Sorin Dumitrescu - Inițiere în taina Bisericii

Read More

ÎPS TEOFAN: MESAJ DE ÎNCURAJARE LA ÎNCEPUTUL LUI 2011 , PENTRU “O ROMÂNIE CARE PARE CĂ SE SCUFUNDĂ”

Au trecut, cu mila lui Dumnezeu, două săptămâni din noul an.După schimbarea ritmului vieţii timp de câteva săptămâni pentru unii sau doar de câteva zile pentru alţii, s-a reintrat din plin în obişnuitul situaţiei.

Ne-am reîntors la muncă poate ceva mai odihniţi, poate întrucâtva motivaţi mai puternic pentru a îndeplini ceea ce avem de făcut.

Da, ne-am întors la ceea ce avem de făcut. Ce avem însă de făcut în sensul esenţial al cuvântului?

Să depăşim criza, spun unii. Să ne păstrăm locul de muncă, răspund alţii. Bugetarii speră la salarii ceva mai mari, cel puţin la nivelul celor din iunie trecut. Profesorii analizează noua Lege a educaţiei, sperând în ceva mai bun unii dintre ei, alţii contestându-o ca pe o cedare în faţa aliaţilor de guvernare. Iarna grea de până acum câteva zile a bucurat pe unii, i-a îngrijorat pe mulţi cu gândul la factura pe care o au de plătit la electricitate sau gaz. Politicienii se zbat pentru admiterea în spaţiul Schengen, fac şi desfac alianţe, se pregătesc pentru noi confruntări electorale. În Consiliile Judeţene şi Primării se împart bugetele supravieţuirii. Apar meserii noi, de tipul “prezicătorilor”, pentru a mai obţine ceva bani la buget sau, mai bine zis, de a dovedi, cu ştiinţă sau nu, nivelul la care a ajuns pravoslavnicul neam românesc.

În puţine cuvinte, în această zonă se îndreaptă preocuparea majorităţii românilor la anul 2011 de la Naşterea lui Hristos. Numai că, la o primă vedere, Hristos e greu de găsit în ambianţa descrisă.

În pofida acestei prime analize concluzionată în constatarea că Hristos nu-Şi găseşte locul, El este pretutindeni pentru cei ce au simţire duhovnicească să-L sesizeze. Pustnicul din mănăstire sau sfântul preot dintr-o parohie necunoscută, bătrânul îngenuncheat la rugăciune sau mama cu pruncul în braţe, dascălul, care, în pofida unui salariu imposibil, se prezintă la catedră, întreprinzătorul care depăşeşte obstacole de netrecut şi menţine locurile de muncă, basarabenii care se trezesc în număr tot mai mare din somnul siberian sunt cei prin care Hristos Se arată şi oferă nădejde de salvare într-o Românie care pare că se scufundă.

Da, există o Românie adâncă, reală, adevărată, concretizată în “cei 7.000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal“ (III Regi 19, 18) din vremurile grele de acum. Chiar dacă în jurul nostru aflăm sărăcie, corupţie, avorturi şi divorţuri, disperare şi sinucideri, există totuşi o Românie creştină, singura reală şi care constituie plămada întregii frământături.

La început de an 2011 constatăm că în noi şi în jurul nostru se află atâta “oştire” care ne împresoară şi ne doreşte răul. Ne plângem, cădem în deznădejde şi strigăm, precum altădată slujitorul lui Elisei proorocul: “Vai, stăpânul meu! Ce să facem?”. Ne este de trebuinţă curajul, voinţa, credinţa de a auzi glasul proorocului: “Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”. Şi slujitorul “a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (IV Regi 6, 15-17).

Da! Răul este mare; urâţenia este multă; necredinţa, erezia şi superstiţia se răspândesc; confuzia câştigă spaţii noi de manifestare; păcatele contra firii, desfrânarea, avortul şi divorţurile macină familia, iar exemplele pot continua arătând cât de mulţi sunt duşmanii unei Românii creştine.

Cu toate acestea, “cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”. Maica Domnului, îngerii şi sfinţii, Sfintele Liturghii şi cele 7.000 de suflete care n-au îngenuncheat înaintea lui Baal constituie focul dimprejurul României care arde toată necurăţia.

“Sus să avem inimile!”

“Să mulţumim Domnului!”

17 ian. 2011

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Read More

Maica Siluana: Diferența dintre pocăință și sentimentul nevrotic al vinovăției

Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăție. Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.

Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. 

Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.

