ŞI EU SUNT TRIST... - scrisoarea unui creştin către un narcoman

Da, e adevărat... Şi eu sunt trist...

De aceea pot înţelege atitudinea ta... Înţeleg că eşti în stare de orice ca să ţi le procuri... Te duci până în iad pentru ele... pentru cele câteva clipe de "fericire" pe care ţi le oferă drogul... Pentru că aici nu există fericire.... Lumea e un tărâm al nefericirii... Lumea e un loc în care poţi trăi doar renunţând la fericire....

Am ceva mai tare decât toate drogurile de pe piaţă... Şi dispun de cantităţi inepuizabile... GRATUIT! Singura mea problemă e că nu pot consuma decât prea puţin... Asta doare, da, doare adânc... O durere abisală şi seacă, fără convulsii... Asta e criza mea, sevrajul meu rece... Stau pe Muntele Fericirilor cu o inimă prea strâmtă, prea mică... CĂREIA ÎI LIPSEŞTE FOAMEA ŞI SETEA DE FERICIRE !...

Iată-ne, prietene, fiecare pe muntele lui... Tu pe cel al nefericirii, eu pe al fericirii, la fel de trişti, la fel de singuri...

Pe tine dependenţa te mutilează şi te distruge... Pe mine tocmai lipsa ei mă duce în iad...

În fiecare zi trecem unul pe lângă altul, fără să ne vedem, fără să ne vorbim, fiecare închis în drama lui ca în nişte morminte ambulante... Dacă, totuşi, uneori îmi arunci o privire e dispreţuitoare, plictisită... Mă socoteşti o fiinţă ştearsă, anodină, cenuşie... Ai dreptate, aşa sunt, îmi lipseşte nervul vieţii... Sunt ca un multimiliardar care moare de inaniţie, pentru că îi lipseşte apetitul...

Adevărul e că tu ai nevoie de mâncarea mea, pe când eu am nevoie de foamea ta... Ştiu că ţi-e greu să-mi citeşti cuvintele, dar am să-ndrăznesc chiar mai mult: am să îndrăznesc să te invit pe Muntele meu, la un picnic...

Aş vrea să te privesc cum mănânci Fericire... Atât.

Preluat de AICI!