Postări
E inevitabil, în ajunul sărbătorilor pascale, să ne punem, iarăşi şi iarăşi, problema Învierii, respectiv a unei promise victorii împotriva morţii.
Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată. Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăşi de ameninţarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic. Lectura unui text religios nu trebuie să fie, fireşte, o experienţă „estetică”, o vînătoare de „originalităţi” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezeşte şi nu ajută pe nimeni. Or, o spun cu tristeţe, gîndul viu şi cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producţia teologică de uz curent. Cu atît mai mult mă bucur cînd dau peste excepţii, cînd simt că, din parcurgerea unui text, mă aleg cu ceva consistent, sau, măcar, cu un prilej de reflecţie proprie. E ceea ce mi s-a întîmplat răsfoind, zilele trecute, o culegere de „uimiri” şi „rostiri” ale Monahiei Siluana Vlad. Trec cititorului cîteva mostre, în perspectiva Sf. Paşti. „Ca să putem înţelege ce este pocăinţa adevărată, avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăţiei. Vinovăţia nevrotică este o reacţie a egoului care imită pocăinţa. Cînd ne simţim vinovaţi, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptăţim, căutăm cauzele faptelor rele în altă parte, acuzăm pe altcineva…(…). Semnele pocăinţei sunt: lacrimile, durerea inimii însoţită de mîngîiere şi de încrederea în făgăduinţele Domnului. Semnele vinovăţiei nevrotice sunt: frica, furia, auto-compătimirea, victimizarea.” Deosebirea dintre căinţă şi sentimentul strictei vinovăţii e esenţială pentru cine vrea să înţeleagă corect gestul spovedirii. A mărturisi o greşeală fără a crede în iertare e a fi în afara spaţiului credinţei. E ca şi cum ai crede în moarte fără a miza pe Înviere. Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu - spune monahia Siluana - nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite: creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”. Bună, nu proastă! Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat. Aşadar, dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti, anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!
sursa: AICI
