem încredere nestrămutată în făgăduinţele Lui, devenind mădulare vii ale Sfântului său Trup, care este Biserica. O piedică importantă în calea acestui început bun, de viaţă şi de bucurie dătător, sunt cei trei vrăjmaşi ai mântuirii noastre, numiţi de Sfinţii Părinţi "cei trei uriaşi": neştiinţa, uitarea şi lenea. Să ne nevoim ca să aflăm cine este Dumnezeu şi cine este omul, să nu uităm cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem şi ce trebuie să facem pe cale şi să nu ne lenevim în lupta cea bună. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne mângâie în necazurile noastre ca să putem birui cu El, în El şi cu El pe ucigaşul de oameni diavolul. Că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Îndrăzniţi! Pe noi ne cheamă. Pe toţi şi pe fiecare!


Maica Siluana (fragment din seria de articole, publicate in Ziarul de Mureș)

Read More

Cine suntem si de ce ne-am nascut?, Fagaras, 10 iunie 2008

Maica Siluana, Conferința Făgăraș, 10 iunie,2008

Cine suntem și de ce ne-am născut?

Crucea este cea mai puternica arma...

Maica Siluana: Cand facem pacat, da, cand vorbim in desert, da... diavolul nu aude gandurile acoperite de rugaciune. Cand vorbim cu parintele duhovnic in Taina Spovedaniei nu aude, de aceea nu trebuie sa spunem ce vorbim la Spovedanie. Parintele mi-a zis sa fac cate 40 de inchinaciuni pe zi. 40? Eu faceam cate 400... Si sa vezi ca nu poate sa le faca nici pe alea 40. De ce? Ca dracul zice: 40 ti-a zis? Nu te las sa faci nici una. Si ba se sparge o teava la baie, ba te suna Ionel, ba e un film frumos la televizor. Noi oamenii avem ceva in adancul nostru care se numeste duh. Duhul nostru e comun. Toti oamenii avem un singur duh. Se individualizeaza trupul si partea psiho-somatica si suntem uniti intre noi ca nodurile unei panze, spune parintele Staniloae. Suntem una, dar fiecare reprezentam un nod. Insa mintea noastra, duhul nostru, e panza, si cand vom iesi din timp noi vom avea acces la toata aceasta minte. Ea este in eon, dincolo de timp. Acolo sunt si ingerii. Omul este inelul de legatura dintre lumea vazuta si cea nevazuta. In lumea nevazuta sunt si diavolii – ingerii cazuti – si ingerii buni, si noi, mintea noastra. Memoria noastra si gandirea noastra sunt acolo. Aici in timp sunt ratiunea, atentia, analiza, aceste puteri ale mintii de care avem nevoie sa ne orientam in timp. Gandirea e dincolo de timp. Noi si zicem: mi-a venit un gand. Inseamna ca vine de undeva. Mi-a trasnit prin cap un gand... Cand te-o trasni prin cap e de la diavol. Ca spune Mantuitorul ca l-a vazut pe Lucifer cum a cazut din Rai ca un fulger. Gandurile acestea sunt cele care vin asa ca un fulger, ca ramai cu gura cascata, nu au nicio legatura cu contextul. Si incet, incet aflam, asa prin discernamant, care sunt gandurile de la diavol. Si pur si simplu nu le luam in seama, nu facem ce ne sugereaza. Le zicem si noi: uite, nu fac! Si radem. Eu mergeam odata pe strada, acum cativa ani, nu cand eram o nastrusnica de adolescenta, si mi-a venit un gand: ce-ar fi sa le pun piedica oamenilor care trec pe langa mine si sa ii vad cazand? Va dati seama ca fulgerul era fulger, am vazut ca nu e de la Doamne-Doamne si nici de la maica Siluana... Ce voia de fapt dracul? Nu cred ca el miza pe faptul ca eu am sa fac chestia asta. Dar miza ca macar cinci minute ma voi amuza la gandul asta si nu am sa mai zic Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Asta era ce astepta el. Si sigur ca nu stie ca mi-a facut si un serviciu, ca acum eu va spun dumneavoastra, care veti zice ca daca si ea primeste ganduri inseamna ca e bine, ca si noi suntem pe cale. Ne luptam impotriva lor marturisindu-le. Daca un gand vine o singura data nu-i dam nicio importanta. Daca ne obsedeaza il marturisim. Altfel sunt ganduri cu care ne purtam ca si cum ar fi dincolo de geam. Deci ce se vede si ce se spune e dincolo de geam, nu ma priveste pe mine. E o miscare launtrica a sufletului pe care o sa o invatati cand o sa invatati aceasta respingere. Gandurile de la noi sunt cele care se ocupa de binele imediat, de binele nostru. Gandurile de la Dumnezeu sunt cele care ne dau sugestii folositoare pentru mantuire, pentru cresterea duhovniceasca. Daca e inchinam cand ne trezim dimineata, daca ne facem Sfanta Cruce cat mai des, este arma impotriva diavolului. Crucea este arma cea mai puternica. Multi dintre dumneavoastra ati experimentat acele momente de groaza, pe care le traim uneori intre vis si trezire cand parca o forta ne apasa, ne strange, ne tine, ne imobilizeaza. Si zic unii ca nu pot atunci decat sa isi faca cruce cu limba. Si cand ti-ai facut cruce, fie si cu limba, a disparut acea putere, acea forta. Deci Crucea este cea mai puternica arma impotriva diavolului. Si sa o facem drept, nu altfel, ca atunci fug mustele, daca se nimeresc in zona asta, dar dracul nu fuge, ci se bucura ca nu o facem corect.

Textul integral al conferinței AICI!

