Serile Talpalari, Seminarul ierării - Sesiunea a patra: LOGICA VIOLENȚEI UCIGAȘE, 5 martie 2013

Sesiunea 4.1 LOGICA VIOLENŢEI UCIGAŞE 
Lumea aceasta se întemeiază pe violenţă ucigaşă

• De la Cain, omul căzut a zidit cetăţi şi a ridicat civilizaţii numai pe violenţă. 

• Lumea aceasta e guvernată de o logică ucigaşă, e fascinată de rău şi se lasă antrenată într-o repetare fără de sfârşit a unui trecut „întemeietor” datorită unor mecanisme inconştiente, colective şi individuale, puse în lucrare de fiecare nouă generaţie rănită de vechea generaţie. 

• Când un copil vine pe lume, depinde cu totul de părinţii săi, de iubirea şi atenţia lor. Dacă nu primeşte iubirea şi atenţia pe care le aşteaptă, se va simţi rănit şi va reacţiona în consecinţă, declanşând mecanisme de apărare şi învăţând să rănească la rândul său. 

• De cele mai multe ori aceste mecanisme funcţionează inconştient și duc la comportamente repetitive legate de rănile suferite în viața intrauterină și în anii copilăriei timpurii. Multe astfel de comportamente repetitive pot fi induse de traumele îndurate de părinți, bunici sau chiar și strămoși. Trupul nostru e ca o „partitură” vie a unor multiple moșteniri. 

• Agresivitatea devine o armă de apărare. Cu cât cineva e mai rănit şi rana este mai profundă, cu atât se va simţi mai vulnerabil, mai ameninţat şi va fi mai agresiv şi mai violent. 

• În plus, fiinţa rănită va căuta şi-şi va oferi compensaţii în a avea şi a dori obiecte care oferă o plăcere imediată, ca o „justificare” pentru lipsa fundamentală de iubire. Şi cu cât va căuta să-şi compenseze lipsa de iubire prin sisteme compensatorii, cu atât va fi mai robit de obiectele pe care le pofteşte şi cu atât va resimţi o insatisfacţie cronică şi se va agrava spirala suferinţei, a angoasei, a anxietăţii şi vinovăţiei. 

• Agresivitatea mereu mai mare se va îndrepta o Fie spre aproapele, considerat vinovat şi răspunzător de această înlănţuire, o Fie către sine însuşi, în deznădejde, depresie și autosabotare. 

• Nesimţindu-se iubit, cel rănit va căuta să atragă atenţia celorlalţi pentru a simţi că există în ochii lor: fie prin provocări şi agresivitate, fie încercând să le facă pe plac negându-și propriile nevoi. Dorul omului de a ieși din robia violenței ucigașe.

• Nici un om nu este fericit trăind după legile acestei logici pentru că este o fiinţă însetată, flămândă, plină de dorinţa de pace, de bucurie, de fericire. 

• Omul nu doreşte decât să iubească şi să fie iubit, să trăiască fericirea iubirii împărtăşite. 

• Dorinţa aceasta face din om un pelerin ce nu se poate opri până nu-şi potoleşte setea de iubire. 

• Această sete, fiind infinită, nu poate fi potolită de nimic finit ceea ce face ca orice căutare a iubirii în afara lui Dumnezeu să eșueze în mod tragic. 

• Dorinţa omului este de a deveni ca Dumnezeu, cu Dumnezeu. Nimic altceva n-o poate satisface, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. 

• Această aspiraţie infinită a omului se loveşte atât de limitele condiției umane căzute, cum am văzut, cât și de existența răului în lume. Ce este răul? 

• Răul este o energie creată, este lucrarea făpturilor căzute: îngeri și oameni. 

• Orice energie creată, ruptă de Dumnezeu, se strică, devine „rea” cu voia liberă a celui ce o lucrează. 

• Cineva este rău pentru că face ceva rău. Și face ceva rău pentru că face fără Dumnezeu, „Singurul Bun”, cum ne descoperă Domnul. 

• Originea răului este în voia liberă a făpturilor raționale dăruite de Creator cu libertate și autonomie personală și esența ei este lucrarea acestora. De aceea spun Părinții că răul nu există. Adică nu e o realitate creată de Dumnezeu. 

• Acceptarea acestei înțelegeri a răului ne scapă de dorința irațională de a ne elibera prin stârpirea răului din lume. Cine cade în plasa acestei dorințe devine ucigaș. 

Sesiunea 4.2 Ieșirea omului din logica violenței ucigașe.

• Ieşirea omului din robia legilor violenței ucigașe este posibilă numai prin întoarcerea la Dumnezeu, la Iubire. • Singura cale este unirea liberă și ontologică a omului cu Binele, cu Dumnezeu în Fiul. De aceea Se numește Domnul pe Sine „Calea”! 

• Dumnezeu S-a făcut Om ca să ne unească iarăși cu Sine dăruindu-ne energia Sa necreată și pe Sine Însuși ca Viață. Nu există altă Cale pentru om! 

• Primul pas pe Calea biruinței este unirea ontologică a omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.
• Următorii pași depind de înțelegerea binelui uman ca lucrare a sa conform voii lui Dumnezeu făcută cunoscută și accesibilă prin Poruncile iubirii. 

• Această înțelegere va aduce după sine puterea de a accepta adevărul că lupta dintre bine și rău se dă în inima fiecăruia dintre noi. 

• Înțelepciunea înaintării pe Cale constă în lucrarea ascetică a cunoașterii de sine, a conștientizării neputinței și limitelor personale și transformarea acestora în loc de primire a Darului lui Dumnezeu. 

• Experiența neputinței în Hristos este simultană cu venirea și lucrarea harului care face ca însăși limita asumată să devină har. („Când sunt slab atunci sunt tare”). 

• „Cunoscută și acceptată, slăbiciunea omului devine mărturie a milei lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul). Temă pentru acasă 

1. Continuaţi să faceţi rugăciuni către Duhul Sfânt. 

2. Desenaţi, descrieți, inima copilului care aţi fost şi strategiile folosite pentru împlinirea nevoii de a fi recunoscut, acceptat şi preţuit de cei din jur. În ce măsură mai folosiți aceste strategii și care sunt pagubele provocate de ele? 

3. Faceţi o listă cu dorinţele cele mai fierbinţi pe care le-aţi avut de-a lungul vieţii şi vi s-au împlinit. Compuneți o rugăciune în care să mulțumiți lui Dumnezeu pentru asta. 

4. Faceţi o listă cu dorinţele cele mai fierbinţi care nu vi s-au împlinit. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru asta renunțând la resentimente. Nu știți ce ar fi însemnat împlinirea lor. 

5. Faceți legătura dintre toate dorințele pe care le-ați conștientizat și strategiile folosite de copilului care ați fost pentru împlinirea nevoii de a fi recunoscut, acceptat şi preţuit 

6. Studiaţi lista schemelor de inadaptare pentru a vedea în ce măsură vă „recunoaşteţi” în una sau mai multe dintre ele. 

7. Cercetați cât mai multe pagube pe care le-ați îndurat datorită acestor scheme și rugați-vă pentru vindecare. 

8. Învățați să fiți atenți la „ofertele” de confort sau slavă pe care vi le face fiecare schemă folosită și spuneți NU când sunteți conștienți de atac cerând ajutor cu rugăciunea. 

Anexă 

• LISTA SCHEMELOR DE INADAPTARE

Cine dorește să afle dacă: „Iertarea se învață?”, poate urma sesiunile Seminarului Duhovnicesc: „Să ne vindecăm iertând”. Temele pot fi trimise pe adresa: iertare@gmail.com.

Read More

Nu că-i minunat?!

