joi, 22 iulie 2010

De ce are omul organe specializate doar pentru simțirea plăcerii?


Grea întrebare!
Dacă dorești un răspuns care să te scoată din ceață, te rog să te oprești puțin și să te rogi. Spune cu mine „Împărate Ceresc”!
Mulțumesc!
Acum o să-ți spun, cu mila lui Dumnezeu, că El ne-a făcut, ne-a adus la existență din iubire și pentru iubire. Iubirea, pentru om, este trăită în ambele sale dimensiuni ontologice: suflet și trup. El, omul, ca suflet întrupat și trup însuflețit unește aceste două feluri de a fi ale lumii create și, în plus, unește și creatul cu Necreatul prin unirea lui cu Dumnezeu prin energiile necreate ale Acestuia. Dacă omul nu trăiește în fața lui Dumnezeu ca Persoană și în și cu Dumnezeu ca lucrare, nu este om în adevăratul sens al cuvântului.
Omul, ca ființă aparte, adună în el întreaga Creație, ridicând-o la demnitatea de ipostas după chipul lui Dumnezeu și i-o oferă Lui pentru a o sfinți. Toată această lucrare divino-umană de permanentă dăruire și primire a lumii ca dar, este trăită de om ca bucurie de a fi într-o existență plină de sens și frumusețe și bunătate spre o ființare tot mai plină de desfătare în bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. Bucuria omului este un dar duhovnicesc, o simțire la nivelul cel mai profund, sau înalt al sufletului, numit duh. De acolo, ca lumină și căldură necreate, ea coboară la nivelele inferioare ierarhic ale ființei umane, puterile psihismului și ale trupului. La aceste nivele, Bucuria se resimte ca sentimente și, respectiv, simțiri. Cea mai puternică simțire a omului este plăcerea și constă în capacitatea trupului de a resimți și reacționa, în armonie cu mulțumirea sufletească și bucuria duhului, la întâlnirea dintre dorirea sa și darul lui Dumnezeu. Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o alăută a Duhului Sfânt. O alăută vie, conștientă de sine, de Dumnezeu și de relația sa vie și permanentă cu Acesta. Viața omului este o muzică de o frumusețe divină, și unică pentru fiecare om.
Acum, dragul meu Alexandru, întoarce-ți privirea la tine și la întrebarea ta.
Ce melodie cântă ființa ta când îți îmbrățișezi femeia?
Care compozitor crezi că și-a scris simfoniile ciupind, lovind sau suflând în diferite instrumente ca să adune niște sunete pe o partitură? Atunci surdul nostru Beethoven n-ar mai fi fost Beethoven!
Ce crezi că te împiedică pe tine să fii, cel puțin Beethoven în relație cu tine, cu trupul tău și cu tot ce atingi?
Ai iubit vreodată?
Ai trăit vreodată iubirea ca vibrație de cea mai înaltă tensiune și armonie sufletească?
Ai văzut că atunci gesturile tale devin mângâieri de o tandrețe care nu are nevoie de nici o agitație sau agitare a simțurilor care devin muzică și rugăciune?
Dacă nu, roagă-te băiatul meu drag să înțelegi ce tragedie s-a întâmplat cu tine și cere Domnului să-ți dea asta.
Atunci vei înțelege de ce ne-a făcut Dumnezeu așa cum ne-a făcut, de ce avem puterile și organele pe care ni le-a dăruit și cât de nefericiți suntem când, decăzuți și dezumanizați, ne repezim pe sărmanele corzi rupte și dezacordate ale viorii, încercând să smulgem din ele muzica după care tânjește adâncul inimii noastre!
Știi, Alex? Durerea mea în fața acestei decăderi, e atât de cumplită încât, dacă asta ar ajuta, aș veni la fiecare dintre voi, aș cădea în genunchi și v-aș spune cine sunteți cu adevărat și v-aș ruga să vă treziți din coșmarul în care vă afundă arsenalul de stimulări numite, pe drept cuvânt, perverse!
Trezește-te, Om drag, și privește-ți măcar o secundă trupul ca pe un organ muzical al Duhului Sfânt!

