miercuri, 17 iunie 2009

Recomandare carte: Meșteșugul bucuriei, volumul 2


Bucuria, ne mărturisește Domnul, Îi aparține întru totul Stăpânului și o dăruiește celor care îi aud glasul și Îl urmează, ca slugi bune și ascultătoare, dorind să intre în această bucurie. Așadar dacă bucuria este darul lui Dumnezeu și nu o răsplată pentru vrednicia slugii, ce loc ar mai avea în iconomia ei meșteșugul omenesc? Meditând la pilda talanților, vedem cum stăpânul răsplătește slugile bune și credincioase peste puținul încredințat, cu făgăduința unor ”multe” peste care le va pune în viitor. Acum li se oferă intrarea în Bucuria Sa. Aici se întemeiază gândul și strădania mea de a meșteșugi bucuria, de a lucra cu inspirație de sus cu timpul oprit într-un acum în care tot ce am făcut în trecut își are plata în viitor. În această răscruce se cere ființei mele, ancorată în prezent, știința de a fi fără a depinde de a avea. Dacă surprind această putință de a mă încredința lui Dumnezeu pâna la a nu mai avea nimic al meu, voi fi gata să mă lepăd de mine cel ce eram până acum și să trăiesc într-o totală atârnare de făgăduințele și prezența Lui și voi gusta bucuria despre care mi-a vorbit. Meșteșugul bucuriei este învățătura unui mod de a fi și curajul de a trăi viața de zi cu zi, oricare ar fi evenimentele ei, în această atârnare de Dumnezeu și făgăduințele Lui.
Acum Dumnezeu nu mai este pentru mine sluga nevoilor și dorințelor mele, mici și mărunțele , ci Domnul și Stăpânul Bucuriei. Acum pot fi în bucuria lui și când plâng și când sunt bolnav și când mi-am pierdut portmoneul sau locul de muncă și când am fost părăsit...Durerile acestor pierderi devin acum tot atâtea ”prescuri” pe care Domnul le transformă în bucurie. Iar bucuriile cele pământești, pe care le trăim, devin tot atâtea îndemnuri de a nu ne opri pe Cale, până nu vom dobândi bucuria pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Monahia Siluana Vlad


Cartea este tiparita cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Editura Doxologia, în anul 2009 și se poate comanda online de AICI sau AICI

Un dar pentru cineva drag...

Poezii ale părintelui Sever Negrescu din volumul Nespusele tăceri


Spovedanie
Mă simt curat de patimile toate
si-alerg la Tine-n brațe ca un prunc
as vrea sa-ți spun acum daca se poate
Te-am rastignit la umbra mea de nuc

Peisaj de toamnă

În sufletul meu
tremura o frunză

Pisanie la un izvor
ca o lacrimă ce pleaca
din cupola ochiului

Orbul

numai gândul ma frământă
ca o cârtiță albastră
ca un greier ce îmi cântă
nelumina din fereastră

Toamna
frunzele sunt lacrimile soarelui
Soarele plânge
când îmbătrânește

Fărăde
ca o viață fărădesuspine
castel faradepoduri
ca o padure faradeverde
eu

Îndrăgostitul
in durata vesniciei
a murit un fir de iarba
pe drumul vremelniciei
asteptănd o stea să cadă

Apa
argumentul nopții este ziua
argumentul frunzei umbre
argumentul mortii vesnicia
argumentul soarelui lumina
argumentul viermelui pamantul
argumentul sfantului iubirea
argumentul versului cuvantul

ziua nu mai are argumente
apa n-are niciodata sete

Margini
este miezul noptii
in existenta mea
a batut cineva
cu piciorul
sa o scuture
de orice miez

Kenoză
in desertarea de Sine a lui Dumnezeu
mustește mistuirea firului de iarbă
suspinul prafului din gândul meu
ce ține cerul să nu cadă

Tablou
firul de iarbă
se tot certa
cu fulgul de zăpadă

Speranță
stiu că o să mor
Doamne
învelit în cer

Sunt
Ascultați pașii ploilor
sunt mai mult decât
ideea de ploaie
cerul curge pe pământ
cuvintele din mine devin cuvinte ale cerului
si astfel Doamne sunt.
Marginea miezului

deasupra
lui Dumnezeu
sta Dumnezeu,
la o margine
a lui Dumnezeu
stau ingerii,
la cealalta margine
stau sfintii,
dedesubt
de Dumnezeu
stau oamenii
ca niste cruci infipte in cer.
Dumnezeu
este nemarginit
precum nemarginita
este muzica ingerilor,
rugaciunea sfintilor,
mirarea oamenilor.
miez ca limita
margine ca inceput
a tuturor inceputurilor.
din muzica si rugaciune
s-a nascut poezia
Pururea Fecioarei
Maria.