Mesajul E nevoie sa fiu credincioasa... a starnit in mine ceva incredibil... minunat mesajul in sine, absolut minunat [ca sa nu mai zic de raspuns]... si pur si simplu nu voiam decat sa plang si sa fiu cu Domnul atunci cand am citit... minunat mesajul... Doamne... pur si simplu te duce intr-un loc din tine in care nu vrei decat sa fii tu, cel care esti [vorbesc de mine personal acum], sa fii tu, sa fii liber si sa fii doar cu Domnul... sa fii acolo si sa nu mai pleci niciodata... Liber... cuvantul asta nu e un simplu cuvant... adica pe acolo e intrare in toata bucuria posibila. Fraza aia: Bine, si daca voi fi parasita, daca gresesc, daca totul se va darama dintr-o greseala, dintr-o iluzie, ce va fi?, mi se pare senzationala... mi se pare ca spune totul, ca si fraza: am simtit o eliberare asa ca Domnul nu ma va parasi niciodata, ca El ma iubeste neconditionat, deci chiar am simtit asta, chiar am trait asta. Ca orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Asta e... asta e sa fii liber cu Domnul... Am simtit si eu asta de cateva ori si chiar pe aici e drumul, asa mi se pare mie...

Stateam atunci in seara aia si nu voiam altceva, constienta ca sunt nimic, si ca nu vreau altceva decat sa fie El, ca orice ar fi, daca e in afara Lui, nu e de fapt, si ca eu nu vreau nimic altceva, sau nimic care sa nu Il includa... Si ca as putea sta asa oricat...

Asta venea si dupa o zi in care m-am impartasit cu dor de El... nu ma impartasisem de mai mult de o saptamana, si abia asteptam sa ma impartasesc. Era ca inainte, acum cativa ani, cand am inceput sa merg la biserica, ma impartaseam destul de rar, cam o data pe luna... si la restul Liturghiilor stateam asa si voiam... dar nu stiam ca se poate... si imi era ciuda ca nu se poate mai des, desi nu imi zisese nimeni ca nu se poate, chiar ma gandeam ca ma impartasesc prea des, dar ma gandeam asa din cauza oamenilor, ca m-ar judeca daca m-ar vedea mai des, nu ca eu nu as fi vrut... Si ce bucurie ca acum „se poate” mult mai des... Si in ziua aia stiam, sau eram cumva pregatita sa mi se intample ceva... nu stiu ce, era doar o stare care erade... asteptare cumva... dar nu m-am grabit sa aflu ce e cu ea, ce vrea de la mine, am lasat-o pur si simplu sa fie... si spre seara am citit mesajul si a urmat starea aia de mare bucurie... Imi zicea cineva drag ca a auzit la o predica pe parintele zicand ca atunci cand ne impartasim, ceilalti care vin in contact cu noi automat „se ciocnesc” de Hristos Care e in noi... si, desi e logic sa fie asa, atunci [si de atunci] ma gandesc mereu cand ma impartasesc, ca, indiferent de ce fac eu, ceilalti azi-ul acela se ciocnesc de El din noi... si atunci, alaltaieri, cand am citit mesajul, poate si pentru ca ma impartasisem si El era acolo, nu stiu, a avut loc acea interactiune cumva, intre mine si mine cu El de data asta... si a fost foarte bine asa...

Da, eul meu vechi inca se zbate tare, tare, tare, si inca face ce ii place si cum ii place, inca „stie el cum e mai bine”... si o sti el asta, dar acum nu ma mai intereseaza binele lui... desi apelez la el uneori... Nu ca-i minunat? Pentru mine este...

St.

Da, Copila mea, este minunat! E stramta Calea, dar merita!

Cu drag si recunostinta pentru harnicie si ascultare,

Maica Siluana

Read More

Acum...

"Am văzut... (eh, îmi scapă termenul ăla cinematografic) În fine, un rezumat al unui film, în care era vorba despre un copil și un tata, care se iubeau mult, se bucurau împreună de multe lucruri! Și tatăl lui schimba mereu macazul la trenuri, parcă așa era. Și la un moment dat, erau și tatăl și fiul acolo unde se schimba macazul, tatăl fiind într-o cabină, copilul afară, lângă linie pentru că îi plăcea să privească trenurile. Ei, și trenul venea, și urma să treacă peste un pod (care se putea ridica, se „rupea” în două... mă rog), care dintr-o greșeală chiar atunci se ridica. Copilul a observat, a încercat să tragă o manetă, ceva, dar a alunecat undeva între linii, așa încât urma să fie strivit de tren. Tatăl a observat asta și... trebuia să aleagă între sacrificarea fiului și salvarea persoanelor din tren, sau salvarea băiatului, care era cel mai „scump” și de preț „element” din viața omului. Și a ales să sacrifice fiul. După ce a tras maneta aia, a ieșit afară... Filmulețul surprinde și oamenii din tren, ce făceau, simțeau... unii plictisiți, obosiți, adormiți, iritați, egoiști, enervați... Și printre ei era și o fată care era în toaletă și își administra doza de droguri. Iar când trenul a trecut peste copil, tatăl era lângă linie și își manifesta durerea. Fata care se droga a observat că omul de lângă linie are ceva și și-a dat seama că... au trecut ca prin urechile acului... că fuseseră salvați cei din tren, și atunci dă la o parte drogurile, nu și le mai injectează. Și după ceva timp, peste zile (poate ceva ani, nu știu), ea îl revede pe tată în gară și ea se apropie sugestiv spre el, ținându-și în brațe copilul, în semn de recunoștință că au fost salvați, că și-a dat seama că trebuie să se bucure de viață. I se acordase o șansă. După gestul fetei, tatăl ridică mâinile spre cer mulțumit, și zâmbind, cu o bucurie probabil nemărginită!) Și persoana care mi-a dat linkul, și-a zis părerea, că tatăl acela ar fi Dumnezeu, Care Și-a sacrificat Fiul pentru noi, să avem o a doua șansă. Și mă gândesc eu așa... cât de dureroasă și chiar grea e iubirea necondiționată. Când iubești necondiționat, tu nu aștepți de la cel de lângă tine nici un semn de iubire, nici un gând de recunoștință, nici o atitudine de mulțumire, nimic din astea, și tu nu pretinzi că ai vrea să primești un „beneficiu” din partea celui pe care îl ajuți. E durere iubirea necondiționată. Doamne, nu pot crede ce înseamnă, ce mare poate fi iubirea asta! Eu nu știu să iubesc, eu iubesc condiționat, de frică, și doar ca să primesc înapoi iubire, să compensez lipsa. Dacă nu vă scriam, nu concretizam ideea, și nu puteam să pricep, să ajung mai adânc cu inima. Wow! Nu am cuvinte pentru iubirea asta necondiționată. Chiar e cum zice în seminar „ORICE AI FACE, EU TE IUBESC!”. Așa m-au atins cuvintele astea, dar nu puteam să le înțeleg! E durere iubirea necondiționată. Și cel care iubește așa, tot ce își dorește și tot ce îl împlinește ca existență, ființă pe pământ (vorbim de om), este să îl știe pe cel pe care îl iubește bine, să îl știe fericit, bucuros, bine, atât doar își dorește, renunță la nevoile lui, la dorințele lui. Pfuuu! Cam grele! De... scriu că să mă aflu în treaba. Dar știți că eu scriu pentru mine, nu? Eu scriu ca să conștientizez, că văd așa cu gândul nu fac nimic. Mda... nu știu să iubesc! Am un mod bolnăvicios, foarte bolnăvicios și pătimaș. Eu am tendința să fac bine, mă bucură inițial binele celui de lângă mine, da' aștept recunoștință) ce praf îs! Halal iubire! În seara asta mi-am dat seama ce aștept eu când fac un bine. Dumnezeu așteaptă recunoștință? Neah! Pai atunci de ce ne mai judecă maică așa de aspru la sfârșit? (ați scris și pe site unuia de judecata înfricoșătoare? Frică cu iubire? Cum se împacă astea două? Ei, astea nu le mai ating cu inima mea.

