Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
miercuri, 29 mai 2013
marți, 28 mai 2013
29 Mai - Sfânta Muceniță Teodosia
Despre Sfînta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:
“Întinzîndu-se asupra noastră pînă la cinci ani prigoana de la păgînii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă şi cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închişi în temniţă, legaţi pentru Hristos, şi le spunea cu îndrăzneală despre împărăţia lui Dumnezeu.
Ea le-a urat de bine, rugîndu-i s-o pomenească înaintea Domnului cînd vor sta înaintea Lui, după sfîrşitul nevoinţei lor cei muceniceşti. Văzînd ostaşii pe fecioară că vorbeşte cu cei legaţi pentru Hristos, au răpit-o ca şi cum făcuse un mare rău şi au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mînie şi de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i pînă la oase coastele şi sînii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu faţa luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adîncul mării”.
Acestea le povesteşte Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: “Teodosia, această sfîntă muceniţă a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adînc la uscat şi umbla purtînd în mîini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzînd-o din nou şi aducînd-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mîncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Şi, cînd i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiţă, zburînd din gura ei, care strălucea mai mult decît aurul şi s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfînta muceniţă s-a arătat părinţilor săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decît zăpada, avînd o cruce de aur în mîini, purtînd o cunună pe cap şi zicînd: “Iată cît de mare este slava şi darul Hristosului meu de care aţi vrut să mă lipsiţi!”
Părinţii ei, văzînd în dînsa dorinţa de nevoinţă mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfînta, ascunzîndu-se de dînşii, a alergat la cei legaţi pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis şi s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rînduit o astfel de nevoinţă.
Ἡ Ἁγία Θεοδοσία ἡ Παρθενομάρτυς
Ἡ Ἁγία Παρθενομάρτυς Θεοδοσία καταγόταν ἀπὸ τὴν Τύρο τῆς Φοινίκης καὶ ἄθλησε κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ αὐτοκράτορος Διοκλητιανοῦ (284 – 305 μ.Χ.).
Σὲ ἡλικία δέκα ὀκτὼ ἐτῶν διέπρεπε τόσο γιὰ τὴν εὐσέβεια, ὅσο καὶ γιὰ τὸ ζῆλο της ὑπὲρ τῆς Χριστιανικῆς πίστεως, διαδίδοντας αὐτὴ μεταξὺ τῶν εἰδωλολατρισσῶν γυναικῶν καὶ ἑλκύοντας πολλὲς ἀπὸ αὐτές. Κατὰ τὸ πέμπτο ἔτος τῶν διωγμῶν, βρισκόμενη στὴν Καισάρεια τῆς Παλαιστίνης, συνελήφθη καὶ δέσμια ὁδηγήθηκε ἐνώπιον τοῦ ἄρχοντος Οὐρβανοῦ. Ἐπειδὴ ἡ Ἁγία δὲν πειθόταν νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα, διατάχθηκε ὁ σκληρὸς βασανισμὸς αὐτῆς. Τῆς κόπηκαν οἱ μαστοὶ καὶ τῆς καταξεσκίσθηκαν τὰ πλευρά, ἡμιθανὴς δέ, πιεζόταν νὰ ἀπαρνηθεῖ τὸν Χριστό. Ἡ Θεοδοσία, μὲ φωνὴ ποὺ μόλις ἀκουγόταν, δήλωσε καὶ πάλι ὅτι ἦταν καὶ θὰ παρέμενε Χριστιανή. Τότε ὁ Οὐρβανός, γεμάτος ἀπὸ ὀργή, διέταξε, ἀφοῦ βασανισθεῖ σκληρότερα, νὰ ριχθεῖ στὴ θάλασσα, ὅπου ἔλαβε καὶ τὸν στέφανο τοῦ μαρτυρίου.