Cu durere dar și cu nădejde că ai urechi de auzit de vreme ce ai pus întrebarea asta unei măicuțe,
Maica Siluana

Monahia Siluana Vlad - Recomandare cărți

Cărțile maicii Siluana Vlad, se pot cumpăra și prin comandă online, de AICI
"Sparge tăcerea" este un loc de întâlnire pentru cei care nu-și mai puteau păstra durerea în tainițele întunecate ale inimii și doreau să-i dea glas în fața altei inimi. Așa s-au formulat și mărturisit în cuvinte, dureri tăcute și vechi, ajutând inima însingurată să se smerească pentru a primi mângâierea făgăduită de Cel ce Singur a fost acolo, cu noi și în noi, de la început și mereu, pe când eram uciși. Cum? Așa cum numai El și adâncul nostru știu. 
Nădăjduim că povestirile din această carte vor deschide noi "urechi de auzit" celor aflați în suferință, atât ca victime, cât și ca prigonitori.




miercuri, 21 iulie 2010

De ce?

Dragul meu Florin,
Da, cu adevărat, un răspuns bun la întrebarea „de ce?” îi este suficient omului ca să devină cuminte (cu minte) și creator. Câtă vreme nu află acest răspuns, întreaga energie a vieții se va risipi pentru a se adapta la, sau a se revolta împotriva unei vieți care se trăiește în el fără măcar să-i ceară permisiunea. Deși nici o suferință a nimănui nu se compară cu vreo altă suferință, pentru că fiecare om viu în parte e unic și singur în chinul său lăuntric, eu cunosc durerea ta pe dinăuntru atât pentru că am trecut prin asta la vârsta ta, cât și pentru că Dumnezeu îmi dăruiește să împărtășesc acum, cu fiecare dintre voi, durerea comună de fapt omului care suntem laolaltă.
Eu, suflet drag, cunosc acum acest răspuns. El, răspunsul e în mine și nu doar mă ține în viață, ci mă și umple de bucuria sensului de a fi care nu mai depinde de nici o condiției exterioară. Sunt în continuare la fel de vulnerabilă la durere și întristare, dar, cum spui și tu, acum știu de ce. Partea dureroasă a problemei este că răspunsul sunt chiar eu și că nu m-aș putea pune în cuvinte ca să înțelegi și tu acest răspuns. Pentru tine, ca și pentru mine când urlam de durere, răspunsul ești tu.
De ce suferim? Pentru că viața fără Dumnezeu este suferință și pentru că nu ne îndurăm să-L primim pe Dumnezeu în noi, fără nici o condiție, ca să ne dăruiască viața ca Bucurie. Câtă vreme dorim să aflăm motivul ca răspuns la întrebarea de ce, rămânem în blestem, adică în legea cauzalității. În virtutea acestei legi, dacă m-am născut din părinții mei și ei m-au crescut, voi învăța să simt ce simt ei, să fac ce fac ei, să cred ce cred ei, fie imitându-i, fie făcând exact invers, dar tot ca o consecință la ce mi-au oferit ei. Iar părinții nu mi i-a ales Dumnezeu pentru că eu nu existam înainte de acel act prin care semințele lor s-au unit pentru a da naștere la o nouă viață. Atunci, în acea clipă, Dumnezeu m-a dăruit pe mine mie ca persoană care n-a mai fost niciodată, primind o putere specială, dată mie ca persoană, prin care să-mi însușesc și dezvolt în chip personal și moștenirea genetică, primită de la părinți și strămoși, și pe cea socială, primită de la lumea în care voi crește, cât și pe cea duhovnicească, dăruită la nașterea din Duh și din apă la Sfântul Botez.