Chiar duminică la slujbă părintele V. a zis că fiecare păcat pe care îl facem, Îl răstignim din nou pe Iisus Hristos, pentru că El a venit chiar pentru asta, să ne mântuiască, sacrificiul Lui a fost spre salvarea noastră, mulți dintre noi (surprinde și în filmulețul acela) fiind total inconștienți de ceea ce se întâmplă, și de șansa a doua care ni s-a dat. Dar mă simt așa goală și proastă că nu pot ajunge la profunzimea lucrului! Da e foarte multă durere iubirea asta, că dacă nu ar fi necondiționată, bănuiesc că implicit devine egoistă și mă folosesc de cel de lângă mine și tot ceea ce fac e ca să mă simt eu bine, să îmi compensez lipsa, să mă simt iubit(ă)... Și durerea cred că vine atunci când faci acel sacrificiu... of, habar n-am! Chiar mă irită superficialitatea asta pentru că nu pot ajunge profund.

Ah, mi-a venit o idee: Dumnezeu și omul acela din filmuleț n-au mai gândit ceva de genul „Dar câți dintre ei vor fi recunoscători pentru că le-am salvat pielea? Câți dintre ei merită să le fi salvat viața, când al meu copil era un om minunat și care mă fericea și cu care trăiam în bucurie?”. E crunt când mă gândesc la durerea pe care a avut-o când și-a pierdut fiul. Mă simt cam inconștientă, Maica! Ce e ciudat e că la momentul când mi-ați zis că iubirea e durere a fost o dezamăgire, și încă o simt pentru că... pentru mine sună iubirea ca fiind ceva cald, plăcut, „pufos”. Dar de fapt e mult mai adânc și dureros. Lucrurile sunt mult mai adânci și mai profunde, și lipsite de egoism. egoismul ăsta și mândria.... hmmm..... îs mari rău!"

Lav

Fetița mea iubită,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău!

Da, iubirea e durere pentru că presupune o permanentă naștere precedată de o la fel de permanentă moarte. Moare sugarul, se naște copilul, moare copilul, se naște adolescentul, moare adolescentul, se naște tânărul, moare tânărul ,se naște omul matur și în fiecare etapă trăim de mii și mii de ori moartea individului pentru nașterea persoanei. Ne naștem prunci, dependenți cu totul de părinți și ne lăsam, fără putință de legare, formați de aceștia. Ne luptăm să devenim indivizi autonomi că abia apoi, liberi și în cunoștință de cauză, cu harul lui Dumnezeu, să alegem să devenim persoane libere și iubitoare. Toate aceste morți-nașteri sunt dureri – bucurii, care pot fi trăite doar ca moarte! Putem refuza bucuria nașterii întru existență personală, după asemănarea cu Dumnezeu! O putem refuza sau rata! Și la Acea Înfricoșată Judecată, despre asta vom fi întrebați: Cine ești? Ai devenit cel ce ai fost chemat să devii? Nu, nu e aspră sau lipsită de iubire și milă Judecata, ci înfricoșată. Fiecare vă trăi înfricoșarea după cum îi vă fi inima: cutremurată de măreția și strălucirea lui Dumnezeu, uluită de marea Lui iubire și milă, sau plină de frică și resentiment și revoltă că Dumnezeu e iubire și milă! Dacă vei vede în bucurie pe cineva care te-a făcut să suferi te vei bucura? Da, da, mare îți vă fi cutremurarea sufletului văzând ce puteai să trăiești încă pe pământ fiind! Dacă nu, mare îți vă fi cutremurarea sufletului, văzând că „nevoia” ta de dreptate nu a fost nici măcar acum împlinită. Că iată Dumnezeu nu-l pedepsește pe „cel rău”! Și de ce nu o face? Mai întâi pentru că acela a cerut iertare și a iertat și, apoi, pentru că nu a vrut decât să-l ierte și pe „cel rău” din tine!

Are sens ce spun?

Apoi, iubirea necondiționată e durere pentru că presupune dăruire de sine, din sine, fără rezerve! Te dăruiești pe tine, nu ceva din al tău: trupul tău, banii tăi, sentimentele tale, organele tale... „Și dacă aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește!” (1 Cor. 13, 3).

Noi, cei mici și încă bolnavi de egoism, dacă nu putem și nu știm și nu vrem să iubim cu iubirea pe care ne-o dă și ne-o cere Dumnezeu, măcar să tânjim după ea, să o dorim, să acceptăm că orice durere poate fi trăită ca naștere a omului nou! Asta se poate numai și numai când acceptăm să „lepădăm cele ale copilului” (1 Cor. 13, 11). Pentru noi, cei care facem împreună Seminarul iertării, am văzut că „cele ale copilului” sunt schemele noastre de apărare, de adaptare, sunt modurile păcătoase prin care am învățat să ne apărăm de durerea produsă de abuzul celor mari asupra noastră pe care apoi, le folosim că să-i abuzăm pe cei mai mici că noi. Tot aici intră și tot ce am moștenit din educația noastră, atât în cei „șapte ani de acasă” cât și după aceea. Tot ce am învățat de la lumea acesta pentru a obține plăcere și a fugi de durere, pentru a obține plăceri și satisfacții imediate și de lungă durată, fără să ținem cont de nevoia sufletului nostru de Dumnezeu și de aproapele!

Iertând, adică acceptând iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în inima noastră, în viața noastră, în felul nostru de a fi, lepădăm aceste „apucături”, lepădăm cele moștenite de la lumea aceasta și alegem să facem ce învățăm la Domul nostru Iisus Hristos, în Biserica Lui, prin Duhul Lui Cel Sfânt!

O, dacă ne-am opri o clipă să vedem cât de simplu și concret e totul!

Dar, cum minunat spui: „Egoismul ăsta și mândria... hmmm...”!

Eu îți mulțumesc, fetița mea iubită, și mă minunez în fața lucrării lui Dumnezeu: Ești un copil, un copil ca mulți copii de vârsta ta, educat de părinți "atei" și de școală mai rău decât atee, cu traume frecvente copiilor care au scăpat să nu fie uciși prin avort, cu șanse minime să audă de undeva de Dumnezeu și, dacă aude, să și creadă! Și totuși, Dumnezeu pătrunde prin pâcla de întuneric a acestui veac în toate cotloanele vieții și sufletelor și pescuiește inimi pentru Bucuria pe care Se încăpățânează să ne-o ofere, fără întrerupere de două mii de ani!

Te îmbrățișez cu sentimentul că strâng în brațe mila lui Dumnezeu!

Nu, nu mă tem că te vei mândri, pentru că știu că știi că nu tu faci asta, că tu aveai altă treabă de rezolvat când ai început să-L cauți, sau să te lași găsită!

Cu deosebit respect și dragoste,

M. Siluana

Read More

„Semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc!”

Doamne, Maica mea, ce bucurie!

Ce bucurie, ce binecuvantare. Am citit ce a scris in continuare Copilul de pe „Sparge tacerea” si atat de mult m-am bucurat! Doamne, Slava Tie! Ce minune, ce minunat lucreaza Domnul!

Si m-am mirat, si nu stiu ce sa zic. As putea sa iau fragmente intregi si sa le pun si sa spun „exact asa am simtit si eu”, „exact asa am facut si eu”.

„Nu stiu inca cine sunt, dar stiu ca ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia sa pozez pentru nimeni, nu pot sa mai fac eforturi de a fi „draguta”, nu-mi pasa daca omul din fata mea se supara pe mine pentru ceea ce am sa-i zic atata timp cat in timp ce-i vorbesc eu il binecuvantez, nu ma mai pot preface. Asta e. De fapt nu ma mai pot preface. Ca ascult, ca-mi pasa, ca-mi iubesc aproapele, ca inteleg. Nu inteleg nimic, ma simt mai neputincioasa ca niciodata si totodata eliberata. Merg pe strada si nici nu vad oamenii. Nu-i iubesc...”