Σὲ ἡλικία δέκα ὀκτὼ ἐτῶν διέπρεπε τόσο γιὰ τὴν εὐσέβεια, ὅσο καὶ γιὰ τὸ ζῆλο της ὑπὲρ τῆς Χριστιανικῆς πίστεως, διαδίδοντας αὐτὴ μεταξὺ τῶν εἰδωλολατρισσῶν γυναικῶν καὶ ἑλκύοντας πολλὲς ἀπὸ αὐτές. Κατὰ τὸ πέμπτο ἔτος τῶν διωγμῶν, βρισκόμενη στὴν Καισάρεια τῆς Παλαιστίνης, συνελήφθη καὶ δέσμια ὁδηγήθηκε ἐνώπιον τοῦ ἄρχοντος Οὐρβανοῦ. Ἐπειδὴ ἡ Ἁγία δὲν πειθόταν νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα, διατάχθηκε ὁ σκληρὸς βασανισμὸς αὐτῆς. Τῆς κόπηκαν οἱ μαστοὶ καὶ τῆς καταξεσκίσθηκαν τὰ πλευρά, ἡμιθανὴς δέ, πιεζόταν νὰ ἀπαρνηθεῖ τὸν Χριστό. Ἡ Θεοδοσία, μὲ φωνὴ ποὺ μόλις ἀκουγόταν, δήλωσε καὶ πάλι ὅτι ἦταν καὶ θὰ παρέμενε Χριστιανή. Τότε ὁ Οὐρβανός, γεμάτος ἀπὸ ὀργή, διέταξε, ἀφοῦ βασανισθεῖ σκληρότερα, νὰ ριχθεῖ στὴ θάλασσα, ὅπου ἔλαβε καὶ τὸν στέφανο τοῦ μαρτυρίου.
Ἀπολυτίκιο. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ὡς δόσιν θεόσδοτον, τὴν παρθενίαν τὴν σήν, ἀγῶσιν ἀθλήσεως, Θεοδοσία σεμνή, τῷ Λόγῳ προσήγαγες· ὅθεν πρὸς ἀθανάτους, μεταστᾶσα νυμφῶνας, πρέσβευε Ἀθληφόρε, τῷ Δεσπότῃ τῶν ὅλων, ῥυσθῆναι ἐκ πολυτρόπων, ἡμᾶς συμπτώσεων.
Ὡς δόσιν θεόσδοτον, τὴν παρθενίαν τὴν σήν, ἀγῶσιν ἀθλήσεως, Θεοδοσία σεμνή, τῷ Λόγῳ προσήγαγες· ὅθεν πρὸς ἀθανάτους, μεταστᾶσα νυμφῶνας, πρέσβευε Ἀθληφόρε, τῷ Δεσπότῃ τῶν ὅλων, ῥυσθῆναι ἐκ πολυτρόπων, ἡμᾶς συμπτώσεων.
Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ὡς παρθένος ἄμωμος καὶ ἀθληφόρος, νοερῶς νενύμφευσαι, τῷ Βασιλεῖ τῶν οὐρανῶν, Θεοδοσία πανεύφημε· ὃν ἐκδυσώπει, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.
Ὡς παρθένος ἄμωμος καὶ ἀθληφόρος, νοερῶς νενύμφευσαι, τῷ Βασιλεῖ τῶν οὐρανῶν, Θεοδοσία πανεύφημε· ὃν ἐκδυσώπει, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.
Μεγαλυνάριον.
Δόσει λαμπρυνθεῖσα παρθενικῇ, δόσιν εὐσεβείας, διαυγάζεις ἀθλητικῶς, ὦ Θεοδοσία, Χριστοῦ Παρθενομάρτυς· διὸ κἀμοὶ μετάδος, ἐκ τῶν σῶν δόσεων.
Δόσει λαμπρυνθεῖσα παρθενικῇ, δόσιν εὐσεβείας, διαυγάζεις ἀθλητικῶς, ὦ Θεοδοσία, Χριστοῦ Παρθενομάρτυς· διὸ κἀμοὶ μετάδος, ἐκ τῶν σῶν δόσεων.
Virginmartyr Theodosia of Tyre
Commemorated on May 29
Saint Theodosia of Tyre lived during the third and fourth centuries. Once, during a persecution against Christians, which had already lasted for five years, the seventeen-year-old Theodosia went up to condemned Christian prisoners in the Praetorium in Caesarea, Palestine. It was the day of Holy Pascha, and the martyrs spoke about the Kingdom of God. St Theodosia asked them to remember her before the Lord, when they should come to stand before Him.
