Mă întreb: ce-i face pe unii oameni, care nu mă cunosc decât din cele pe care le spun prin conferinţe sau pe Site, să-mi spună: "te iubesc!"?

Gândul care îmi vine este: dorul lor de iubire! Nevoia lor de a fi iubiţi şi de a se iubi pe ei înşişi curat, după porunca lui Dumnezeu. Ştii, psihologii spun că, noi oamenii, proiectăm pe cei din jurul nostru, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, tot ce ni se pare inacceptabil la noi înşine. Tot, şi bune şi rele! Aşadar, poate că, obosită de cei care ţi se oferă ca să proiectezi pe ei toate "păcatele care te-au ajuns din urmă", proiectezi pe mine, tot ce e minunat în tine! De ce ai face-o? Ca să ai curajul să te iubeşti, să te admiri, să te apreciezi pentru tot ce nu îndrăzneşti să crezi "de bine" despre tine! La fel şi cu cele rele: ca să ai curajul să le vezi, să le condamni, să le urăşti şi să te lepezi de ele!
Dar cum ne lepădăm de ale noastre când le proiectăm pe ceilalţi? Simplu: îi judecăm, îi acuzăm şi ne lepădăm de ei! Şi totuşi coşmarul reîncepe de fiecare dată la fel: alţii vin în locul celor plecaţi sau alungaţi şi aceia, după o scurtă vreme, devin exact ca cei plecaţi! Şi ne întrebăm uluiţi: cine scrie scenariul? Ce are cu mine scenaristul? Oare, toţi oamenii sunt la fel?
Şi iarăşi şi iarăşi o luăm de la capăt trăind tragedia care răzbate din povestea ta... până ajungem la "fundul sacului" şi ne oprim înmărmuriţi de durere şi nedumerire. Atunci putem pune întrebarea: unde eşti, Doamne? Sau, cum întrebi tu: unde este Iisus?
Şi cred că tu ştii, copil drag, (Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit, i-a spus Domnul lui Pascal) că El este în inima ta, atât de fragedă şi totuşi atât de rănită. E acolo, ascuns, cuibărit, de când erai mică şi te aşteaptă să te întorci la tine! Şi de vei intra, te va lua de mână şi te va duce în Biserica Lui ca să te mângâie, să te spele, să-ţi vindece rănile şi să te hrănească şi să-ţi dea să bei Apa Lui cea Vie şi să te facă nouă! El, Domnul, pe toate le face noi! Şi să-I dai un timp pentru asta! Totul e atât de simplu! Dar atât de greu de făcut când ai 20 de ani şi eşti dezamăgit de toate! Dar în momentul în care nu mai putem suferi deloc, deloc, şi nu mai voim să primim plăcerile pe care ni le oferă păcatul, aflăm degrabă drumul de întoarcere şi intrăm în Bucuria aceea pe Care Domnul ne-o dă prin Simpla lui Prezenţă. Aşează-te în faţa unei icoane într-o biserică, închide ochişorii şi intră in trupuşorul tău aşa cum ai intrat în biserică: pentru întâlnirea cu El! Trupul nostru e templu al Duhului Sfânt, indiferent cât de tare l-am rănit sau l-am profanat făcând din el capişte idolească. De îndată ce ne revenim în noi înşine, ca fiul risipitor, şi îngenunchem în faţa Milostivirii Lui, aflăm Calea, aflăm Locul, aflăm mângâierea! Mergi mai întâi să te odihnească şi să primeşti mângâierea Lui vindecătoare şi abia apoi vei putea să lucrezi poruncile despre care îmi vorbeşti. Ai încă rezerve mari de energie şi creativitate! Curaj! Ai încredere!

Prietenul tău din copilărie, Iisus Domnul, te iubeşte şi te aşteaptă la întâlnirea aceea! Îl vei recunoaşte imediat, deşi acum, relaţia va fi altfel!

Maica Siluana, „Împreuna dumiriri pe Cale”