Maica mea, azi-noapte am mers cu discutiile iar pana spre trei, patru dimineata. Din nou m-a hartuit, spunandu-mi ca nu-l iubesc. Ca daca l-as iubi nu as putea fi asa, ca iubirea nu e asa... Am tacut mult, l-am ascultat - in ultimele zile incerc sa ma tin de ce mi-ati spus, sa fiu atenta si nu doar la el, ci la toti cu care ma intalnesc, cu copiii, cu ai mei, cu altii... sa fiu atenta la ce simt, la emotii... Pana la urma, m-a intrebat de ce nu zic nimic, care mi-e parerea... Şi i-am zis ca i-am spus toate parerile mele care nu tineau de circumstante. A fost foarte ciudat, m-a intrebat daca eu cred ca-l iubesc de nu sunt in stare sa-i spun nici da nici nu... si i-am zis ca nu cred ca-l iubesc. Ca in acest moment simt ca nu-l iubesc. Darsunt absolut sigura ca-l iubesc pentru ca nu cred nimic din ceea ce ce simt si nu pentru ca as avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred in promisiunea Tainei, ca nu as putea face nimic care sa distruga taina, pentru ca daca as putea face astfel, nu ar mai fi taina, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor si senzatiilor. Pentru ca am incredere in promisiunea dumneavoastra (nici nu stiu de unde am avut atata putere sa va „apar” - din nou cauta in seminar si la dumneavoastra cauzele nebuniei mele, l-am scos din minti aproape, v-am zis ca nu va poate vedea altfel decat in opozitie). I-am zis ca nu cred decat ca e o pseudoproblema, ca toate discutiile astea nu fac decat sa ne tortureze psihic, ca atata vreme cat trebuie sa explic si iar sa explic de ce nu simt ceva asta nu dovedeste decat ca nu vrea sa accepte...

I-am zis ca eu exact asta sunt in acest moment, cea care sunt asa cum sunt, cea care greseste, care nu simte, care e cruda, care-l face sa sufere atat si ca exact asa ma vede Dumnezeu, exact asa si nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultatoare... L-am intrebat daca ar fi preferat sa nu ma stie pe mine cea adevarata, dar sa fim linistiti, decat sa ma stie asa, dar libera, alaturi de el pentru ca am ales sa fiu alaturi de el si nu pentru ca asa se face.

(Nu stiu Maica, probabil ca rugaciunile dumneavoastra m-au scos din iadul de spaima din ultima vreme, stiti cum, atat de parasita ca in ultima vreme nu m-am simtit de mult, iertati-ma, am tras de dumneavoastra v-am cautat chiar agresiv, simteam ca o sa va supar pana la urma cu insistenta iertati-ma, stiam ca daca „nu-mi raspundeti” la plans e tot spre binele meu, dar am avut o frica, m-am simtit exact ca un copil care e in pericol sa fie parasit, am fost atat de indoita, iar cand vorbeam cu el, parca nu vorbeam eu, pentru ca eu eram mica, mica, nu mai stiam daca sa cred in lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastra si „ma trezeam” spunandu-i niste lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simteam eu, nu-mi era frica de faptul ca m-ar parasi el, ci de faptul ca as fi in ratacire si parasire de Domnul... si la un moment dat „m-am asezat” in mine, am tras aer in piept si am zis „bine, si daca voi fi parasita, daca gresesc, daca totul se va darama dintr-o greseala, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maica, am simtit o eliberare asa ca Domnul nu ma va parasi niciodata, ca El ma iubeste neconditionat, deci chiar am simtit asta, chiar am trait asta. Ca orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Şi am intrat pe niste mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea imi raspundeau mie, cea de acum. M-am simtit atat de intarita, de inteleasa, de iubita, de parca mi-ati fi raspuns dumneavoastra.

Maica, noi suntem atat de completi in Domnul... Cand spuneti ca raspunsul e in noi el e chiar in noi, atat de fizic, atat de adevarat... Şi e atat de personal si al nostru. Vorbeam aseara si iar imi zicea ca nu stie ce sa faca, cum sa se schimbe - si i-am zis, si sunt absolut convinsa ca nu trebuie sa faca, sa se schimbe nicicum, canu depinde de el sa simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucreaza El cu mine. Ca de el depinde doar ce e el, ce vrea el sa schimbe la el, daca va vrea vreodata, dar ca asta nu are nicio legatura cu mine, cu relatia noastra.

Am simtit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu si atata recunostinta am simtit ca-l iubeste Domnul. Maica, asa nepriceput si patimas mie imi pare rau ca-l fac sa sufere, ca-l doare schimbarea mea venita peste el deodata. Dar el nu stie ca Domnul il iubeste asa. Sau poate stie?! Atata bucurie am simtit ca nu trebuie sa ma fortez eu, sa ma conving eu pentru ceva, atat de bine am inteles ceea ce ati scris referitor la trebuie. Şi la induhovnicire... Iar acel „sa se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Şi am simtit ca o adiere de intelegere „diferenta dintre tine cea care se baza pe sine, si tine cea cu si in Domnul”. Aseara nu ma mai bazam deloc pe mine. Aseara nu eram, nu ma mai simteam, simteam doar cum zice copilasul ranit, ma simteam mai neputincioasa ca niciodata. Şi totusi eram libera. Aseara nu-mi mai era frica de nimic. Aseara am stiut ca e nevoie sa fiu credincioasa pe acest moment. Asa cum este el, momentul acesta, cum se intampla el, cu acuze, cu spaime, cu neputinta.

Maica mea, dupa saptamana asta atat de chinuita atat de frumos m-a mangaiat Domnul, iar cand am citit azi pe site despre copilasul acela abuzat care m-a durut atat de tare parca a fost si pentru mine darul.

Multumesc, Doamne, va multumesc, Maica mea.

Azi am ascultat din nou prima conferinta pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o asa, ca nu o ascultasem demult. Atatea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvantare.

Maica, am sentimentul ca toate sunt din nou intr-un acelasi punct, caruselul devine o spirala care-mi aduce mai multa semnificatie, iar acea spirala de fapt se concentreaza intr-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis sa nu fie doar sugestie, cand ma intorceam in fiinta mea sa vad ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertarii) si am ajuns, dand la o parte toate „etichetele”, pana la un moment la care eram un punct de lumina. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, intr-un punct...

Cu drag si incredere si cu iubire multa si frumoasa si bucurie,

Multumesc, Amma mea,

Un copil care se face mare

Copila mea iubita,

Scrisoarea ta este, prin finetea psihologica, adancimea duhovniceasca si autenticitatea trairii care transpare prin fiecare cuvant, un adevarat tratat de terapie!

Nu exagerez! Orice marturie facuta de cineva care se vindeca sau creste duhovniceste, devine un model, o „metoda” de lucrare pentru cei care aud marturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud inca dar citesc... Intr-o zi, cei ce inca nu aud, vor recunoaste mesajul catre sine si vor descoperi ca, de fapt, intre timp au lucrat cu Dumnezeu in tot acest timp asa cum recunosti spunand ca-ti citesti propriile mesaje ca pe niste raspunsuri catre tine, cea de acum, si ca sunt „de parca ar fi fost scrise de mine”! Ce inseamna asta? Ca, de fapt, raspunsurile mele nu sunt decat expresia, aproximativa dar adevarata, ascultarii durerii tele celei ce esti cu adevarat sub stratul de minciuna = „mecanisme de aparare” cu care ne protejam de suferinta de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau asa cum nu le-ar placea celor de la care asteptam iubire, acceptare, apreciere... Din momentul in care tu, cea de care esti chemata sa te lepezi, incetezi sa mai construiesti un personaj „corespunzator”, traiesti deodata doua stari sufletesti opuse dar benefice: pe de o parte durere, frica, anxietate (adica o stare negativa), iar pe de alta parte uimire si eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!

Nu exista alta cale!

Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, si spui adevarul, dar si „sunt atent la ce simt, la emotii”... Acum nu mai stii ce simti, ci simti! Pe cand stiai, instanta ta judecatoreasca nu-ti dadea voie sa simti decat ceea ce „trebuia” in rolul in care te aflai. Acum organul cunoasterii constata, descopera si invata sa accepte si, eventual sa puna nume valului de viata care te inunda...

Ce minunat spui ca sotul tau „atata vreme cat trebuie sa explic si iar sa explic de ce nu simt ceva, dovedeste ca nu vrea sa accepte”. Asa este! Si tu ii dai voie sa nu accepte si iti dai voie sa traiesti aceasta durere. Si iarasi, cat de profund spui: „I-am zis ca eu exact asta sunt in acest moment, cea care sunt asa cum sunt, cea care greseste, care nu simte, care e cruda, care-l face sa sufere atat si ca exact asa ma vede Dumnezeu, exact asa si nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultatoare”...

Si sa nu te blochezi, Copila mea cand la intrebarea ta „daca ar fi preferat sa nu ma stie pe mine cea adevarata, dar sa fim linistiti, decat sa ma stie asa, dar libera, alaturi de el pentru ca am ales sa fiu alaturi de el si nu pentru ca asa se face” iti va raspunde ca ar fi preferat sa fiti „linistiti”... Nu te teme si nu te nelinisti, traieste si binecuvanteaza tot ce traiesti si spui si spune si crede in lucrarea lui Dumnezeu. Acum, sotul tau e in pragul durerii din care se va naste bucuria pe care tu o traiesti deja. A fost, ati fost, intr-o stare „fara durere” pentru ca erati anesteziati, „amortiti” cum se spunea la mine in sat. Mecanismele voastre de aparare si de negare pareau mai puternice si cumva mai eficiente decat ale celor care apelau la anesteziante ca bautura, fumatul, mancarea, sexualitatea pentru ca va alimentau si „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” si modele de dreapta credinta...

Dar durerea, acel glas de taina a lui Dumnezeu din inima si constiinta omului, ajunsese la buza paharului. Acum, cand nu mai aveti incotro si trebuie sa beti din el vi se pare ca „asta ar fi suferinta”, dar nu e adevarat: suferinta e acolo in drojdia lui... Acum simtiti durerea si asta e semnul ca v-ati trezit, ca nu mai sunteti amortiti, sau morti, cum spune Apostolul...

Da, Copila mea, acum ti-e frica, dar nu mai e frica aceea mincinoasa a adultului care trebuie sa fie si sa simta si sa faca ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simtit exact ca un copil care e in pericol sa fie parasit...” Dar, iata, ca nu erai doar copilul, ci si adultul care a aflat ce poate sa faca, daca vrea sa iasa din cosmar, si ai facut: „am tras aer in piept si am zis bine, si? Si daca voi fi parasita, daca gresesc, daca totul se va darama dintr-o greseala, dintr-o iluzie, ce va fi?...”

Cand ai zis asta, cand ai tras aer in piept (de acum sa faci asta dupa ce dai mai intai tot aerul vechi afara), ai ales libertatea, ai ales sa vezi tu, sa cunosti tu, sa-ti asumi viata ta. Si atunci s-a intamplat si ai simtit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tau incatusat: „o eliberare! Si ai simtit ca "Domnul nu ma va parasi niciodata, ca El ma iubeste neconditionat, deci chiar am simtit asta, chiar am trait asta. Ca orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...

Spui ca-ti pare rau pentru sotul tau, „ca-l faci sa sufere, ca-l doare schimbarea ta venita peste el deodata”! Asta e pentru mine o dovada ca ai uitat ce am invatat la seminar ca nu suntem responsabili de sentimentele celorlalti, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor sotului tau sunt in el insusi. Acolo nevoia si dorintele sale nu mai sunt implinite „ca pana acum” si asta doare. Va descoperi in curand ca este capabil sa gaseasca alte modalitati de implinire a acestor nevoi, ca o poate face tinand cont si de nevoile tale asa cum le simti acum... Si, mai ales, va descoperi ca durerea pe care o traieste acum e de nastere si nu de moarte!

Eu stiu asta, si inca invat in fiecare zi, mereu si mereu, din propria-mi experienta, dar nu pot s-o „predau” astfel incat „elevii” sa promoveze la bucurie fara sa treaca prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta si e bine sa constientizam si sa acceptam cat mai degraba si mai profund acest adevar...

Cand spui: „ma simteam mai neputincioasa ca niciodata. Si totusi eram libera. Aseara nu-mi mai era frica de nimic...” marturisesti ca numai esti copilul care striga la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fa-ma tare!”, ci ucenicul care spune „cand sunt slab, atunci sunt tare”!

Acum, ai aflat pe viu, ai simtit in ce consta „mestesugul Bucuriei”: „Am stiut ca e nevoie sa fiu credincioasa pe acest moment. Asa cum este el, momentul acesta, cum se intampla el, cu acuze, cu spaime, cu neputinta...”. Asa ai primit in camara cea de taina a inimii tale glasul Celui ce-ti sopteste: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune. Acum intra in Bucuria stapanului tau!”

Multumesc om drag si copil iubit!

Multumesc si te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adica de a nu fi... Dar de vei si mai cadea, sa nu te temi. Sa te ridici si sa urmezi Mirelui tau Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastra o Nunta fara de sfarsit, o Nunta la care orice picatura de sudoare sau de lacrima va fi transformata de El in vin al bucuriei Sale sfinte! Si asta nu e fagaduinta mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot sa depun marturie ca-Si onoreaza fagaduintele fara intarziere si inmiit decat ne asteptam, daca ne lepadam de noi, ne luam crucea in fiecare zi si urmam Lui! Si sa stii ca nu exista vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar intampla in marea sau mica noastra istorie...

Cu dragoste si pretuire,

Amma ta, sau Baba ta, Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=2055

Read More

De. ... pe un țărm!

Tot ce este în jur e cumva în mine...

Același loc, aceeași apă, un sunet poate mai mult și cred că un viu, care vine înspre mine, sau crește în mine sau eu mă simt tot mai aproape de...!

Tot ce este în jur e cumva în mine, de la cel mai mic detaliu, dat de o furnică ce se agață în plasa unui păianjen și până la pietrele atât de vizibile, când suntem la reflux. Roluri ce se pot schimba... furnica să devină mai mult decât vizibilă și pietrele să dispară. Sub ape! Și atunci spunem... e ora fluxului. Fluxului de apă, fluxului de sare, fluxului de mine! Am de multe ori senzația unui „dat pe afară”... fie că e un râs din care aș servi pe toată lumea, fie că este o privire aruncată în locul unde cerul și apa sunt imposibil de delimitat, fie că e reverberația aia ce o simți până-n străfundul-străfundului când un copil, cu ochii ca cerul, îți zâmbește. Așa este fluxul de mine, la ora mea locală! Apoi desigur că, va urma și re(tragerea) și atunci nu mai dau pe afară ci... pe dinăuntru. Abia la refluxul de mine, pot cu adevărat să văd, fiecare detaliu... uneori doare, de cele mai multe ori... doare tare... însă aceasta mă pune cu adevărat în evidență. Și nici nu-i atât de important cât cred ca faptul că aceste mișcări încep să aibă ritm, respectiv să nu mai fiu numai flux, sau doar reflux, ci să existe o anume periodicitate a alternanței. Iar cel mai important este că acum, ca și „coordonator de joc”, nu mai țin doar un satelit natural, o carte, o idee sau doar un om, ci pe „titularul de drept”, Care cunoaște atât de bine relațiile de joc, încât „precizia pasei” cu care mă pune în valoare este năucitoare... desigur pentru mine. Însă pentru a ajunge un bun finalizator am nevoie de exercițiu, am nevoie de multe bare sau am nevoie de rătări milimetrice și și de comentarii a la Ilie Dobre. Și uite cum finalizarea nu-i decât o chestiune de alegere, a mea, că altfel... libertatea ar fi doar ceva, frumos descris de învățați prin Grecia cu ani... mulți... înainte!