Mai departe, calitatea vieții mele va depinde de felul în care îmi voi administra, ca persoană, aceste moșteniri. La începutul vieții voi fi „sub epitrop”, voi asculta de puterea părinților fără de care nu pot deveni independent și liber. Acolo voi învăța bunele și relele pe care le au ai mei. Între timp, voi fi zidit sau demolat, format sau deformat de educatorii din lume, de cei împuterniciți de societate să ne facă „oameni adevărați”, după adevărul în care cred ei, „oameni în rând cu lumea”, după cum este lumea lor. Și dacă părinții noștri și această lume sunt departe sau potrivnic lui Dumnezeu, viața noastră va fi un adevărat iad. Pentru că, Suflet drag, dacă am fi crescut în familii de creștini care se hrăneau cu Hristos și cu iubirea Lui, n-am fi legat dragostea și tandrețea de impulsurile sexualității și tu nu ți-ai fi îmbolnăvit imaginația cu pornografie și nu ai fi avut nevoie de „femei” în copilărie.
Mai mult, în acele condiții ai fi ajuns la vârsta responsabilității, care începe la șapte ani, să te poți lepăda de omul vechi ca să te îmbraci cu voia ta liberă în Cel Nou, Hristos Domnul. Atunci, pe măsură ce apăreau transformările omenești în firea ta, le-ai fi alimentat cu harul lui Dumnezeu și ai fi crescut armonios și liber, deși nu fără dureri și strâmtorări inerente vieții pe acest pământ.
Dar tu nu ai putut, ca și mine și mulți alți semeni ai noștri, să crești așa. Tu ai fost dominat de puterile moștenirilor grele de la părinți și lume, parazitate de puteri ale întunericului care au făcut din tine ce au vrut de vreme ce tu nu știai și nu voiai să te împotrivești lor. Dar asta nu te desființează. Doar Dumnezeu Fiul nu s-a făcut om doar pentru cei ce au avut condiții să nu cadă în păcate grele și să crească armonios. Dimpotrivă! A venit pentru noi cei fără de nădejde. Și ne-a adus puterea, care este chiar El, de a ieși din acest blestem. Doar să ne îndurăm să renunțăm la plăcerile care ne afundă în căderi și mai dureroase dându-ne iluzia că ne ușurează chinul.
La orice vârstă și în orice condiții omul poate să se oprească și să dorească să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum este, nu așa cum și-L dorește pentru împlinirea dorințelor. Dumnezeu ni se dăruiește ca să ne vindecăm de păcat și nu ca să desființeze păcătosul. El ne dă putere să transformăm chinul actual în loc de întâlnire cu El. Dacă tu, de exemplu, aștepți ca Dumnezeu să te facă să ai succes la femei și să ai relații bune cu ele, fără ca tu să schimbi la tine ce e dureros pentru o femeie, El nu va face asta. El dorește ca tu să lucrezi împreună cu El să te schimbi. Să faci din orice trăire prezentă un loc de întâlnire cu El. Să-L chemi în senzațiile tale, în gândurile tale, în gesturile tale. Să devii martorul a tot ce faci, spui și gândești, arătând Lui toate și cerând să vindece ce -ți face rău și să dezvolte ce-ți aduce bucurie. Vei trăi multe minuni.
Dacă vei gândi întrebarea „de ce?” că „ce sens are?”, totul se vă schimba. Nu vei mai căuta explicații și vinovați, ci sens! Sens, Florin! Ai nevoie să știi ce sens are suferința ta, ce sens are să ți-o asumi și s-o trăiești în Hristos, ce sens are viața ta. Tot ce trăiești acum să nu mai fie efectul unor cauze din trecut pe care te chinui să le înțelegi prin „de ce mi se întâmplă”, ci o cauză a vieții celei adevărate: „Ce mă înveți prin această suferință, Doamne? Care e sensul ei?” și să asculți de acest sens.
În rest, toate întrebările tale sunt foarte importante pentru Domnul doar că primești răspunsul așa cum a făgăduit și nu cum ne imaginăm noi că ar trebui să o facă. El ne spune că ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne învețe toate. El ne învață în Biserică, prin Porunci, cum să dobândim și să păstrăm Duhul Sfânt. Alege Calea asta, Florin și vei afla tote răspunsurile. Altă Cale nu există. Și tu ești chemat la Bucuria Lui, și tu ești ales și capabil să urmezi această alegere. Doar că ai nevoie să faci ce te învață El ca să intri în Bucuria Lui.