Am găsit o poezie...


picăturile foarte mici si foarte dese mă pișcă pe față
e atat de plăcut
simți?
culorile toamnei sunt atât de frumoase...
unde le mai găsești?
le vezi, nu?
gustul gutuii mă strânge ușor de dinți
e buuun, aromat
ai mâncat?
mirosul de măr copt mi-a pătruns în pori,
prin vaporii din ceainicul clocotind întrevăd începutul de iarnă...
biserica sculptată în cărămidă se înalță lă cer
iar crucea-l străpunge...
i-a smuls aerului un volum important
de vapor impozant.
ah... m-am împiedicat de o piatră
frumos colorată
colorată în toamna auriu-ruginie
și piatra, te uită mai bine
are pictat-o icoană-ntr-u sine
da, Domnul e Bun si Maicuța și Sfinții
mi-au dat un răgaz să respir bucuria...


...mulțumesc dragă I.


marți, 16 iunie 2009

Să trăim în duh!


Tacerea asta de care avem nevoie
ne-ar prinde bine s-o practicăm în fiecare zi, cât de puțin. Alminteri noi, ne vom vedea viața și o vom trăi numai la nivelul rațiunii, la nivelul trăirilor afective, numai la nivelul sufletului ca psihic. În Sfânta Scriptură există învățătură clară despre trei etaje ale sufletului omenesc. Un prim etaj este acela de jos în care lucrează ”angajații” noștri, cei atât de prost plătiți: acela cu metabolismul, acela cu respirația, cel cu forța motrică...Și nu numai că sunt necunoscuți și muncesc din greu dar sunt asupriți, sunt chinuiți de noi. Îi punem la eforturi fără nici un sens, le dăm să mănânce ce nu le trebuie și nu le place, le mai dăm și câte o țuică făcută nu din prune...și tot așa ne purtăm și cu puterile sufletului care ne slujesc viața, baza vieții, viața noastră fiziologică, viață noastră trupească. Așa batjocorim aceste puteri care ne zidesc și ne întrețin templul Duhului Sfânt, care este trupul nostru, trupul nostru însuflețit. Da, disprețuim biologicul dar este păcat pentru că biologicul acesta uman nu este chiar de nimica toată. Este locul în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu și este templul Duhului Sfânt. Apoi, avem etajul puterilor psihismului, ale lui ”psiche”, ale sufletului, nu în sensul întreg al cuvântului ci în sensul de psihism. Aici intră impulsurile, dorințele, sentimentele, gândurile imediate.Toată aceasta activitate a rațiunii, a voinței, și a sensibilității noastre este ceea ce se numește psihism. Prin aceste puteri intrăm unii cu alții în relație, prin ele va văd pe dumneavoastră și-mi fac o părere, dumneavoastră mă vedeți pe mine și vă faceți altă părere. Și între noi sunt fel de fel de păreri. De multe ori aceste păreri ne împing la dureri și la fapte cumplite. De la “mi s-a părut ca s-a uitat urât la mine și i-am dat un pumn” până “mi s-a părut ca-i cutare” și l-am omorât că l-am confundat cu altul. Aici este lumea necazurilor pe care noi ni le facem fără să ne gândim prea mult.

Și sufletul nostru mai are un etaj, un foișor, o putere care, după ce omul a ieșit din rai și a rupt legătura vie, directă cu Dumnezeu, a amorțit, a adormit, s-a îmbolnăvit. Este duhul. Duhul omului. Este o putere a sufletului, este o parte” a sufletului, nu este o componentă separată a omului, dar este atât de necunoscută de noi încât, atunci când auzim de ea ne temem să nu fie vreun adaos neortodox! În viața obișnuită noi nu o cunoaștem dar îi simțim prezența tainic și lucrarea de câte ori ne uimim, ne mirăm de ne stă mintea în loc” (adică forfota asta a gândurilor), de câte ori tresărim în fața a ceva frumos, de câte ori tăcem cu adevărat, nu doar cu buzele. Când tăcem cu rost și ne uimim. Tăcerea e limbajul vieții noastre, spun Sfinții Părinți. Dar nu tăcerea necuvântătoarelor, ci tăcerea la care am ajuns după ce am grăit, după ce am spus pe nume lucrurilor, evenimentelor, realităților din viața noastră și dându-le nume am devenit stăpân pe ele și stăpânindu-le, i le-am dus Stăpânului Care le-a îndumnezeit, le-a înfrumusețat și le-a dat rost dumnezeiesc. Și am devenit cei care suntem chemați să devenim. Ca să fim si să devenim noi ne hrănim. În toate componentele noastre ne hrănim...Trupul este hrănit de sufletul nostru. Dacă sufletul nu mișcă, nu viază, nu-și face lucrarea în noi, nu se hrănește trupul. Sufletul se hrănește cu sentimente, cu idei, cu știință, cu teorii etc. Ne hrănim mintea,ne hrănim sufletul...

