Şi iată deodată următorul vis. Eram în biserică la Antim din nou, după slujba de duminică; se terminase sfânta liturghie, celebrată de însuşi Iisus: un chip smerit frumos şi serios al unei tinereţi desăvârşite care era în mintea mea, dar pe pământ credeam că este imposibil să fi fost. Şi ca deobicei în jurul preotului de duminică roiau atâţia credincioşi, cu grijile din cursul săptămânii următoare şi cu întrebări de săptămâna trecută. Iisus din vis le răspundea cu tact, iar unora prin simpla atingere cu mâna. Iar eu tot ca de obicei stăteam la urmă şi retras. Nu m-am băgat în faţă niciodată în biserică. De fapt ca şi în literatură. Dar a venit Iisus din vis la mine şi mi-a grăit astfel: “Noi ne cunoaştem; vă ştiu preocupat de Eminescu; să ştiţi că şi noi îl iubim pe poet şi-l citim şi noi. Nu staţi deoparte; ne vom mai revedea negreşit”.
Şi visul meu sublim s-a destrămat ca toate visele, aşa credeam. Minunea începea abia de-acum. În duminica următoare m-am dus, cărat poate de vis, din nou la Antim, unde ajungeam mai rar după plecarea părintelui Sofian. Stupoare: la altar oficia noul vicar patriarhal V. P., nu altul decât Iisus din visul meu. Întâmplarea căpăta acum o altfel de dimensiune şi mă bulversă total. Ce semne sunt acestea? am vrut să mă întreb. Mi s-a răspuns să cercetez discret. E o prostie ce se spune “crede şi nu cerceta”. Cât de curând aveam să intru, cum se spune, în duhovnicia, şi deci sub ascultarea părintelui Galeriu, omul providenţial. Dacă-ncepusem la Antim cu noaptea de pomină, petrecută într-un tainic taifas, scaun lângă scaun, cu blândul părinte Sofian, cu părintele Galeriu, după ce ne-am cunoscut mai bine, căpătasem curaj; şi nu ne-am mai săturat unul de altul, data viitoare, când ne întâlnisem pe stradă, întâmplător, şi ne-am tot condus, când eu pre dînsul şi când dînsul pre mine, ca doi studenţi bătrâni, dar reîntineriţi de învierea cel puţin a unuia din noi. Acest părinte avea harul de-a te face ca în prezenţa lui să te simţi liber; deci mi-am dat drumul şi i-am spus tot ce gândeam, inclusiv despre credinţă şi biserică; iar el încuviinţa gânditor totuşi; dacă nu trebuie un limbaj nou în predică sau şi în liturghie, dacă bogomilismul îmbătrânit al ortodoxiei noastre nu-l alungă din biserică pe aşa-zisul “om modern”: “Aşa e, aşa e; vedeţi, avem spre cugetare teme comune.” Dar încă ceva, Părinte: ce-mi trebuie să mai scriu eu ca poet, dacă-mi asum consacrarea; credinţa nu-şi este sieşi suficientă? “Nu, frate; înmulţeşte talantul; nu sta nici o clipă, lucrează tot timpul cu binele tău şi cu tine.” Labor omnia incit improbus. Vă amintiţi, Vergiliu din Georgice. “Munca stăruitoare biruie toate”. Teza părintelui Galeriu era la fel de originală: Lucrând obţii mai lesne Credinţa! Sau cel puţin mie aşa mi s-a transmis din prima; iar când, înainte de suferinţa şi moartea lui, i-am dus ultima carte ce îmi apăruse, în ce extaz de bunătate o primi: “Dvs. lucraţi! Frate, dă-mi