Cu binecuvântare și nădejde că va ajunge la tine rugăciunea mea,
Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro

luni, 19 iulie 2010

sâmbătă, 17 iulie 2010

17 iulie - Sfânta Mare Muceniță Marina (Margareta)


Mâna Sfintei Marina (Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte)

Biserica Sfânta Marina - Sofia

Chivot cu moaștele Sfântului Mucenic Trifon și a Sfintei Mare Mucenițe Marina
Biserica „Sfântul Sava“ din Iași

vineri, 16 iulie 2010

De ce s-a sinucis Mădălina Manole?

Un articol care se vrea o „funie de cuvinte”, după cum spune autorul, „ ca, trăgând de ea, să facem din tragica întâmplare, un clopot... Un clopot care să trezească inimile celor înscrişi pe aceeaşi traiectorie existenţială ca şi M.M....” (preluat de AICI)


Concentraţia de amăgire de sine, de minciună, în sânge, a ajuns până la nivelul exploziei...
M.M. nu se mai suporta fizic, aşa consemnează mesajul de adio...
Obsesia fizicului, a siluetei: o fugă "afară" din tine, o evadare perpetuă din "miezul problemei", reducţia persoanei la exteriorul său... O fugă imposibilă, care se hrăneşte din propria neputinţă, şi care ajunge să fie dorită până la sinucidere... Mădălina a fost înghiţită de imaginea ei, ca de un monstru: monstrul pe care l-a alăptat cu viaţa ei, care a furat locul şi drepturile copilului său...
Nu judec o persoană, ci un păcat...un păcat care devine o epidemie...
S-a sinucis cineva care avea succes, familie, un copil îndelung dorit şi aşteptat... O persoană împlinită.... Împlinită în toate felurile, NUMAI ÎN SINGURUL FEL CU ADEVĂRAT IMPORTANT, NU! În chiar locul izvorului care ar fi alimentat toate împlinirile vieţii sale cu "apă vie", cu credinţă, nădejde şi dragoste, chiar acolo, a lipsit împlinirea... Ce diversiune satanică! Marea diversiune căreia îi cade pradă majoritatea copleşitoare a oamenilor: bani sau doar goana tot mai turbată după ei, succes sau doar setea nebună de succes, familie şi toate minciunile din lume pentru a o avea sau păstra, etc. toate pentru a distrage atenţia de la starea propriei inimi, de la esenţa vieţii... DE LA "CINE SUNT EU..." CEL CARE VREA TOATE ACESTEA....
Ce moştenire cumplită a lăsat M.M. copilului său... L-a născut şi l-a lăsat, nu în braţele iubirii sale, ci în braţele morţii sale...
Aceeaşi moarte pe care i-a lăsat-o soţului, ca soţie, în pat... Şi fanilor, ca vedetă, pe scenă...
Acum, toată muzica ei sună a disperare şi nu va mai suna niciodată, altfel... Oricare a fost intenţia muzicii sale, s-a evaporat... Otrava care i-a oprit inima, curge, la nesfârşit, prin muzica sa... Din inflexiunile vocii sale a mai rămas doar răguşeala, tot mai lentă şi profundă, cu care asociem, glasul morţii...
Am scris această "funie de cuvinte", ca, trăgând de ea, să facem din tragica întâmplare, un clopot... Un clopot care să trezească inimile celor înscrişi pe aceeaşi traiectorie existenţială ca şi M.M....
Un clopot care să cheme sufletele la Biserică, la Sfintele Taine, prin care se sălăşluieşte Adevărul în inimile noastre: Hristos, Singurul Care poate spulbera din noi, minciuna care a ucis-o şi pe Mădălina Manole...
Nu în faţa oglinzii, ci în faţa Crucii, ne putem vedea aşa cum suntem... Numai din faţa Sf. Cruci putem pleca pe Calea vieţii, cea care curge pururea prin albia Adevărului...