De. pe un țarm...

Îți mulțumesc, suflet drag, că ai ales să nu lași frumusețea să moară fără martori! El te-a trimis acolo să fii martorul frumuseții pe care a dăruit-o omului ca să se bucure!

Cu dragoste și recunoștință,

Maica Siluana

Read More

Scrisori... printre pași

Primesc și pun aici, suflet drag, scrisorile tale fără cuvinte, doar cu lacrimi și rugăciune!

Să ne rugăm, copii dragi, ca Domnul să ne lumineze ca să ne întoarcem toți la mila Lui!

Cu dragoste și nădejde,

Maica Siluana

Dragii mei, mama, tata, frate, bunică,

Mi-am irosit prea mulți ani în revoltă, în ură, în frustrare și în durere mare că familia noastră nu era cum mi-aș fi dorit, că nu eram destul de iubită, sprijinită, că aveați defecte, păcate mari, neputințe, dependențe, codependență... Am consumat prea multă energie în deznădejdea că nu voi fi fericită, că nu mă va iubi nimeni niciodată, că nu sunt bună de nimic, că voi divorța, că mă va bate bărbatul – și, Doamne, ce i-aș fi făcut de ar fi îndrăznit, scenariile erau pregătite! – că voi fi acră și tristă toată viața... Prea mulți ani am stat departe de Dumnezeu și m-am războit cu El pentru familia în care m-a „aruncat”, pentru abuzurile la care m-au supus, pentru nefericirea, păcatele și neputințele mele de care – culmea – se cădea să mă mai și pocăiesc! Prea multă amărăciune și furie...

Culmea culmilor e că au fost zadarnice chinurile, întrebările, căutările, revoltele... Iar soluția era la îndemână: Domnul, El, cel neînțeles, temut, urât uneori, mă aștepta să-L caut mai adânc, să-L cunosc. În furia mea orbitoare nu L-am căutat mai mult decât se „cădea”, iar El s-a retras și m-a tot așteptat să-L văd în darurile Sale.

Acum, când sunt fericită, când mi s-au împlinit toate visele și s-au spulberat toate temerile fără temei din copilărie, vreau să trăiesc! Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu mai adânc, vreau să-L rog să-mi vindece sufletul și să fiu de folos, să-I slujesc. Vreau să mă bucur cu recunoștință de tot ce am.

Știu că sunteți mândri de mine, că vă împlinesc și vă depășesc visele, că vă bucurați pentru mine. Așa că acum, împăcați fiind și voi și eu din acest punct de vedere, trebuie să mergem mai departe.

Eu am nevoie să mă vindec, să mă înțeleg, să vă înțeleg, să mă rog pentru voi toți și să slujesc copilașilor. Voi aveți nevoie să vă găsiți pacea, odihna, bucuria.

Și, cumva, nu știu cum, trebuie să ne despărțim, să vă las să fiți, să vă accept, să vă simt mai ai mei. Nu pot – și-L rog pe Domnul să mă ajute și să vindece sufletul meu.

„Ajutorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi!”

Dragă Mama,

Ești încă marea mea tristețe. Au rămas multe necunoscute pentru mine, din cele ale tale, din cele ale voastre, din cele ale tale față de mine... Până la urmă nici nu mai contează că sunt „goluri de aer” prin mintea mea. Toate n-ar face decât să completeze ceea ce știu: că ai fost mereu extrem de nefericită, de acră, de neiubită. Rezervorul tău de iubire e uscat de tot. Ai avut o mama îngrozitoare, un tată bun, dar departe, te-ai aruncat la 16 ani în brațele unui bărbat alcoolic, apoi în ale tatii etc. Mereu cu speranța codependentului de a găsi fericirea, mereu cu orbirea aceluiași care te-a făcut să găsești mereu bărbați cam de doi lei. „N-am avut și eu noroc de un bărbat bun.” Urăsc fraza asta, mi-era ciudă că nu concepeai fericirea în afara unei relații cu un „bărbat bun”, că le acuzai mereu pe unele femei că nu-s mulțumite și desăvârșite, deși uite ce bărbat bun au...

Mă simt neputincioasă în a te ajuta să fii fericită. Și te binecuvântez iar și iar, căci, însetată de odihnă, îmi treci mereu prin minte și ceri binecuvântări.

Primește-L pe Domnul, Mama! Ia-L, Se dă necondiționat, fără margini și, uite, cu cât e sufletul mai negru, cu atât dăruiește mai mare bucurie, Se lipește mai tare de el...

După ce-a murit tata pe neașteptate, îngrozită că ai să mori și tu la fel, te-am pus să-ți faci o listă exhaustivă de păcate, ți le-am pus în față să le vezi, fără reproș, fără judecată, cum trimiți pe cineva la operație arătându-i cum se extinde și se adâncește rana... N-ai avut putere să o citești, ai scăldat-o cum ai putut și am fost furioasă în taină. Că de, cât aveam eu să mă mai rog pentru vooooi, câtă milostenie să mai fac, cu ce putere să dorm eu liniștită știind că vă chinuiți după moarteeeeeeee?! Privesc acum cu îngăduința reacția mea de atunci. Și cu duioșie „reacția” Domnului, care îi așteaptă pe toți să-L primească de bunăvoie, cu dragoste, cu topirea aceea minunată de inimă... Nu împinși de la spate, nu cu arcanul și cu ghilotina chinurilor iadului deasupra capului. Accept și binecuvântez cu mare nădejde că Domnul te va aștepta și pe tine și nu mă va lasă să mă doară gândul acela. Iar dacă nu, știu că trebuie să mă nevoiesc eu, că n-am decât să mă sfințesc eu și o să fiți și voi toți cu mine în odihnă. Greu e gândul acesta, incomod de multe ori. Ma scutur și iar mă scutur, doar doar îmi veți cădea din spate. Mă încovoiați, mă incomodați, mă agasați nu o dată.

(Doamne, dă-mi-i jos din spinare, da-mi să-i iau în brațe, să-i iubesc și să-i accept, să-i simt ai mei! Slava Ție pentru ei, pentru toți ai mei!)

Mi-e milă de viața ta până la 26 de ani când m-ai născut pe mine, tare milă. Greu ți-o fi fost s-o trăiești, să-l crești pe fratele meu, să-l părăsești pe tatăl lui, să o suporți pe bunica... Te-oi fi bucurat de mine, mamă? Ți-o fi săltat inima de drag văzându-mă dormind, cautându-ți sânul, sugând în somn, orăcăind? Nu cred... Nu cred că ai avut pacea și odihna sufletească să te bucuri de mine nici cât mă bucur eu de bebelușii de pe stradă. Ce minunați sunt, mama, și cât îmi doresc să pot să am și eu!

Ți-am fost povară și, ce e mai dureros e că nu te-ai putut bucura de noi! Cum te-aș fi luat în brațele mele mici să nu mai fii tristă, să nu mai dormi într-una de depresie, să mă vezi, să îți vorbesc, să vezi ce deșteaptă eram și câte înțelegeam! Eram furioasă ca nu îți ajung, că tot cauți mângâieri mincinoase, iar pe ale mele le respingi din fașă.

Te simt ca pe un vas ruginit care ține o floare minunată. Azi nu mă mai simt mică, proastă, inutilă, condamnată la nefericire. Mă simt iubită de Domnul, valoroasă, chemată, responsabilă. Ma simt minunată, Mama! Și mă topesc de drag de Domnul Care m-a iubit și m-a vegheat și a fost mereu lângă mine. Iar azi îmi împlinește toate, înainte chiar să Îi mai cer ceva. Pentru că nu mai am ce să-I cer – decât binecuvântări pentru voi toți și copilași pentru mine! Să curețe Domnul toată rugina de pe suflețelul tău chinuit să oglindești și tu soarele, Mama! Bucura-te, Mama, bucura-te și lasă toate!!! Ce luăm cu noi? Ce lăsam în urmă? Oare case, mobile scumpe, covoare alese? Luăm câtă lumină am adunat în suflet, luăm bucuria și binecuvântarea. Lăsam zâmbetul, vorba bună, clipa în care un suflet s-a simțit înțeles și iubit lângă noi, copilul străin căruia i-am dat nădejde și încredere, bătrânul pe care l-am mângâiat, săracul pe care l-am hrănit fără să-l umilim.