voie…” şi avea gestul consacrat de-a te ţine la pieptul lui generos, în timp ce cu dreapta te binecuvânta. Am fost un norocos. Am cunoscut şi-am fost sub ascultarea acestor sfinţi părinţi ai Maicii noastre Biserica Ortodoxă Română (îi spunea Eminescu). Era o lume, în fine, debarasată de interese, de meschinărie.. Care mă obliga profund dar nu înţelegeam deodată şi cum; dintotdeauna m-am simţit apăsat de o predestinare; ca şi când fără mine planeta s- ar fi oprit, ori grădinile ei s-ar fi uscat; întotdeauna m-am simţit sclavul, dacă nu chiar eroul unei misiuni indistincte; ascultam acum cu sfinţenie predicile fostului student al lui Nechifor Crainic, devenit în timp, mare hermeneut al textului biblic; dacă nu ar fi venit războiul şi tot ce a urmat, tânărul teolog Constantin Galeriu ar fi studiat cu o bursă la Berlin; aşa, fu trimis puţin într-o “documentare” la Canal; dar nici acolo nu a încetat să-şi exercite harul: după revoluţie cineva povestea la televizor în direct cum îl scosese acolo la Canal din marasm, singurătate şi disperare tânărul părinte Galeriu; era şi el tânăr inginer pe-atunci, dar nu se putea adapta regimului dur, draconic, sau de fapt nici nu-şi dorea să se “adapteze”; plângea şi se zbătea cu atât mai disperat cu cât fiecare din camarazi primeau zilnic scrisori şi pachete – iar el nimic! Văzându-l aşa, pe muchia prăpastiei de pe culmile disperării, tânărul preot l-a luat cu el după baracă şi i-a spus: Frate, hai să ne rugăm împreună! Şi s-au rugat; iar dacă nu chiar a doua, a treia zi primi salvatoarea scrisoare de-acasă şi atât de
doritul pachet. Şi eu m-am bucurat de iubirea fără măsură a părintelui Galeriu într-un timp când iubirea generală stătea să cadă din picioare; mă mărturiseam cu ura mea faţă de regim, iar bunul părinte îmi răspundea despre dictator, tolerant: “Sărmanul, el crede că face bine tot ce face”. Dar noi aveam în vedere alte dimensiuni şi realităţi. Părintele mă făcuse atent: Sunteţi o conştiinţă sfâşiată! Şi la o Înviere îmi strigă direct din mulţime: Frate, bucuraţi-vă! Aceasta e adevărata bucurie! Să-l simţiţi pe Iisus cel înviat! Restul vin de la sine!
L-au îngrămădit într-o noapte în modesta sa locuinţă parohială de lângă biserica noastră Silvestru şi l-au snopit necunoscuţi interlopi în bătaie. La schimbarea prefixului devenise atât de activ încât unora le părea ubicuu: părintele Galeriu era, de data aceasta, peste tot; intrase chiar pentru scurt timp în partidul ţărănist; mi-aduc aminte de-o fază, când o femeie volubilă şi autoritară intrase peste el în biserică, iar dânsul cred că o cunoştea foarte bine, era dintre creştinele, cum se spune, îmbunătăţite; n-a apucat să-i mai pună el întrebări că el fu luat, pe loc, din scurt: Ce căutaţi Dvs sfinte părinte la ţărănişti; ce căutaţi în politică? Soră, au nevoie de oameni, nu fac politică, dar m-au cerut. Era, deodată, ca un copil prins asupra unei prostioare; zdrahoana nu se lăsa nici ea: Dvs