Maica Siluana

Read More

Sfântul Antonie cel Mare

Acatistul Sfântului Antonie cel Mare
 

Teachings of Saint Anthony the Great

Read More

„Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”

Maică dragă,
Iată că Dumnezeu mi-a dat un copil după atâta și atâta așteptare și rugăciune. Și eu care am studiat atât despre creșterea copiilor, despre codependență, eu care am suferit atât din cauza părinților mei, a abuzurilor verbale, fizice și emoționale, ce fac eu acum? Nu am răbdare cu acest copil, Maică! Când plânge tare-tare și nu tace orice-aș face, parcă mă scoate din minți, îmi vine să-l trântesc de toți pereții, să-l arunc, să-l fac să tacă prin orice metodă. De ce, Maică? De ce sunt așa? De ce mă port așa, când e cea mai mare minune de la Dumnezeu, cea mai mare bucurie, atât de așteptat și de prețios? Și-mi dau seama atunci că îi înțeleg pe părinții mei că-mi vorbeau urât, mă mai pocneau, mă făceau să sufăr. Că mi-e frică să nu fiu și eu așa. Că așa mult mi-am dorit să fiu o mamă perfectă, atâta i-am mai judecat pe ai mei, și eram convinsă că eu voi fi altfel, însă când furia mă cuprinde îmi pierd rațiunea.
Doamne, ajută-mă Tu să fac față plânsului copilului meu, că eu nu pot! Să-i iert pe părinții mei și pe mine, că nu sunt o mamă perfectă.

Strigătul tău aduna în el durerea tuturor oamenilor care se trezesc din coșmarul existenței omenești, guvernate de răutate. În clipele trezirii, care se pot întinde pe durata unor ani de continuare a existenței căzute, omul se uimește de cât de mare e distanța dintre binele pe care îl dorește rațional și răul pe care îl face când își „pierde capul” și de cât de tragice sunt consecințele acesteia. Tot acum, omul înțelege că nu se mai poate consola cu învinovățirea, fie de sine fie a celuilalt, și nici nu-și mai poate ușura durerea prin uitare sau anesteziere chiar dacă va încerca disperat și repetat să facă asta fugind de durere prin căutarea unor plăceri.
Acum omul a făcut primul pas din porunca: „Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”. Durerea pe care o simți e semnul vieții. Nu mai ești moartă și, așa, ai devenit capabilă să primești lumina dătătoare de viață a Domnului Căruia te rogi deja în lumina Lui.
De unde furia din tine? Din chiar ființa ta, din creierul tău. Avem în noi un creier, comun cu cel al animalelor care administrează agresivitatea sau iuțimea, cum o numesc Părinții. Ea e puterea sufletului prin care animalele își apără teritoriul, își procură hrana și își apără puii (aici ne depășesc, nu?) fără să facă din acestea valori morale, fără să le considere bune sau rele pentru că nu au creierul care poate face asta. Noi îl avem și, iată, cu el ți-ai dorit și îți dorești să „fii o mamă perfectă”. Numai că prin cădere și viețuirea în robia patimilor, dintre care iubirea de sine e ca o mamă iubitoare a lor, toate puterile sufletului, inclusiv cea a agresivității și cea a dorinței de a fi bun, s-au rupt între ele, s-au dezbinat și pot lucra una împotriva celeilalte sfâșiindu-ne sufletul.
Ce să faci?
Să continui ce ai început.
Să-ți vindeci sufletul „conectându-l” la puterea lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și lucrând cu această putere pentru lucrarea poruncilor Lui. Lucrarea poruncilor este singura cale de vindecare a sufletului de patimile care ne sfâșie sufletul. Și, cum bine arați în mesaj, primele și cele mai urgente de lucrat porunci sunt amintirea de Dumnezeu ca fiind Singurul Care poate în chiar momentele simțirii și trăirii propriei neputințe și iertarea celor de la care am învățat viețuirea pătimașă, centrată pe plăcere și confort.
Rugăciunea te va învăța mai departe, pas cu pas ce să mai faci. Dar să fii onestă cu tine și consecventă cu lucrările începute (de exemplu „Seminarul iertării” sau „Ieșirea din labirintul codependenței”. Ca să biruiești un fel de a fi ai nevoie să lucrezi cu perseverență alt fel de a fi pentru ca acesta să se întrupeze, să se înscrie în memoria creierului tău la toate nivelele. Altfel, vei uita degrabă ultimele impresii schițate în sinapse și vor intra în funcție cele „betonate” ...
Și nu uita, om drag, nimeni nu devine bun stând în fotoliu sau ușurându-și tensiunile sufletești prin cine știe ce căi de relaxare sau descărcare.
Curaj!
Ia-ți crucea ta și urmează Domnului și fiecare pas îți va fi răsplătit cu bucurie și pace și nădejde.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Read More

Recomandare carte: Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide

Read More

Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare în icoana Botezului Domnului

Icoana Botezului Domnului, ca şi slujbele praznicului şi cea consacrată sfinţirii mari a apei, nu urmăreşte atât fixarea unui moment istoric, cât postulează o lectură duhovnicească, scoţând în relief trei aspecte esenţiale ale spiritualităţii creştine:

Divino-umanitatea lui Hristos

Teofania sau arătarea Sfintei Treimi

Creaţia restaurată

 

• Bolta cerească, Raza, Porumbelul

În partea superioară a compoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoare gri-albăstrui în degradé. Aceasta este reprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cu cerurile deschise.

