marți, 16 iunie 2009

Să trăim în duh!


Tacerea asta de care avem nevoie
ne-ar prinde bine s-o practicăm în fiecare zi, cât de puțin. Alminteri noi, ne vom vedea viața și o vom trăi numai la nivelul rațiunii, la nivelul trăirilor afective, numai la nivelul sufletului ca psihic. În Sfânta Scriptură există învățătură clară despre trei etaje ale sufletului omenesc. Un prim etaj este acela de jos în care lucrează ”angajații” noștri, cei atât de prost plătiți: acela cu metabolismul, acela cu respirația, cel cu forța motrică...Și nu numai că sunt necunoscuți și muncesc din greu dar sunt asupriți, sunt chinuiți de noi. Îi punem la eforturi fără nici un sens, le dăm să mănânce ce nu le trebuie și nu le place, le mai dăm și câte o țuică făcută nu din prune...și tot așa ne purtăm și cu puterile sufletului care ne slujesc viața, baza vieții, viața noastră fiziologică, viață noastră trupească. Așa batjocorim aceste puteri care ne zidesc și ne întrețin templul Duhului Sfânt, care este trupul nostru, trupul nostru însuflețit. Da, disprețuim biologicul dar este păcat pentru că biologicul acesta uman nu este chiar de nimica toată. Este locul în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu și este templul Duhului Sfânt. Apoi, avem etajul puterilor psihismului, ale lui ”psiche”, ale sufletului, nu în sensul întreg al cuvântului ci în sensul de psihism. Aici intră impulsurile, dorințele, sentimentele, gândurile imediate.Toată aceasta activitate a rațiunii, a voinței, și a sensibilității noastre este ceea ce se numește psihism. Prin aceste puteri intrăm unii cu alții în relație, prin ele va văd pe dumneavoastră și-mi fac o părere, dumneavoastră mă vedeți pe mine și vă faceți altă părere. Și între noi sunt fel de fel de păreri. De multe ori aceste păreri ne împing la dureri și la fapte cumplite. De la “mi s-a părut ca s-a uitat urât la mine și i-am dat un pumn” până “mi s-a părut ca-i cutare” și l-am omorât că l-am confundat cu altul. Aici este lumea necazurilor pe care noi ni le facem fără să ne gândim prea mult.

Și sufletul nostru mai are un etaj, un foișor, o putere care, după ce omul a ieșit din rai și a rupt legătura vie, directă cu Dumnezeu, a amorțit, a adormit, s-a îmbolnăvit. Este duhul. Duhul omului. Este o putere a sufletului, este o parte” a sufletului, nu este o componentă separată a omului, dar este atât de necunoscută de noi încât, atunci când auzim de ea ne temem să nu fie vreun adaos neortodox! În viața obișnuită noi nu o cunoaștem dar îi simțim prezența tainic și lucrarea de câte ori ne uimim, ne mirăm de ne stă mintea în loc” (adică forfota asta a gândurilor), de câte ori tresărim în fața a ceva frumos, de câte ori tăcem cu adevărat, nu doar cu buzele. Când tăcem cu rost și ne uimim. Tăcerea e limbajul vieții noastre, spun Sfinții Părinți. Dar nu tăcerea necuvântătoarelor, ci tăcerea la care am ajuns după ce am grăit, după ce am spus pe nume lucrurilor, evenimentelor, realităților din viața noastră și dându-le nume am devenit stăpân pe ele și stăpânindu-le, i le-am dus Stăpânului Care le-a îndumnezeit, le-a înfrumusețat și le-a dat rost dumnezeiesc. Și am devenit cei care suntem chemați să devenim. Ca să fim si să devenim noi ne hrănim. În toate componentele noastre ne hrănim...Trupul este hrănit de sufletul nostru. Dacă sufletul nu mișcă, nu viază, nu-și face lucrarea în noi, nu se hrănește trupul. Sufletul se hrănește cu sentimente, cu idei, cu știință, cu teorii etc. Ne hrănim mintea,ne hrănim sufletul...

Dar duhul ce mănâncă? Duhul cu ce se hrănește? Din ce trăiește el? El se hrănește numai cu rugăciune. Numai și numai cu rugăciune. Dar rugăciunea lui e tăcută, e tăcere. Rugăciunea pe care o facem cu puterile sufletului, cu puterile minții și sentimentele noastre este contribuția rațiunii și a afectivității la lucrarea tăcută a duhului, dându-i ”trup” și expresivitate...Acest suport, acest ”raft” acest cuvânt care se ridică din mintea noastră, din intelectul nostru din simțirea noastră, din toate cele ale noastre la care avem acces cu voință, devine vas în care se instalează o tăcere în care intră Cuvântul lui Dumnezeu și Tăcerea lui Dumnezeu... Dar noi nu tăcem. Mai ales în vremurile noastre. Ne e frica de tăcere.Cum intrăm pe ușă dăm drumul la radio, la televizor. Punem muzica rock, hip-hop sau psaltică, doar să strige cineva în noi, că nu cumva să rămânem în liniște, ca nu cumva să ascultăm tăcerea, ca nu cumva să-L auzim pe Dumnezeu...