aveţi cu noi partidul lui Hristos! Da, soră, da, şi mi se pare că, în curând, s-a şters de la ţărănişti! Ca orice lucrător de geniu, în misiunea sa punea tot atâta candoare câtă măreţie. Eu însumi jinduiam la clipele noastre de linişte, peste gard, la biserica din vecinătate, sau când l-am putut prinde, de câteva ori la mine în casă; am avut, într-adevăr, un mare noroc, cu părintele Constantin Galeriu. Mi-a spus-o la un moment dat şi Ioan Alexandru, la Casa Scriitorilor, iar pe urmă, regăsindu.-ne pe ambii în biserică la el, ne-a unit frunţile, binecuvântându-ne împreună: Cei doi Ioani ai noştri! Îşi ridica glasul împărtăşind bucuria lui tuturor: Fraţilor, avem aici între noi doi poeţi; doi mari poeţi ai limbii noastre sfinte şi-ai bisericii noastre; se uita către noi: Nu greşesc, nu-i aşa? Avea o dragoste specială pentru scriitori, inspirată poate de mentorul său din studenţie, Nichifor Crainic, şi cercul poeţilor de la Gândirea. Ce bucurie i-am făcut când i l-am adus la altar şi pe intruvabilul Cezar Iv., de care auzise şi-l făcea foarte curios. Dar pe la el trecuse şi Nichita Stănescu, înainte chiar de-a fi depus pentru ultimul drum, în biserica noastră; venea în biserică şi Dl. Doinaş, iar Dl. Paleologu ţinea poate de parohia noastră, locuind pe Str. Armenească, la câţiva paşi de Silvestru. Nu scăpa niciodată nici o ocazie să-mi pună la încercare timiditatea mea prost acordată mereu situaţiilor şi evenimentelor; veni odată la mine, la fel, în biserică, cu N. Steinhardt, şi ne uni cu acelaşi gest firesc, natural, mâinile în mâinile lui mari, generoase, de om bun şi dăruitor din orice: Dacă nu vă cunoaşteţi trebuie să vă cunoaşteţi acum…
În fine, toate aceste întâmplări discontinue pregăteau fapta cea mare: redactarea unei cărţi despre Iisus. Eram din ce în ce mai obligat de predicile părintelui Galeriu, de iubirea ce mi-o arătase părintele Sofian, la care, e drept, că ajungeam din ce în ce mai rar… Urma să fac numai un gest; un simplu gest….Un an întreg la predicile din biserică ale părintelui profesor (Părintele Galeriu a fost ani de zile profesor de omilitică şi de psihologie la facultatea de teologie) urmăream totul atât de atent, încât abia ajuns acasă puteam face pe loc
o transcriere sau cel puţin un rezumat al ideilor dezvoltate; alţii veneau la ei cu reportofoane, eu mulţumesc lui Dumnezeu, m-am bizuit dintotdeauna, încă mă mai bizui pe o bună memorie…sau la prelegerile de vinerea după amiază, când se oprea din cuvânt, văzându-mă: Să se aşeze şi Dl. Ion; era de fapt o confruntare, dacă pot îndrăzni aşa ceva, şi nu o simplă “confirmare”; dar nimeni nu vorbise până atunci despre Iisus la fel ca marele părinte Galeriu… La picioarele lui, când vorbea, stăteau uneori, noi Marii Magdalene, m-a impresionat teribil o tânără şi frumoasă evreică, despre care auzisem că abia se convertise de câteva săptămâni, cum stătea fascinată la picioarele noului Învăţător, aproape îmbrăţişându-i-le.