Vino, Mama, la Domnul! N-o să pățești nimic rău. Lasă traista plină pe care o porți în spinare prin străinătățuri! Las-o acolo, sub patrafir și umblă pe unde vrei, dar ușoară, Mama! Lasă-le și bucură-te! Toate sunt minunate, frumoase, ușoare! De grijile mele se îngrijește Domnul și mi-e bine. Lasă-L și tu, Mama, lasă-te iubită!

N-o să mă mai las intimidată de valurile tale și, Doamne ajută-mi, o să te binecuvântez iar și iar! Să se rupă odată legătura amărăciunii din neamul nostru, să piară odată nevoia și durerea! Să lumineze Domnul întunericul nostru, că prea mult s-a săturat sufletul nostru de singurătatea iadului din noi!!!

Domnul să te binecuvânteze iar și iar! Să te bucure, să te lumineze, să te mângâie, să te îndestuleze de iubire, să te hrănească cu El, să ridice toată durerea trupească și sufletească de la tine!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Amin.

Dragă Tata,

Îți vei fi găsit odihna, oare? Ești oare în locul cel luminat, în cel cu verdeață și de odihnă în care ne rugăm cu toții să fii?

Îți mulțumesc pentru Domnul, Tăicuță. Că dincolo de băut, de neputințele tale, mi L-ai lăsat pe Domnul. Ce mult Îl iubeai tu! Ce curat te rugai, cu câtă credință și nevinovăție! Ce bine era în bucătărioară când venea vijelie și gheață și tu nu te tulburai: aprindeai degrabă lumânarea de la Înviere, deschideai Psaltirea aceea minunata – rufoasă, muncită, prețuită – și citeai netulburat psalmul 84, „pentru vremi”, iar și iar, până se potoleau stihiile. Porumbul vecinilor se culca la pământ, biruit de furtună, al nostru stătea semeț, binecuvântat, pomii noștri neatinși de gheață. Și era mare pace în casă și mă simțeam în mare siguranță, căci Domnul era cu noi! Când te așezai tu la rugăciune, când mă trezeam dimineața lângă bunica și tu citeai șoptit la marginea patului nostru rugăciunile de dimineață, acatistul zilei și catisma de rând, ce bine era! Te vedeam cum prindeai puteri, cum ți se limpezea sufletul, cum plecai să faci treburile la grajd cu voioșie. Erai fericit și-L simțeai pe Domnul aproape, simțeai natura, animalele, totul îți vorbea.

Ce pelerinaje frumoase am făcut noi, ce frumos îmi cântai, îmi povesteai, cum ne bucuram noi, Tata! Erai fericit și împlinit prin mine, apoi prin E., de care erai foarte mândru... El e bun, blând și credincios ca tine. Și e bun cu mine.

Cel mai bine ne-am înțeles în Biserică, îmi dau seama acum. N-am urât decât băutura de care abuzai periodic. Dar când veneam eu, apoi noi, renășteai, îți recăpătai demnitatea, erai frumos și curat, aproape de Domnul...

Erai foarte singur, cu multe dureri, cu multe remușcări, neiubit, umilit, neputincios.

Iartă-mi nervozitatea, frustrările, certurile, reproșurile, observațiile pe care ți le făceam mereu. Eram mică și foarte singură, apoi mare și tot foarte singură și neiubită. La tine a rămas mereu „acasă” pentru mine, m-am simțit mereu bine. Satul m-a chemat mereu înapoi, și pentru pacea și iubirea pe care doar acolo le primeam, și pentru că eram fixată pe dorința ca separarea să nu se fi produs niciodată.

Iartă-mi tăcerile prea îndelungate, singurătatea în care te-am abandonat, egoismul de a nu te vedea „degradat”, furia la cel mai mic iz de alcool. Iartă-mă că nu ți-am spus niciodată direct că te iubesc și că prea puțin te-am lăsat să simți asta.

Mulțumesc pentru că m-ai iubit și am fost – o știu fără să mi-o fi spus vreodată – cea mai importantă pentru tine. Că m-ai primit acasă, că nu m-ai certat niciodată, că nu mi-ai dat nici măcar o palmă, că mi-ai trecut toate cu vederea, că te-ai bucurat de mine, că te-ai rugat așa de mult pentru mine. Că mi-ai dat din toate cele ce aveai, și chiar mai mult decât atât. Mulțumesc pentru discreție, respect, evlavie chiar... În camera mea nu avea nimeni voie să intre, să doarmă. Lucrurile rămâneau așa cum le lăsasem eu până veneam iar. Cu bunica puneați ziare pe jos ca să păstrați curățenia până veneam eu... Îmi aeriseați, îmi făceați focul, nu știați ce să-mi mai faceți de bucurie că vin acasă. Uite, am fost iubită mai mult decât realizam!

Acasă nu mai e la fel fără tine. Ne-ai rupt inima când ai plecat așa, brusc. Am rămas pustiită că nu reușisem să te „salvez”, că nu văzuseși nepoți de la mine, că nu ne cunoscuserăm destul. Că nu vorbiserăm destul, că n-am apucat să-ți creăm condiții mai bune cât erai în viață. Mulțumesc Domnului că mi-a lăsat o săptămână să ne despărțim pe îndelete. Să mă împac cu gândul ăsta, să mă pregătesc, să îți dau drumul.

Iartă-mi iar, toate, și Dumnezeu să te ierte și să te așeze unde luminează El măcar puțin. Și dacă poți acolo unde ești, roagă-te mereu pentru noi. Vrem copilași cu disperare. Și, ca un moft, aș vrea ca măcar unul să aibă părul creț ca al tău. Și des ca al lui E.

Nu vreau să te uit deloc. Dimpotrivă, vreau să îmi amintesc mai mult de tine. Să te cunosc mai bine. Mă rog des pentru tine și îmi doresc mult să fii în sfârșit în pace. Și să primească Domnul bunătățile pe care ți le trimitem și să le prefacă în ceea ce îți este de folos. Îmi doresc mult să ne vedem cu bine, să ne reunim în sfârșit toți, să ne împăcam, să vă iertați odată și să ne bucurăm împreună.

Rămâi cu bine, Tătuță scump.

Cu tare mult dor,

Fata ta

Dragă Bunica,

Mulțumesc mult pentru Domnul, pentru Sfintele Liturghii la care mă luai și îmi suportai întrebarea „Cât mai este?” la care îmi răspundeai convingător „acuși mergem, oleacă mai stai”, pentru traistele cu bunătăți pe care mi le aduceai de la pomenirea morților. (Cred că te umileai pentru mine, pentru bucuria cu care scormoneam prin lighean cautând prăjiturile cele mai bune.) Pentru cât m-ai alintat și m-ai iubit, pentru bucuria cu care mă așteptai să vin, pentru strigatul acela „Draga mamei! Păpușa mamei!” când apăream în prag. Pentru laptele cu gris de care nu mă mai săturam, pentru unguentele cu ceapă, cu pătlagină etc., cu care încercări să-mi potolești blândele vara când mă ciuruiau țânțarii și mă scărpinam de nu mai puteam, pentru răbdarea cu care mă legănai și mă ogoiai când urlam de durere de măsele („Of, mai bine m-ar durea pe mine!”), pentru că m-ai liniștit și te-ai bucurat de prima mea menstruație, pentru durerea ta când trebuia să plec, pentru bănuții pe care îi strângeai în carnețelul acela și îi scoteai de sub salteaua pe care zăceai ca să mi-i dai mie. Erai împlinită ca de nu știu ce, iar eu nu-ți ziceam ce puțini sunt, ci-i luam și-i păstram cu evlavie mult timp. Mulțumesc că mă spălai mereu pe spate fără să te plângi că nu mai poți, că făceai tot ce puteai, când erai deja foarte bătrână. Mulțumesc că nu m-ai certat niciodată și ai fost mereu acolo pentru mine, limanul meu. Și mai ales, mulțumesc mult pentru rugăciunile cu care am crescut, cu care m-ai vegheat apoi de pe patul de suferință. Mult m-au ajutat și mi-au dat nădejde.

