Din ciclul poeziilor găsite...(II)

Balada lui Ciprian Porumbescu

Este o poezie...de la un capăt la altul

În care-mi cânți tu, mie

De pe un drum, neumblat de alte voci,

necălcat sub alți pași.

Încheietura mâini tale-mi șoptește

Pe sunete despărțite-n tăceri...

Și-mi lasă pe strună să-mi doară

Doar cele ce nu știu să îți cer...

Nu-i doar în mine un gol de uimire,

E si al tău și chiar a Lui...

Cum din preaplinul meu de golire

Știai ca-ți răpun

un dor... într-un cui?

Sunt rupt în bucăți

pe strunele tale...fiorii de praf

și restul acelui cuvânt de rămas...

Și e bun, spuneai pe un glas!

Din struna-ți cântată...aproape la pas

Și totuși,

cândva...n-ai rămas

Ca să-mi spui...

De dorul ce stă... atârnat într-un cui!

UnA, ( un Anonim)

Cineva spunea, în cea mai frumoasă definiție pe care am auzit-o vreodată despre prietenii anonimi, așa:

”Pentru mine prieten anonim e Domnul. Anonim în nici un caz cu acel inteles de nesemnificativ, neimportant, etc, ci cu cel mai profund sens de delicat (nu pot să subliniez îndeajuns în cuvinte omenești ce înseamnă acest delicat al Domnului pt mine), care nu se bagă în viața nimănui, care stă la ușă dacă e cazul, cât e cazul, chiar și o veșnicie, dacă cineva nu are chef să-L primească, care așteaptă smerit, El, pe Care nu Il încap cerurile... și Prieten, pentru ca doar cine e mai bun prieten ca El...? Deci prieten anonim, cine e mai bun ca un prieten anonim, care îți dă voie să fii, să exiști, să te miști, să fii așa cum ești, fără reproșuri, fără alte intruziuni ne-la-locul lor...”