Încolţise în mine ideia că eram obligat, ca scriitor (şi puţini oameni au fost în viaţa mea să-mi respecte atât de sincer şi înalt condiţia de scriitor, ca părintele), să fac ceva. A scrie o carte despre Iisus nu era un lucru la îndemâna oricui; ce m-a îndemnat să încerc? Numai hermeneutica cea fără pereche, într-adevăr, a părintelui nostru Galeriu? Sau şi semnele ce mi se arătaseră de-a lungul vremii? Am locuit şi eu atunci cu Iisus mult timp în aceeaşi celulă. Eram bunăoară la mare, ultima dată, după evenimente, şi după amiezile citeam o carte
straniu de frumoasă a unui francez, Jaques Duquesne: Isus; eu nu am făcut niciodată această disjuncţie sectară între ortodocşi şi catolici; pentru mine Iisus, aşa cum am şi scris este şi va rămâne tot timpul, indivizibil. Dimineţile coboram pe faleză înaintea răsăritului şi mă plimbam cu tălpile goale pe nisip, însă deja în gânduri cu cartea mea despre Iisus; de la un moment dat – ce potriveală!, m-am întâlnit în plimbările mele prematinale la malul mării, dimineţi la rând, cu fratele Ioan Alexandru; el nu locuia cu familia “la scriitori”; se cazase ceva mai departe, la Hotelul Arad; era şi senator sau deputat ţărănist, îmi relata unele sincope ateiste ale noului legislativ “democrat”, dar era consecvent în a le depăşi…iar într-o dimineaţă apăru din spuma mării şi Ana Blandiana (vorba vine: marea era liniştită şi respira fericită, probabil, de discreţia noastră, de dialogul nostru aproape şoptit)… îi urmăream pe cei doi ardeleni iluştri cum se apropie în idei şi se completează, dar şi cum se despart, abrubt, la câte o cotitură…dar eu eram atât de absorbit ideilor mele despre Iisus şi viitorului lor…îi iubeam pe cei doi, îi iubisem dintotdeauna, şi cred că întâlnirea noastră în trei, acolo la ţărmul Mării Negre, într-una din dimineţile veacului trecut încă, fusese demult poruncită…ce n-aş da să se mai poată repeta…
Am revenit la Bucureşti şi mi-am revăzut caietul cu însemnări despre Marele Învăţător; la fiecare predică răspunsesem, timp de un an, cu o contrapredică; cu interpretarea mea personală a pericopei din calendar; metoda ar fi fost să nu mă grăbesc, dar nici să rămân prea mult timp pe loc sau în acelaţi punct, oricât de fierbinte mi-ar fi părut o clipă. Dar într-o bună zi m-am închinat şi mi-am spus: Acum! De altfel, învăţasem de la părintele Galeriu imperativul lui Acum şi Aici, care ţine vie şi proaspătă învăţătura, şi-o face necesară tot timpul şi eficace. Lucraţi pentru ACUM şi AICI; nu vă rătăciţi pe căi lăturalnice; omul e unic şi irepetabil, noi suntem Acum şi Aici, deci să lucrăm pentru noi, pentru cei vii şi eterni. Nu vă temeţi! Ne atrăgea atenţia asupra celei mai des folosite sintagme hristologice din evanghelii…
Aşa m-am apucat de scris această carte fără grabă şi fără ostentaţie. (În toată viaţa am urât graba, care nu de puţine ori cădea peste mine, şi m-a stresat nerăbdarea cu nervii ei periferici!)…Am scris-o dimineţile ca pe
un şir de rugăciuni. Cîteodată mă exalta atât de tare şi mă abandonam clipelor ei în voie plângând. Eram din nou copil pe luncă, la Zorleni, învăţând graiurile păsărilor, treceam prin lanul de grâu dat în pârg, cu flăcăii de
vârsta mea, în şir indian, şi în frunte îl zăream pe Iisus de departe; sau, în fine, bărbat în toată firea fiind, pe acest drum, ce duce ca finalitate, la Emaus…N-a fost o carte scrisă propriu-zis de mine; ea îmi fusese dictată de Duhul Sfânt. Chiar textul evanghelic intercalat îmi venea în minte cu o precizie uluitoare, căci nu pretind a şti Noul testament pe dinafară… Cînd m-am pornit s-o transcriu din mintea infinitului, mi-am pus, fireşte, o serie de probleme. Doamne, dacă greşesc, dă-mi peste mână la timp. Dar aceste probleme s-au risipit de la sine…De puţine ori am simţit la sfârşit un lucru mai împlnit ca atunci, şi fără nici o silă…Nu ştiu cum am ajuns cu manuscrisul lui Iisus la Ion Papuc şi la Editura lui Crater…L-a tipărit fără multe discuţii în numele vechii noastre prietenii din anii tineri şi boemi, dar mai ales a prieteniei noastre cu El… A citit dedicaţia mea la Iisus:
Lui Daniel Turcea care m-a readus de mână în biserică.
Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.
Părintelui Sofian Boghiu şi Părintelui Constantin Galeriu de la care am învăţat şi care m-au smerit.
Postări
