Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
duminică, 20 ianuarie 2013
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului
23:22:00
Din rostirile Maicii Siluana..., Maica Siluana traduceri...articole...interviuri
4 comments
Cum vede Biserica educația copilului?
interviu publicat pe site-ul Q
bebe
1. Dacă ar
fi să alegeţi trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care
ar fi acestea?
O
primă calitate
necesară unei mame, cred că este să
fie credincioasă,
în sensul de a trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi
mai practic cu putinţă. Această calitate o va ajuta să fie
conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească
pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele
vieţii ca supravieţuire sau vieţuire.
O
a doua calitate
necesară o consider a fi dragostea,
ca dăruire conştientă şi liberă de sine.
Iar
a
treia,
dar nu ultima, cred că este responsabilitatea,
capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt
sau gând.
Nu
mă refer la responsabilitatea ca „socoteală"
pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci
ca asumare,
în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l
dăm, liber şi conştient. Astfel,
nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mama
bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.
2.
Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de
importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?
În
Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire
cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt.
Acesta este o
realitate ontologică şi nu circumstanţială.
Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane
sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de
putinţa şi bunăvoinţă fiecăruia. Pentru că şi mama dă,
efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană
pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în
pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după
naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după
înţărcare, îşi dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate
să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele". Un
tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii"!
În
Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi crește
la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu.
Pentru
că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al
lui Dumnezeu după har" în Fiul Cel Unul Născut. De
contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală
a omului. Apoi,
în Biserică, o mama nu este privită niciodată în mod separat de
tatăl copilului.
Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă
relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni
nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului,
„partea" mamei de cea a tatălui.Pentru
familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este
strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în
Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care
vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.
Grija
şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte
să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi
administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat"
al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice
pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară
supravieţuirii. Harul
îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi
jertfelnic.
3.
Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă:
educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?
În
Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg.
Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor
dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia
spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi
intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat.
Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup,
simţire, minte şi inimă. Centrul
spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte
toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le
induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt.
Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui
din starea de „animal raţional", la starea de om deplin, de
fiinţă spirituală.
Să
nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe
care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsura lucrării Bisericii.
4.
Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl
pedepsească? Dacă da, cum?
În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.
5. Ce părere are Biserică despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?
Da, da! Bătaia e ruptă din rai,
adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau
relaţiile umane, înainte de căderea protoparintilor noştri. Iar iluzia că bătaia ar
putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în
acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.
Dacă în Sfântă Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsă corporală,
despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce
copilului o experienţa dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare.
Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să
umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare
înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză,
poate fi
asociată
cu priza care va deveni periculoasă. Totul
este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în
momentul acela şi nu frică, ură sau mânie...
Biserica priveşte
orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât
victimei, cât şi abuzatorului.
Din păcate, în epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserică nu
mai ajunge lasufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici
este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a
ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui,
specifice vremii actuale. O
cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor
părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.
6.
Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului
dragostea de Dumnezeu?
Să-L
iubesca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în
Biserică şi în viaţa să.
7.
Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine
este Dumnezeu?
Mai
întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se
oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia
dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacăvom proceda
aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este
Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire
vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.
8.
De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică şi care ar fi
cele mai importante motive pentru a face asta?
Cum
am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii
sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin
dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică.
Apoi,sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui
Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele Taine şi îl
păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor,
încredinţă.
Apoi,
copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia
de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa
tatălui, iubitoare şi protectoare. După
naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal,
dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfântă
Împărtăşanie.
Botezul
este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este
dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă",
iar Împărtăşania este hrana cea cerească.
Care
este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii
copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia".
Pentru creştin, viaţa această este doar o pregătire pentru viaţa
adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna
cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pământească altoită
pe Viaţa Care este Dumnezeu.
Acum
participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum
pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere.
Tot
mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc
ştiinţific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în
„destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în
Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.
Iar
dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să
punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu,
pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile
sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are
în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea
adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se afla
în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va
distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi "după
chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl lasă
pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!
9.
De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La
cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele
mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?
Botezul
este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii
ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor.
Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a
rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă
făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel
de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire,
pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când
a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume,
harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu
Dumnezeu.Biserica oferă
familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul
pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu ca anexe
ale părinţilor.
10. Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?
Dragi mămici,
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va
adăugă vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om
ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Sau.
Străduiţi-vă să înţelegeţi această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi,
pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care
tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi
această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie,
oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.
Bucurie sfântă şi
pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Maica Siluana - o sinteză a activităților din anul 2012
Mulțumim maicii Siluana pentru activitatea pe care a desfășurat-o în anul ce tocmai s-a încheiat!
Domnul să o binecuvânteze și să-i dea putere să fie alături de noi, prin rugăciune, gânduri și cuvânt!
Mulțumim, Maică!
duminică, 23 decembrie 2012
Nașterea Ta, Hristoase
Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!
marți, 18 decembrie 2012
luni, 17 decembrie 2012
Tudor Chirilă: Crăciunul nu e nimic din toate astea!
Crăciunul nu înseamnă cadouri, dacă asta înseamnă nervi. Crăciunul nu înseamnă îmbulzeala, ci mai degrabă retragere. Crăciunul nu e goana irezistibilă de a fi în rând cu lumea care pune bucatele pe masă "că așa-i tradiția". Crăciunul nu e tradiție. Crăciunul nu e ghiftuiala oarbă, nu e năpustire hulpavă după ce ai postit. Crăciunul nu e război în trafic pentru familie. Crăciunul nu e familie dacă familia zbârnâie de tensiuni nerostite. Crăciunul nu e Moș Crăciun în alb și roșu. Crăciunul nu e colind cu orice preț, supracântat, la ore nepotrivite. Crăciunul nu e o perioadă în care "ne deschidem inima ca să intre lumina sfântă". De ce ar fi închis în restul anului? Crăciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Crăciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsă. Crăciunul nu e un program special la televizor. Și nici zâmbet fals nu e Crăciunul. Crăciunul nu e prilej de regret că nu ai cu cine petrece sărbătorile.
Crăciunul nu e bilanț. Crăciunul nu e lumina electrică în exces sau bradul pe care te-ai luptat să-l aduci acasă ca un erou modern. Crăciunul nu e luptă. Crăciunul nu e promoție. Nu-l găsești pe rafturile care urlă că e Crăciunul. Nu e cozonac, caltaboș, tobă, șorici sau vin roșu. Crăciunul nu e ilustrată și nici fericire tâmpă împachetată în spoturi publicitare cu reni și Moș Crăciuni pentru diferite nișe. Crăciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Crăciunul nu e discotecă și nici fantezie sexuală de iarnă. Crăciunul nu e bere. Crăciunul nu e nimic din tot zgomotul ăsta surd și disonant ca o orchestră mondială care se acordează la nesfârșit fără să mai înceapă să cânte.
N-are niciun rost așa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun în fiecare an, încercând cu disperare să înot spre marginile vârtejului care mă trage la fund unde în malul vâscos zac resturi de sarmale, conserve, reproșuri, un fel de mâzga sufletească, o inerție veștedă. Crăciunul e altceva. Crăciunul este momentul în care s-a schimbat TOTUL. Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranța prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moartă. Dar, pentru că vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinație și să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm Să-i înapoiem.
Aș fi vrut să închei altfel. De fapt, Crăciunul nu e nici măcar ce am scris eu aici. Nu poți scrie despre Crăciun în mijlocul Mării Moarte.