Robert Turcescu, Reminder

Un articol apărut în anul 2005 dar foarte potrivit acestor zile!

Trăim într-un paradox înfiorător: înconjuraţi de zeci de programe de televiziune şi radio, îngropaţi sub maldărele de ziare şi reviste ieşite în fiecare dimineaţă din tipografii ori împietriţi în faţa computerelor de pe fiecare birou, înghiţim, oră de oră, cantităţi enorme de informaţii, fără a putea spune, la finalul unui asemenea festin, nici că ne-am săturat, nici că ne simţim bine. Povestea cu informaţia care înseamnă putere nu mai ţine. Care putere? Şi, mai ales, care informaţie?! Informaţia economică din paginile ziarelor specializate, indicatorii bursieri de pe ecranul rece al laptopurilor sau cursul valutar afişat pe ecranul telefonului mobil? Informaţia politică vînturată prin cele patru zări, de te miri ce analişti politici, cea care ajunge la urechi odată cu şoaptele unor surse binevoitoare din interiorul partidelor sau informaţia venită odată cu valurile de ştiri ale agenţiilor de presă? Informaţia de cancan şi bîrfa, găzduite cu toată generozitatea de paginile unor reviste cu nume bizare care susţin că se ocupă de faptul divers şi lumea mondenă? Informaţia din fotografiile unor paparazzi? Fata de la pagina 5? Nevasta premierului la plajă? Diva fără machiaj? În tot inventarul de mai sus - şi lista e, desigur, mult mai lungă - puternic e cel care rezistă la proba extremă a ingurgitării acestor informaţii.

Cunosc câteva familii care au înghesuit în apartamente de două sau trei camere cinci televizoare. Am un amic care şi-a luat un radio special şi l-a montat sub duş şi un altul care a ajuns să care după el nu mai puţin de patru telefoane mobile. De cînd au apărut mp3-playerele e plină strada de inşi cu căştile în urechi, ca pe vremurile de demult cînd începea moda walkman -urilor. Întrerupem amorul cînd sună mobilul şi schimbăm programele televizorului în timpul primelor mîngîieri. Ne trezim cu televizorul deschis, stăm lipiţi de Yahoo Messenger, tresărim de emoţie la fiecare mail ori SMS primit şi, în general, evadările noastre în oniric sînt strîns legate de tubul catodic, ecranul cu plasmă sau afişajul cu cristale lichide. Visele noastre depind de click, touch-screen sau tastatură. Vrem informaţie la prima oră a dimineţii, ni se pare că nu putem trăi fără a fi primii care află cîte avioane s-au prăbuşit peste noapte, cine a divorţat, unde s-a întîmplat, cînd a murit sau cum a trăit. Pentru asta, pentru iluzia de a părea cei mai informaţi oameni din lume, trăim conectaţi la realitate prin zeci de fire care ne ies din prize sau din urechi şi învăţăm să pipăim lumea cu buricele degetelor lipite de telecomandă. Priviţi de departe, să spunem dintr-o galaxie în care cineva n-a avut chef să descopere electricitatea, părem cel puţin caraghioşi cu tot arsenalul nostru de instrumente informative: robotizaţi, dependenţi de semnalul GSM sau de cablul TV.

Dacă vi se pare că nu-i aşa, luaţi-vă o zi de concediu şi aşezaţi-vă, preţ de cîteva ore, pe o bancă din centrul unui oraş în care nu vă cunoaşte nimeni. Lăsaţi acasă telefonul mobil, nu vă cumpăraţi ziare şi ţineţi ochii larg deschişi privind lumea din jur. La început e greu, aproape imposibil, apoi, uşor-uşor, o veţi simţi din ce în ce mai aproape. Vă va curge prin vene, vă va face să redescoperiţi mirosuri din copilărie şi sunete uitate. Din cînd în cînd, vă va trimite în minte păreri de rău pentru timpul prea scurt în care v-aţi gîndit la ea cu adevărat şi regrete nespuse pentru maldărele de nimicuri în care aţi ales s-o ascundeţi zilnic. Se numeşte viaţă, e scurtă şi n-are mai nimic de-a face cu ecranul televizorului sau al telefonului mobil.

Sursa AICI