Read More

Recomandare carte: Meșteșugul bucuriei, volumul 2

”Bucuria, ne mărturisește Domnul, Îi aparține întru totul Stăpânului și o dăruiește celor care îi aud glasul și Îl urmează, ca slugi bune și ascultătoare, dorind să intre în această bucurie. Așadar dacă bucuria este darul lui Dumnezeu și nu o răsplată pentru vrednicia slugii, ce loc ar mai avea în iconomia ei meșteșugul omenesc? Meditând la pilda talanților, vedem cum stăpânul răsplătește slugile bune și credincioase peste puținul încredințat, cu făgăduința unor ”multe” peste care le va pune în viitor. Acum li se oferă intrarea în Bucuria Sa. Aici se întemeiază gândul și strădania mea de a meșteșugi bucuria, de a lucra cu inspirație de sus cu timpul oprit într-un acum în care tot ce am făcut în trecut își are plata în viitor. În această răscruce se cere ființei mele, ancorată în prezent, știința de a fi fără a depinde de a avea. Dacă surprind această putință de a mă încredința lui Dumnezeu pâna la a nu mai avea nimic al meu, voi fi gata să mă lepăd de mine cel ce eram până acum și să trăiesc într-o totală atârnare de făgăduințele și prezența Lui și voi gusta bucuria despre care mi-a vorbit. Meșteșugul bucuriei este învățătura unui mod de a fi și curajul de a trăi viața de zi cu zi, oricare ar fi evenimentele ei, în această atârnare de Dumnezeu și făgăduințele Lui.
Acum Dumnezeu nu mai este pentru mine sluga nevoilor și dorințelor mele, mici și mărunțele , ci Domnul și Stăpânul Bucuriei. Acum pot fi în bucuria lui și când plâng și când sunt bolnav și când mi-am pierdut portmoneul sau locul de muncă și când am fost părăsit...Durerile acestor pierderi devin acum tot atâtea ”prescuri” pe care Domnul le transformă în bucurie. Iar bucuriile cele pământești, pe care le trăim, devin tot atâtea îndemnuri de a nu ne opri pe Cale, până nu vom dobândi bucuria pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Monahia Siluana Vlad

Cartea este tiparita cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Editura Doxologia, în anul 2009 și se poate comanda online de AICI sau AICI

Read More

Un dar pentru cineva drag...

Poezii ale părintelui Sever Negrescu din volumul ”Nespusele tăceri”

Spovedanie

Mă simt curat de patimile toate
si-alerg la Tine-n brațe ca un prunc
as vrea sa-ți spun acum daca se poate
Te-am rastignit la umbra mea de nuc

Peisaj de toamnă
În sufletul meu
tremura o frunză

Pisanie la un izvor
ca o lacrimă ce pleaca
din cupola ochiului

Orbul

numai gândul ma frământă
ca o cârtiță albastră
ca un greier ce îmi cântă
nelumina din fereastră

Toamna
frunzele sunt lacrimile soarelui
Soarele plânge
când îmbătrânește

Fărăde
ca o viață fărădesuspine
castel faradepoduri
ca o padure faradeverde
eu

Îndrăgostitul
in durata vesniciei
a murit un fir de iarba
pe drumul vremelniciei
asteptănd o stea să cadă

Apa
argumentul nopții este ziua
argumentul frunzei umbre
argumentul mortii vesnicia
argumentul soarelui lumina
argumentul viermelui pamantul
argumentul sfantului iubirea
argumentul versului cuvantul

ziua nu mai are argumente
apa n-are niciodata sete

Margini
este miezul noptii
in existenta mea
a batut cineva
cu piciorul
sa o scuture
de orice miez

Kenoză
in desertarea de Sine a lui Dumnezeu
mustește mistuirea firului de iarbă
suspinul prafului din gândul meu
ce ține cerul să nu cadă

Tablou
firul de iarbă
se tot certa
cu fulgul de zăpadă

Speranță
stiu că o să mor
Doamne
învelit în cer

Sunt
Ascultați pașii ploilor
sunt mai mult decât
ideea de ploaie
cerul curge pe pământ
cuvintele din mine devin cuvinte ale cerului
si astfel Doamne sunt.

Marginea miezului

deasupra
lui Dumnezeu
sta Dumnezeu,
la o margine
a lui Dumnezeu
stau ingerii,
la cealalta margine
stau sfintii,
dedesubt
de Dumnezeu
stau oamenii
ca niste cruci infipte in cer.
Dumnezeu
este nemarginit
precum nemarginita
este muzica ingerilor,
rugaciunea sfintilor,
mirarea oamenilor.
miez ca limita
margine ca inceput
a tuturor inceputurilor.
din muzica si rugaciune
s-a nascut poezia
Pururea Fecioarei
Maria.

Am găsit o poezie...

picăturile foarte mici si foarte dese mă pișcă pe față

e atat de plăcut

simți?

culorile toamnei sunt atât de frumoase...

unde le mai găsești?

le vezi, nu?

gustul gutuii mă strânge ușor de dinți

e buuun, aromat

ai mâncat?

mirosul de măr copt mi-a pătruns în pori,

prin vaporii din ceainicul clocotind întrevăd începutul de iarnă...

biserica sculptată în cărămidă se înalță lă cer

iar crucea-l străpunge...

i-a smuls aerului un volum important

de vapor impozant.

ah... m-am împiedicat de o piatră

frumos colorată

colorată în toamna auriu-ruginie

și piatra, te uită mai bine

are pictat-o icoană-ntr-u sine

da, Domnul e Bun si Maicuța și Sfinții

mi-au dat un răgaz să respir bucuria...

...mulțumesc dragă I.

Read More