Dar duhul ce mănâncă? Duhul cu ce se hrănește? Din ce trăiește el? El se hrănește numai cu rugăciune. Numai și numai cu rugăciune. Dar rugăciunea lui e tăcută, e tăcere. Rugăciunea pe care o facem cu puterile sufletului, cu puterile minții și sentimentele noastre este contribuția rațiunii și a afectivității la lucrarea tăcută a duhului, dându-i ”trup” și expresivitate...Acest suport, acest ”raft” acest cuvânt care se ridică din mintea noastră, din intelectul nostru din simțirea noastră, din toate cele ale noastre la care avem acces cu voință, devine vas în care se instalează o tăcere în care intră Cuvântul lui Dumnezeu și Tăcerea lui Dumnezeu... Dar noi nu tăcem. Mai ales în vremurile noastre. Ne e frica de tăcere.Cum intrăm pe ușă dăm drumul la radio, la televizor. Punem muzica rock, hip-hop sau psaltică, doar să strige cineva în noi, că nu cumva să rămânem în liniște, ca nu cumva să ascultăm tăcerea, ca nu cumva să-L auzim pe Dumnezeu...

In lume necazuri veți avea!” pai atunci Tu de ce Te-ai mai întrupat? De ce ai mai murit pentru noi? De ce ne-ai mai spus că ne aduci bucurie? Și s-ar mai fii întors săracii ucenici cu bucurie mare în cetate? Să se fi înșelat ei? Să ne fi păcălit Domnul? NU! Aici ca să înțelegem taina bucuriei pe care ne-a adus-o Hristos, trebuie iarăși să ne aducem aminte că noi mai avem și duh. Bucuria e a duhului. Bucuria este trăirea prezenței lui Dumnezeu.Să trăim în duh! Necazurile, su supărările sunt ale psihismului. Omul botezat, în duhul lui,îl are pe Duhul Sfânt pentru că de la Botez și de la Mirungere avem prezența Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este acolo, noi nu suntem acolo.Noi suntem acolo unde-i scrâșnirea dinților...Pe toți ne doare ce este rău. Absolut pe toți: și pe cei răi și pe cei buni. Ne doare când cineva ne face rău sau când noi înșine ne facem rău. Lucrul asta ne înfurie, ne întristează, ne dezamăgește, ne deznădăjduiește, ne dă suferințe foarte mari în sufletul nostru. Dar bucuria nu e acolo...Sunt vecini, prieteni, soți, șotii, rude care ne spun: ”Degeaba te duci la biserică, că ia uite ce rea ești! Tot așa rea ai ramas”. Au dreptate. Pentru că noi trăim tot acolo unde el nu a închis ușa la frigider, a venit beat, s-a uitat după alta, n-a adus banii acasă și acestea toate nu ne aduc bucurie...Bucuria este darul Duhului Sfânt și ea ne face să suferim dumnezeiește, să mâncăm dumnezeiește, să umblăm dumnezeiește, să iertăm dumnezeiește, să ne despărțim dumnezeiește să redăm libertatea oricui o dorește...Acestea toate numai Duhul Sfânt ni le da și noi aflăm de ele și le descoperim, numai în duhul nostru...



Maica Siluana, fragment din conferința ”Necazul, călăuză pe cale”, publicată în cartea ”Meșteșugul bucuriei”, vol.2


Cartea se poate comanda online AICI



vineri, 12 iunie 2009

Conferința de la Corabia, 4 mai 2009, ”Despre familia creștină”

Pași pe treptele iubirii...

Pași pe treptele iubirii...

1. Să recunoaștem că noi nu putem iubi!

Iubirea nu este un sentiment, iubirea este o atitudine profundă de viață față de celălat...îl ajut pe celălat să fie, nu-l împiedic să fie, îl ajut pe celălat să devină, ceea ce este chemat să devină, îl slujesc pe celălat să devină ceea ce este chemat să devină...

2. Să învăț să mă golesc de mine, să mă lepăd de ale mele!

Când simt că aș vrea ca cei pe care-i iubesc, să se poarte într-un anume fel, să renunț la acest lucru, să zic: De ce trebuie să se poarte cum mi-aș dori eu?!

3. Să învăț să mă schimb pe mine!

Care-s reperele? Cum pot să mă schimb? Împlinind poruncile!