Părintele Dumitru Stăniloae - Sensul ascezei monahale


„Aşadar, două trăsături caracterizează existenţa monahului. Ea se desfăşoară sub semnul bărbăţiei şi se transcende necontenit pentru a intra în mod real în regiunea Duhului. Sunt două trăsături complementare. Monahul e bărbatul tăriei, pentru că e pelerinul transcendenţei spirituale.
Dar asceza e tocmai expresia concretă a acestei bărbăţii şi tensiuni spre transcendentă. Dar să stăruim ceva mai în concret asupra acestor două trăsături ale ascezei monahale; bărbăţie şi tensiune spre transcendenţă, adică spre Duh.
Asceza nu e omorârea vieţii din noi, ci o omorâre a slăbiciunii, un drum spre viaţă.
Asceza e omorârea morţii din noi, ca să se elibereze firea de robia ei. În opinia curentă cuvântul „asceză" este asociat unui sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui. În realitate, asceza are un rol pozitiv.
Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice...
Dar asceza e nu numai o fortificare a firii ei şi o ridicare pe planul spiritului, unde se realizează unirea mistică cu Dumnezeu.
Se face deseori o confuzie între psihicul propriu-zis şi spiritual, confuzie care se prezintă sub două forme inverse: în prima, spiritul este redus la psihic şi aceasta se întâmplă în explicaţiile psihologice ce se dau experienţelor cu adevărat spirituale; în a doua, psihicul e luat, dimpotrivă, drept spiritual şi exemplul cel mai vulgar este spiritismul, dar şi alte forme mai complexe ale neo-spiritismului, purced la fel din aceeaşi eroare. În amândouă cazurile, e ignorat spiritualul...
A ieşi la suprafaţă din aceste ape de jos, a pluti deasupra lor, înseamnă a se ridica la viaţa spirituală care constă din legătura cu transcendenţa divină. Peste apele imanenţei sale calcă cineva ajutându-se de puterile superioare ale sufletului, de raţiune şi voinţă. Omul care se conduce de raţiune şi de voinţă, numai e robul poftei şi al mâniei, al impulsurilor inferioare, ci ascultă de o lege care îl transcende... Raţiunea obiectivă îl face pe om să se înalţe deasupra sa pentru că ea implică virtutea. Căci, după Sfinţii Părinţi, omul raţional este tot una cu omul virtuos. (...) Monahul a dat tot ce a avut, pentru ceea ce încă n-are. E bucuria pentru pierderea suferită (...) Paradoxul stării lui de acum e că se bucură tocmai pentru întristarea ce-a pricinuit-o omului natural din sine, sau simţirii obişnuite.
Cel care îşi pierde sufletul pentru Dumnezeu şi-l mântuieşte, şi cel care vrea să şi-l păstreze, şi-l pierde. E marea taină exprimată în iubire: cel ce se predă pe sine total semenului, se primeşte pe sine nemăsurat mai tare şi mai fericit. Căci cel ce se predă pe sine nu se predă neantului, ci comuniunii, adică intră în contact cu apele de sus ale unei existenţe cu mult mai ample decât poate închide în sine şi din ele soarbe o viată ne-asemănat mai bogată, întărirea firii e altceva decât învârtoşarea într-o existenţă egoistă.
Necesitatea de a ieşi din sine se impune şi pătimaşului, căci şi el tinde după o legătură cu lumea. Dar el nu iese cu adevărat din sine, ci vrea să tragă totul în temniţa sa. E o altă intenţie în ieşirea din sine prin virtute şi o alta în ieşirea prin patimă. Virtuosul intenţionează uitarea definitivă de sine şi slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, intenţionează un extaz sincer. Pătimaşul chiar prin ieşirea din lume vrea să captureze cele ale lumii pentru sine. Ieşirea lui e înşelătoare, e o simplă metodă egoistă, sau o ieşire lacomă de înavuţire, o ieşire pentru a lua şi nu pentru a da. Omul virtuos a făcut ceea ce face experienţa unei relaţii vii cu Dumnezeu şi cu semenii. Pătimaşul iese fără să se părăsească şi fără să intre în relaţii adevărate cu alte subiecte. El rămâne tot în lumea sa egoistă, tot în atmosfera sa. El nu riscă o ieşire adevărată o părăsire a lumii sale. Aici din nou se arată forţa virtuţii. Ea nu aduce o fortificare a firii numai prin faptul că o aruncă în lumina largă a vieţii din afara eu-lui, ci e ea însăşi un semn de tărie arătat în riscul pe care-l confruntă virtuosul părăsindu-se pe sine cu ceea ce are, fără să se gândească la o regăsire.
Astfel, asceza este drumul, singurul drum spre regiunea spiritului, ale cărui experienţe nu pot fi exprimate decât analogic, prin cuvintele experienţelor psihice, a cărui simţire despre unirea cu Dumnezeu e altfel decât simţirea unirii cu forţele sociale sau cosmice. Golirea de conţinutul imanent se realizează prin înfrânare statornică, până la totala anulare a poftei, a mâniei, a tuturor impulsurilor, a tuturor obişnuinţelor păcătoase şi egoiste. La început li se opune acestora raţiunea rece, mai pe urmă e tăiată şi raţiunea şi voia proprie prin ascultarea desăvârşită de părintele duhovnic.
Cel ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai multă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănătoare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb. Golul realizat de ascetul autentic e vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitudinii sale de forţă, el poate cutremura lumea, înnoind-o. ” (fragmente transcrise din cartea „Sensul ascezei monahale”, a Părintelui Dumitru Staniloae)


Cartea se poate citi sau descărca integral de AICI