Această emisferă semnifică totodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneori şi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana Botezul Domnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit.”.

Din cadrul acestei emisfere porneşte o rază de lumină îndreptată spre Hristos.

Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetului Mântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb – chip al Duhului Sfânt care se arată în momentul Botezului Domnului „sub pogorământul unei înfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la Botezul Domnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cu potopul:

„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)

În ceea ce priveşte reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fi icoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana Bunei Vestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de la Moscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:

„Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentru că pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.”(Documentele sinoadelor de la Moscova 1666 – 1667)

• Mântuitorul Hristos este reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-un mormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al îngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni 2, 12)

Însă afundarea nu poate fi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi.„Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborârii la iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Chipul  Domnului are o expresie blândă şi smerită, arătând, în acelaşi timp sobrietate şi concentrare.

Mântuitorul Hristos este reprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor. Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale:

„Se dezbracă Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).

Se arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.

Cu toate că iconografia iniţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi în icoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.

Mântuitorul Hristos este înfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Şi capul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a Domnului Care vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care El nu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.

• Iordanul (din limba ebraică Jarden – care coboară)

Între cei doi versanţi înalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.

În unele icoane, apa în care a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apa curgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul din principiile folosite de iconarii bizantini.

Însă, primul mod, mai vechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cum spun şi Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)

Râul Iordan este reprezentat aici sub forma unei peşteri  întunecoase (imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, care cuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală).

Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, ca loc ce adăposteşte ieslea în care se află Pruncul Hristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolic ţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisori întunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimul rând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în mod propriu-zis, iadul.

Astfel, prin acest element de legătură – peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în care se afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască ce pătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.

Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii. Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cu intrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creaţie îşi schimbă starea căzută şi se sfinţesc prin harul Duhului Sfânt.

• Făpturile marine

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje – un bărbat şi o femeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mare uimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care sunt prefigurări ale Botezului: „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

Figura bărbătească - un personaj întins în albia râului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă – este reprezentarea alegorică a râului Iordan. Personajul este întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimă chiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.

Troparul explică această prezenţă:

„Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului prin cojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipul Botezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare o trecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

Figura feminină – o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână, luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti – este o alegorie a mării şi face trimitere la una din prefigurările Botezului – trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.

În unele reprezentări Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce (asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se află şerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoana ilustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (a diavolului şi a îngerilor lui) simbolizate prin aceşti monştri marini – balauri, şerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.

„Plecatu-Ţi-ai creştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai la repejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorul sufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am … şi acum, Vecernia Mare, glas 2)

„Pe Adam cel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilor celor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea 1, glas 2)

Uneori, în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitat introducerea în scenă a amănuntelor irelevante.

Toate aceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţii echilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragere inutilă a atenţiei de la componentele principale ale icoanei care conduc la adevărata înţelegere a însemnătăţii praznicului.

• Sfântul Ioan Botezătorul este înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos şi păşind ferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

 

Această ezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestiv redată în slujba Praznicului:

„La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)

Ioan îl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede:„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29)

Cu mâna dreaptă deasupra capului Mântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimând în acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:

„Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap, sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie)

În mâna stângă ţine uneori un sul, simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa se îndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), şi a mărturisit apoi despre acestea lumii.

Securea

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la baza căruia stă o secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acesta fiecărui nou botezat:

„Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3, 10-11)

• Îngerii

În faţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, trei sau chiar mai mulţi îngeri, aplecaţi, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire, de rugăciune şi de slujire.

Ideea includerii îngerilor în icoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lor nu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumă principalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-le prezenţa, vorbesc despre starea lor („Cetele îngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” – Tropar, glas 7, Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfel încât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.

Îngerii sunt înfăţişaţi, fie având mâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este de origine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile  acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperirea mâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.

În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâini ştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea ce necesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.

Deşi rolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveşte momentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatării Botezului, în care aflăm  că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei 4, 1; 4, 11)

În orice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precum Naşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că cetele îngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului  încercând şi ele să pătrundă treptat înţelesurile tainei celei din veac ascunse a Lui Dumnezeu.

Sursa: AICI

Read More