In lume necazuri veți avea!” pai atunci Tu de ce Te-ai mai întrupat? De ce ai mai murit pentru noi? De ce ne-ai mai spus că ne aduci bucurie? Și s-ar mai fii întors săracii ucenici cu bucurie mare în cetate? Să se fi înșelat ei? Să ne fi păcălit Domnul? NU! Aici ca să înțelegem taina bucuriei pe care ne-a adus-o Hristos, trebuie iarăși să ne aducem aminte că noi mai avem și duh. Bucuria e a duhului. Bucuria este trăirea prezenței lui Dumnezeu.Să trăim în duh! Necazurile, su supărările sunt ale psihismului. Omul botezat, în duhul lui,îl are pe Duhul Sfânt pentru că de la Botez și de la Mirungere avem prezența Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este acolo, noi nu suntem acolo.Noi suntem acolo unde-i scrâșnirea dinților...Pe toți ne doare ce este rău. Absolut pe toți: și pe cei răi și pe cei buni. Ne doare când cineva ne face rău sau când noi înșine ne facem rău. Lucrul asta ne înfurie, ne întristează, ne dezamăgește, ne deznădăjduiește, ne dă suferințe foarte mari în sufletul nostru. Dar bucuria nu e acolo...Sunt vecini, prieteni, soți, șotii, rude care ne spun: ”Degeaba te duci la biserică, că ia uite ce rea ești! Tot așa rea ai ramas”. Au dreptate. Pentru că noi trăim tot acolo unde el nu a închis ușa la frigider, a venit beat, s-a uitat după alta, n-a adus banii acasă și acestea toate nu ne aduc bucurie...Bucuria este darul Duhului Sfânt și ea ne face să suferim dumnezeiește, să mâncăm dumnezeiește, să umblăm dumnezeiește, să iertăm dumnezeiește, să ne despărțim dumnezeiește să redăm libertatea oricui o dorește...Acestea toate numai Duhul Sfânt ni le da și noi aflăm de ele și le descoperim, numai în duhul nostru...



Maica Siluana, fragment din conferința ”Necazul, călăuză pe cale”, publicată în cartea ”Meșteșugul bucuriei”, vol.2


Cartea se poate comanda online AICI



vineri, 12 iunie 2009

Conferința de la Corabia, 4 mai 2009, ”Despre familia creștină”

Pași pe treptele iubirii...

Pași pe treptele iubirii...

1. Să recunoaștem că noi nu putem iubi!

Iubirea nu este un sentiment, iubirea este o atitudine profundă de viață față de celălat...îl ajut pe celălat să fie, nu-l împiedic să fie, îl ajut pe celălat să devină, ceea ce este chemat să devină, îl slujesc pe celălat să devină ceea ce este chemat să devină...

2. Să învăț să mă golesc de mine, să mă lepăd de ale mele!

Când simt că aș vrea ca cei pe care-i iubesc, să se poarte într-un anume fel, să renunț la acest lucru, să zic: De ce trebuie să se poarte cum mi-aș dori eu?!

3. Să învăț să mă schimb pe mine!

Care-s reperele? Cum pot să mă schimb? Împlinind poruncile!

4. Să-i iert pe ceilalți cum mă iert pe mine măcar!

5. Să-l ducem pe celălalt la Dumnezeu!

6. Restul ne învață Dumnezeu și Sfânta Biserică!

... pas cu pas!



Maica Siluana

joi, 11 iunie 2009

... chemăm Salvarea

Cum pot simţi prezenţa Sfântului Duh? Cum ne dăm seama că s-a întors la noi, după multitudinea păcatelor din trecut? Cum putem lua anumite decizii importante astfel încât să ştim că ESTE VOIA LUI DUMNEZEU, CĂ CEEA CE ALEGEM NU ESTE DOAR DUPA MINTEA NOASTRĂ. Da, ne rugăm şi cerem ajutorul, dar cum ştim noi că o hotărâre, un gând de al nostru vine din influenţa lui Dumnezeu şi nu a diavolului care ne tot întinde capcane?