Soldiers saw that the maiden bowed to the prisoners, and they seized her and led her before the governor, Urban. The governor advised the maiden to offer sacrifice to the idols but she refused, confessing her faith in Christ. Then they subjected the saint to cruel tortures, raking her body with iron claws until her bones were exposed.
The martyr was silent and endured the sufferings with a happy face, and to a second suggestion by the governor to offer sacrifice to the idols she answered, “You fool, I have been granted to join the martyrs!” They threw the maiden with a stone about her neck into the sea, but angels drew her out from the depths. Then they threw the martyr to the wild beasts to be eaten by them. Seeing that the beasts would not touch her, they cut off her head.
By night St Theodosia appeared to her parents, who had tried to talk their daughter into not going to the sufferings. She was in bright garb with a crown upon her head and a luminous gold cross in her hand, and she said, “Behold the great glory of which you wanted to deprive me!”
The Holy Martyr Theodosia of Tyre suffered for Christ in the year 307 or 308. On May 29 we commemorate the transfer of her relics to Constantinople and Venice. She is also commemorated on April 3.
sâmbătă, 4 mai 2013
Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos!
„Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişam. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.“
Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei - Dumnezeiasca Liturghie - trăire a tainei Învierii
Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei.
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor
al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor
al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
„Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, Învierea Mea veţi mărturisi.“ (1)
Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,
Drept-măritori creştini,
HRISTOS A ÎNVIAT!
Se cuvine să aducem mulţumire, înainte de toate, Domnului Hristos că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la slăvitul praznic al Învierii, la noaptea cea plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ne bucurăm pentru aceste clipe, anticipând bucuriile pe care le vom trăi timp de câteva zile în ritm de sărbătoare pascală.
Despre rostul şi importanţa Învierii Domnului pentru viaţa noastră, marele teolog Dumitru Stăniloae spune: „Fără înviere, naşterea oamenilor n-ar avea nici o raţiune. Existenţa însăşi ar rămâne cu totul inexplicabilă. Singură învierea umple toate de sens, de lumină“ (2). Cunoscând acest adevăr, Biserica îi consacră zilele de Paşti şi cele până la Înălţare, dar şi duminicile de peste an, însă mărturiseşte, totodată, că fiecare zi este şi ar trebui să devină o zi a Învierii, întrucât Domnul Cel înviat este totdeauna cu noi. (3)
Ziua de Paşti este, aşadar, o concentrare mai vizibilă a ceea ce creştinul este chemat să trăiască în fiecare zi: „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul adresat totdeauna de Sfântul Serafim de Sarov celui pe care îl întâlnea.
Cunoaşterea şi trăirea tainei Învierii se pot împlini în fiecare clipă a vieţii, prin mărturisirea credinţei celei drepte, prin nădejde mântuitoare, prin dragoste atotcuprinzătoare, prin rugăciune fierbinte şi smerenie adevărată şi, mai ales, prin Dumnezeiasca Liturghie, care le cuprinde pe toate.
De aceea, în acest cuvânt pastoral, ne vom opri o clipă asupra Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca trăire a tainei morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca trăire a tainei morţii şi învierii noastre. Săvârşită în fiecare zi în multe mănăstiri şi, cel puţin o dată pe săptămână, în bisericile de parohie, Sfânta Liturghie oferă posibilitatea ca omul, pătrunzând în adâncul ei, să descopere adevărul Învierii şi, prin aceasta, viaţa lui să capete un sens şi să se bucure de lumină.
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Liturghie este, pe de o parte, mărturisire sau „pomenire“ a jertfei şi Învierii lui Hristos, iar, pe de altă parte, izvor de înnoire şi viaţă veşnică pentru cei care trăiesc în duhul liturgic al mărturisirii pascale.