4. Să-i iert pe ceilalți cum mă iert pe mine măcar!

5. Să-l ducem pe celălalt la Dumnezeu!

6. Restul ne învață Dumnezeu și Sfânta Biserică!

... pas cu pas!



Maica Siluana

joi, 11 iunie 2009

... chemăm Salvarea

Cum pot simţi prezenţa Sfântului Duh? Cum ne dăm seama că s-a întors la noi, după multitudinea păcatelor din trecut? Cum putem lua anumite decizii importante astfel încât să ştim că ESTE VOIA LUI DUMNEZEU, CĂ CEEA CE ALEGEM NU ESTE DOAR DUPA MINTEA NOASTRĂ. Da, ne rugăm şi cerem ajutorul, dar cum ştim noi că o hotărâre, un gând de al nostru vine din influenţa lui Dumnezeu şi nu a diavolului care ne tot întinde capcane?


Simţim Prezenţa Duhului Sfânt cu duhul nostru, cu simţirile lui duhovniceşti. Poarta prin care Se întoarce la noi este Pocăinţa. El intră în viaţa noastră prin Uşile Pocăinţei. Iar pocăinţa nu este o lucrare a noastră, o lucrare a voinţei şi psihismului nostru, ci o împreună lucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. Mulţi oameni numesc pocăinţă doar regretul pentru ceea ce numim păcat. Dar acest regret este doar o lucrare a egoului, a psihismului nostru, o lucrare sentimentală şi, de multe ori, doar un aspect al mândriei noastre. Părerea de rău pentru păcat e o durere a sufletului care ne trezeşte pentru pocăinţă, pentru metanoia, pentru curajul de a ne "răsturna" mintea, viziunea despre noi, despre viaţa noastră şi despre sensul ei pentru a ne înrădăcina în Dumnezeu. În această răsturnare simţim o adevărată moarte a vechilor valori şi o înviere a lor în noua perspectivă. Această moarte e însoţită de durere care, pe cealaltă faţă a ei este bucurie. Sunt simultane! Altfel, nu este pocăinţă, e doar regret!
Ce să facem ca să dobândim pocăinţa aceasta? Să o cerem de la Domnul! Să recunoaştem că nu ştim ce este şi că avem nevoie de ea. De unde ştim că avem nevoie de ea? Din simţirea lipsei de bucurie şi nădejde! Aşadar, rugăciunea şi împlinirea poruncilor după puterea pe care o avem acum, ne vor curăţa sufletul de negura păcatelor şi acesta va putea primi lumina duhului nostru în care vine Duhul Sfânt la cea mai mică chemare din partea noastră. Da, imediat ce strigăm: Doamne! El vine! Dar nu oricine strigă "Doamne!" Îi simte Prezenţa. De ce? Pentru că Domnul vine în templul Său din noi, în duhul nostru! Dar dacă acesta e anemic, amorţit, adormit, nu va avea putere să iradieze lumina primită întregului suflet şi repede se va stinge. Sau, dacă sufletul îşi îndreaptă dorinţele şi poftele şi voinţa spre păcat, duhul nu poate lucra lumina lui în el...
E nevoie de hotărâre, de luptă (asceză), de îndelungă răbdare şi de curaj. Curajul de a cădea şi de a ne ridica mereu şi mereu, până vom învăţa să fim cei ce suntem chemaţi să devenim. Treptat vom dobândi puterea discernământului de care avem nevoie şi care te va ajuta să faci alegerea cea bună.
Ca "exerciţiu", Părinţii ne recomandă supravegherea, iubitoare şi înţelegătoare dar şi severă şi hotărâtă, a tuturor impulsurilor şi mişcărilor sufletului pentru a vedea cui voieşte să slujească prin cele ce le doreşte. Duhovnicul este trimisul Domnului ca să ne sprijine pe Cale! Şi să nu ne temem. Să ne îndreptăm inima nu spre teama de a nu greşi, ci spre nădejdea în Dumnezeu şi în ocrotirea Lui! Să punem totul în mâna Lui şi să primim ajutorul pe care ni-l dă prin mila şi harul pe care le revarsă peste noi, dar şi prin oamenii Lui din Sfânta Sa Biserică!
Semnele că nu suntem în rătăcire sunt cele numite în Sfânta Scriptură "darurile Duhului".Pentru mine, două sunt indispensabile: bucuria şi străpungerea inimii. Şi ele sunt mereu împreună. Când nu simţim una din ele, ştim că suntem în pericol şi ... chemăm Salvarea!

Maica Siluana

miercuri, 10 iunie 2009

Bucuria este o stare duhovnicească...


Maica Siluana, Canada, noiembrie 2007