Simţim Prezenţa Duhului Sfânt cu duhul nostru, cu simţirile lui duhovniceşti. Poarta prin care Se întoarce la noi este Pocăinţa. El intră în viaţa noastră prin Uşile Pocăinţei. Iar pocăinţa nu este o lucrare a noastră, o lucrare a voinţei şi psihismului nostru, ci o împreună lucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. Mulţi oameni numesc pocăinţă doar regretul pentru ceea ce numim păcat. Dar acest regret este doar o lucrare a egoului, a psihismului nostru, o lucrare sentimentală şi, de multe ori, doar un aspect al mândriei noastre. Părerea de rău pentru păcat e o durere a sufletului care ne trezeşte pentru pocăinţă, pentru metanoia, pentru curajul de a ne "răsturna" mintea, viziunea despre noi, despre viaţa noastră şi despre sensul ei pentru a ne înrădăcina în Dumnezeu. În această răsturnare simţim o adevărată moarte a vechilor valori şi o înviere a lor în noua perspectivă. Această moarte e însoţită de durere care, pe cealaltă faţă a ei este bucurie. Sunt simultane! Altfel, nu este pocăinţă, e doar regret!
Ce să facem ca să dobândim pocăinţa aceasta? Să o cerem de la Domnul! Să recunoaştem că nu ştim ce este şi că avem nevoie de ea. De unde ştim că avem nevoie de ea? Din simţirea lipsei de bucurie şi nădejde! Aşadar, rugăciunea şi împlinirea poruncilor după puterea pe care o avem acum, ne vor curăţa sufletul de negura păcatelor şi acesta va putea primi lumina duhului nostru în care vine Duhul Sfânt la cea mai mică chemare din partea noastră. Da, imediat ce strigăm: Doamne! El vine! Dar nu oricine strigă "Doamne!" Îi simte Prezenţa. De ce? Pentru că Domnul vine în templul Său din noi, în duhul nostru! Dar dacă acesta e anemic, amorţit, adormit, nu va avea putere să iradieze lumina primită întregului suflet şi repede se va stinge. Sau, dacă sufletul îşi îndreaptă dorinţele şi poftele şi voinţa spre păcat, duhul nu poate lucra lumina lui în el...
E nevoie de hotărâre, de luptă (asceză), de îndelungă răbdare şi de curaj. Curajul de a cădea şi de a ne ridica mereu şi mereu, până vom învăţa să fim cei ce suntem chemaţi să devenim. Treptat vom dobândi puterea discernământului de care avem nevoie şi care te va ajuta să faci alegerea cea bună.
Ca "exerciţiu", Părinţii ne recomandă supravegherea, iubitoare şi înţelegătoare dar şi severă şi hotărâtă, a tuturor impulsurilor şi mişcărilor sufletului pentru a vedea cui voieşte să slujească prin cele ce le doreşte. Duhovnicul este trimisul Domnului ca să ne sprijine pe Cale! Şi să nu ne temem. Să ne îndreptăm inima nu spre teama de a nu greşi, ci spre nădejdea în Dumnezeu şi în ocrotirea Lui! Să punem totul în mâna Lui şi să primim ajutorul pe care ni-l dă prin mila şi harul pe care le revarsă peste noi, dar şi prin oamenii Lui din Sfânta Sa Biserică!
Semnele că nu suntem în rătăcire sunt cele numite în Sfânta Scriptură "darurile Duhului".Pentru mine, două sunt indispensabile: bucuria şi străpungerea inimii. Şi ele sunt mereu împreună. Când nu simţim una din ele, ştim că suntem în pericol şi ... chemăm Salvarea!

Maica Siluana

miercuri, 10 iunie 2009

Bucuria este o stare duhovnicească...


Maica Siluana, Canada, noiembrie 2007

marți, 9 iunie 2009

Femeia...

Femeia este frumoasă și armonioasă și-l scoate pe bărbat din privirea științifică, obiectivă, vede lucrurile, cunoaște, le întelege, le creează, femeia cu cât e mai văzută cu atât devine mai tainică, femeia e un mister, a pus Dumnezeu în ea o taină care atrage dar pentru că omul e leneș, bărbatul e leneș și nu stă să descopere care este taina, el presupune ca e una din tainele acestea de sub vestimentație și nu taina din adâncul femeii. O taină nu se poate dezlega ci se cunoaște prin trăire și prin împărtășire și ea nu contenește să cheme. O taină cheamă irezistibil și atunci gândul meu, întemeiat pe învățătura noastra este că taina femeii este întemeiată pe taina creativității umane, pe taina participării omului la taina creației, la facerea lumii, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul său...și printre puterile chipului este și puterea creației, omul este singura făptură care creează din Creație...

”Bărbatul caută regulile; o femeie cunoaşte excepţiile. Dar viaţa este o excepţie continuă de la reguli. Oriunde există viaţă adevărată, domneşte nu o regulă, ci o excepţie. Bărbatul luptă pentru reguli. Femeia are o experienţă vie a excepţiei.

„Excepţia” este profunzimea creştinismului ca viaţa. In viaţa creată şi dăruită de către Dumnezeu, totul este o excepţie, deoarece totul este unic, irepetabil, un izvor ce ţâşneşte din adâncuri.” Citat preluat de AICI .

Un filmuleț cu o femeie excepțională...


luni, 8 iunie 2009

Doamne, Doamne caută din cer și vezi...

Un an de minunată păstorire...La mulți ani!




Psaltirea în rostirea ÎPS Teofan

Catismele I-IX


Catismele X-XIX