Cu puţin înainte de moartea Sa pe Cruce, la Cina cea de Taină, Hristos a dăruit ucenicilor şi, prin ei, şi nouă, taina „pomenirii“ morţii şi Învierii Sale, adică Euharistia, ca mijloc prin care să fim mântuiţi de moarte şi să dobândim harul Învierii. „Domnul Iisus, spune Sfântul Apostol Pavel, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după Cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea». Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.“ (4)
„Pomenirea acestor înfricoşate fapte din viaţa lui Hristos, mărturiseşte un părinte monah din zilele noastre, se face zilnic de către Biserică în taina Sfintei Euharistii. (...) Crucea Lui a şters păcatul şi moartea Lui a devenit izvorul vieţii. Prin pomenirea biruinţei lui Hristos, înălţăm stindardul biruinţei Sale în inimile noastre şi prin harul Său noi ne arătăm biruitori asupra păcatului şi, prin urmare, şi asupra morţii.“ (5)
Această „pomenire“ a morţii şi Învierii Domnului Hristos, în Liturghie, se cuvine a fi înţeleasă nu doar ca o simplă amintire a unui fapt istoric, ci mai ales „ca o vie pătrundere în tărâmul Duhului lui Hristos, în dimensiunile Sale dumnezeieşti şi pământeşti“, „Liturghia, în veşnica sa realitate, fiind Paştile Domnului“ (6).
Pătrunzând, aşadar, tot mai adânc în duhul „pomenirii“ morţii şi Învierii lui Hristos, devenim, prin Euharistie, încă din lumea aceasta, părtaşi ai vieţii celei veşnice: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. (…) Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (7).
Pregustată încă de aici, bucuria împărtăşirii de Hristos-Dumnezeu va deveni deplină în lumina celei de-a doua veniri a Sa la sfârşitul veacurilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!, exclamă cântarea Bisericii, O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“ (8).
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Mare este taina Învierii lui Hristos trăită în Dumnezeiasca Liturghie! Bucuria Învierii devine în Sfânta Liturghie bucuria tuturor oamenilor care, în stare de prezenţă şi conştientizare a evenimentului la care iau parte, devin uniţi şi între ei prin împărtăşirea din acelaşi Hristos: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh“, glăsuieşte rugăciunea Bisericii (9). Împărtăşindu-se împreună de Hristos Cel jertfit şi înviat pentru ei, oamenii cresc în unire şi dragoste între ei şi primesc „putere să se iubească şi ei până la jertfă“ (10). Sfânta Liturghie devine, aşadar, locul central şi timpul esenţial de îmbrăţişare, în rugăciune şi dragoste, a întregii lumi, cu durerile şi bucuriile ei. Prin această taină, spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, „Domnul ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare clipă milioane de oameni sau sunt zdrobiţi de loviturile asprei sorţi, sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le ajutorul de Sus. În măsura propriei noastre experienţe a tot felul de suferinţe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferinţelor oamenilor şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile. (...) În această rugăciune cunoaştem pe Hristos pogorându-Se în iad, din nemăsurata Sa dragoste - biruitoarea morţii“ (11).
Prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în duh de rugăciune curată pentru toţi - inclusiv pentru vrăjmaşi şi, în mod special, pentru deznădăjduiţii acestei lumi -, în smerenie şi veghe duhovnicească, inima şi mintea omului devin „rai“, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „munţii şi stâncile „împietririi sufleteşti, ai necunoaşterii şi ai mândriei sunt sfărâmaţi, în om „trezindu-se dorul de libertate“ (12).
Acestea, precum şi multe altele, sunt darurile prin care Liturghia lucrează tainic, dar real, asupra omului, cuprinzându-l bucurii nebănuite, dătătoare de sens şi lumină. Este acea „dumnezeiască veselie „ce izvorăşte din „rodul cel nou al viţei“ prin Liturghie, „în ziua cea vestită a Învierii“, cum spune cântarea Bisericii în noaptea de Paşti (13).
Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos,
În această noapte plină de lumină a Sfintelor Paşti, bucuria Învierii cuprinde sufletele noastre. Este bine să se cunoască adevărul, experimentat de mulţi, că această bucurie poate fi păstrată şi dincolo de perioada Paştilor, prin mijlocirea Dumnezeieştii Liturghii. „De fiecare dată, după Liturghie“, ar trebui să avem „simţământul Paştilor de-biruinţă-purtătoare şi de-lumină-purtătoare.“ (14)
A fi tot timpul în ambianţa de lumină a Învierii înseamnă a trăi în tărâmul sfânt al Liturghiei, cel puţin o dată pe săptămână. În răstimpul dintre două Liturghii, creştinul este chemat să prelungească bucuria primită la Liturghia la care a participat şi să aştepte aceeaşi bucurie de la Liturghia la care va participa, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine. Astfel, omul îşi clădeşte întreaga viaţă pentru ca aceasta să devină o neîncetată săvârşire a Sfintei Liturghii înaintea Preasfintei Treimi. Viaţa lui devine, în pofida suferinţelor şi încercărilor de tot felul, o neîncetată bucurie pascală, printr-o neîncetată Liturghie. Astfel, primesc viaţă cuvintele rostite la sfârşitul Sfintei Liturghii, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc“ (15); „Am avut pomenirea morţii Tale, văzut-am chipul Învierii Tale, umplutu-ne-am de viaţa Ta cea nesfârşită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuţinată“ (16).
Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei. Există atâta tristeţe în lume pentru că nu ne lăsăm sufletele să se hrănească din bucuria pascală a Liturghiei. Domină atâta însingurare peste viaţa oamenilor, chiar şi între creştini, pentru că Liturghia nu mai este trăită în adâncimile şi cuprinderile sale duhovniceşti, transformându-se, adesea, în simplu ritual, în rutină distrugătoare de viaţă, în „serviciu religios“ ca oricare altul.
De aceea, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască darul înţelegerii duhului dătător de viaţă şi înviere al Sfintei Liturghii. Să ne lăsăm sufletele cuprinse de bucuria Învierii lui Hristos şi să prelungim această bucurie prin trăirea ei la Liturghia săvârşită în biserica mănăstirii sau parohiei din care facem parte. Să încercăm a trăi, nu numai în biserică, ci şi acasă sau la locul de muncă, în ritm de Liturghie, în frică şi dragoste de Dumnezeu, în ataşament faţă de valorile familiei şi ale neamului.
Dumnezeu să vă aibă pe toţi în lumina Învierii Sale, să vă fie alături în clipe de cumpănă, să vă cuprindă pe toţi în harul, binecuvântarea, iertarea şi iubirea Sa!
HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!
Dorindu-vă tuturor o sărbătoare a Învierii cu bucurie, vă îmbrăţişez cu dragoste de frate şi părinte.
Al vostru către Dumnezeu rugător,
Al vostru către Dumnezeu rugător,
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
marți, 30 aprilie 2013
“Cuvinte pentru Săptămâna Mare: luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare: Bucuraţi-vă!”, articol de Andrei Pleșu
E inevitabil, în ajunul sărbătorilor pascale, să ne punem, iarăşi şi iarăşi, problema Învierii, respectiv a unei promise victorii împotriva morţii.
Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată. Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăşi de ameninţarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic. Lectura unui text religios nu trebuie să fie, fireşte, o experienţă „estetică”, o vînătoare de „originalităţi” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezeşte şi nu ajută pe nimeni. Or, o spun cu tristeţe, gîndul viu şi cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producţia teologică de uz curent. Cu atît mai mult mă bucur cînd dau peste excepţii, cînd simt că, din parcurgerea unui text, mă aleg cu ceva consistent, sau, măcar, cu un prilej de reflecţie proprie. E ceea ce mi s-a întîmplat răsfoind, zilele trecute, o culegere de „uimiri” şi „rostiri” ale Monahiei Siluana Vlad. Trec cititorului cîteva mostre, în perspectiva Sf. Paşti. „Ca să putem înţelege ce este pocăinţa adevărată, avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăţiei. Vinovăţia nevrotică este o reacţie a egoului care imită pocăinţa. Cînd ne simţim vinovaţi, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptăţim, căutăm cauzele faptelor rele în altă parte, acuzăm pe altcineva…(…). Semnele pocăinţei sunt: lacrimile, durerea inimii însoţită de mîngîiere şi de încrederea în făgăduinţele Domnului. Semnele vinovăţiei nevrotice sunt: frica, furia, auto-compătimirea, victimizarea.” Deosebirea dintre căinţă şi sentimentul strictei vinovăţii e esenţială pentru cine vrea să înţeleagă corect gestul spovedirii. A mărturisi o greşeală fără a crede în iertare e a fi în afara spaţiului credinţei. E ca şi cum ai crede în moarte fără a miza pe Înviere. Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu - spune monahia Siluana - nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite: creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”. Bună, nu proastă! Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat. Aşadar, dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti, anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!
sursa: AICI