Tu ești icoana din sufletul meu, candela luminoasă, exemplu de tărie, de perseverență, de răbdare, de îndurare fără murmurare. Cea mai bună, mai frumoasă și mai scumpă, buna mea. Numai tu m-ai iubit în copilărie cum am avut nevoie, mi-ai dat nădejde că însemn ceva pentru cineva, că mă așteaptă cineva undeva. Numai pe tine te-am iubit la rândul meu, numai ție ți-aș fi dat dulciurile și fructele mele. Mă suparăm că nu mai auzeai ca să vorbim la telefon, că mă tot trimiteai după tata la crâșmă, că te duceai tu după el știind că eu nu mă duc sau că o să fac scandal. Plângeam mult, mult gândindu-mă că ai să mori într-o zi. Și Dumnezeu m-a așteptat iar să fiu pregătită să te las să pleci, să fiu deja destul de mare.

Iartă-mă că – tot eu – te certam, eram nervoasă și probabil că nu eram ușor de suportat. Și bunicul, și tata, apoi și eu – cum ne vei fi indurat pe toți? Și ne-ai iubit și ne-ai ocrotit cum te-ai priceput! Cred cu tărie că Domnul te-a miluit și i-ai fost dragă, asa codependentă cum erai, cu mici răbufniri trecătoare, cu mici neputințe ca de copil. Cred cu tărie că ți-e bine și mă însoțești în continuare cu rugăciunile tale. Cred că ți-e tare drag E. și că suferi pentru C.

Mi-e tare dor de tine. Sunt împăcată cu plecarea ta, cu viața ta, cu noi două. Te iubesc mult și mă rog să ne revedem și să fim toți împreună.

Cu mult dor,

„Păpușa mamei”

Dragă frate,

Nimic nu s-a ales de gândul nostru de a locui împreună, eu la etaj, tu la parter, de a nu repeta povestea neamului nostru. Iată-te astăzi insuportabil, singur printre străini, neiubit, certat, respins și învinovățit de mama, părăsit de nevastă, lipsit de bucuria de a-ți vedea copiii crescând și de pace. Multă vreme te-am acuzat și eu, te-am ocolit, mi-am consumat furia împotriva ta. Acum, când totul ți s-a năruit în jur, m-am repliat urgent în rugăciune de teamă să nu-ți pui capăt zilelor. Am înțeles că ești bolnav mult mai grav decât credeam eu, și că în boala sufletului tău doar Domnul mai poate face ceva. Și mă rog să facă și să te lumineze ca pe fiul rătăcitor.

Mi-e milă de copilăria ta, de chinurile tale de copilaș neiubit, pendulând intre doi tați, două bunici, cu o mamă care te bătea crunt și te umilea. Ai crescut în vinovăția de a fi, de a nu reuși, de a nu ști, de nu ști cum, de a visa cai verzi pe pereți, de a nu putea. Neiubit, nedorit, iar mai apoi cu mine pe cap, care cât de cât o mulțumeam pe mama, că, de, învățam, eram mai cuminte, iată, am o familie bună. Pe mama ai tot căutat-o în toți și mereu aceleași șuturi.

Mama te iubește cum poate, cum știe, cum a fost și ea iubită. În reproșurile ei stă de fapt neputința ei, furia ei că lucrurile n-au mers cum își dorea. Îngrijorarea că nu îți merge bine. Ultimele evenimente au cam descumpănit-o și cred că-și vede viața în oglindă, dar așa, mai mult din perspectiva tatei. E nefericită din cauza ta, dar așa, mai mult pentru ea, că n-are și ea un băiat așezat, că semeni cu „tat-tu”.

Cu cine să semeni, dragule? Ce ai învățat tu acasă? Ce au scris ei, nefericiții, în inimioara ta de copil?!!! I-am sugerat, cred că se gândește și la asta... Sper să vă împăcați și să vă iubiți odată, că timpul trece...

Dar acum e mult prea târziu ca să ne mai lamentam, frate, și să ne plângem de ei. Ești deja la jumătatea vieții și la fundul sacului. Primește-L pe Domnul care Se coboară să te ridice, să te reclădească! Altă șansă nu e! Înainte e o fundătură, înapoi multă amărăciune. În prezent – singurătate și durere. Nu mai poți merge decât în sus!

Mă rog mult să ți se înmoaie inima, să-ți lași încăpățânarea și să te lași plămadit de Domnul. Mă rog cam cu deznădejde, dar știu, nu mă las, Domnul te va milui.

Nu-ți port pică nici că exiști, nici că nu te-am simțit niciodată ca pe un frate. Nu mai contează. Te port în mine ca pe-o responsabilitate, ca pe un copil al meu neascultător pentru care trebuie să mă rog mult. Mă rog mult și pentru copilașii tai pe care îi iubesc mult, să vindece Domnul rănile lor. Nu mă gândeam că vor trece prin asta. Credeam că ce am suferit noi ți-a fost de ajuns și ție, că punem amândoi început bun făcându-ne o familie. N-ai putut, sărăcuțul de tine, rănile tale sunt cu mult mai mari...

Domnul să te miluiască și să nu te lase până la sfârșit. Să te binecuvânteze și, cu judecățile pe care le știe, să te mântuiască! Și să-i ocrotească pe copilașii tăi. Amin.

Dragii mei dragi,

Mi-a făcut bine să vă strâng laolaltă, să vă plâng pe fiecare dintre voi, să vă pun împreună. Nu mă simt aleasa neamului nostru, dar vă simt totuși ca pe o responsabilitate. S-ar putea să am surpriza ca la judecată rolurile să se dovedească a fi fost inversate. Dar eu vă plâng cu nădejde! Sunteți în sfârșit ai mei, nu vă mai arunc scârbită, nu vă mai neg, nu mă mai revolt. Ăștia sunteți, Domnul să vă binecuvânteze și să ne miluiască pe toți. Să ajungem clipa aceea de comuniune, de împăcare, de bucurie, măcar dincolo.

Oare ce minuni va mai face Domnul cu noi? Mă gândesc la tine, Mama, și la tine, Frate, și n-am nici o soluție decât să-L chem cu nădejde pe Domnul. Știu că pașii mici pe care îi faceți voi sunt mult mai prețioși în ochii Lui, iar ruga mea slăbănoagă. Dar măcar mă împacă cu mine însămi și mă poartă pe Cale.

Astăzi părăsesc furia, ura, și vă iau cu mine pe Cale. Pe voi, Tata și Bunico, mi-e mai ușor. V-am iubit mult și aici, iar acum, știindu-vă acolo, sunt convinsă că sunteți dezbrăcați de neputințe și vedeți toate clar. Pe voi, Mama și Frate, mi-a fost greu să vă iau. Azi este altfel: vă iau pe voi, cei ce veți fi, pe voi, cei dezbrăcați de trup la moarte, pe voi cei de atunci. Astăzi devine reală hora noastră pe care o vedeam înfierbântată de febră în adolescență, când inima încă mi se zbătea să ne reunim într-o familie mare și fericită, acasă, în satul meu drag. Ne vom reuni, cu mila Domnului, în satul cel ceresc.

Vă binecuvântez și vă iubesc și vă iert și vă las să fiți ce vă doriți,

eu,

cea a voastră.

Iertați-mă și voi și rugați-vă pentru mine.

...preluat de AICI

Read More