De dragul Părintelui Teofil şi a cuiva drag tare..., împărtăşesc cu voi această postare pe care am aflat-o AICI. Astăzi, 29 octombrie se împlinesc trei ani de când Părintele Teofil s-a mutat la Domnul!
„Privirea Părintelui Teofil”
„Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!”
Aţi avut în viaţă întâlniri cu părinţi deosebiţi. Întâlniri hotărâtoare, zguduitoare?
Da. Cea mai importantă a fost întâlnirea mea cu Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus. Dar până la întâlnirea cu el au fost şi nişte eşecuri. Îmi pare rău să spun lucrul acesta, dar aceasta este realitatea. Am aterizat în braţele Părintelui Teofil, tocmai când un părinte a refuzat să mă mai spovedească, nu pentru că făceam ceva, ci, pentru că, spunea el, nu eram compatibili. Aşa am ajuns după aceea la Părintele Teofil cu care m-am împrietenit din prima clipă şi cu care am putut comunica, deşi eu merg foarte mult pe latura aceasta vizuală, iar părintele era nevăzător! Cu cel care-ţi este duhovnic, trebuie să fii în primul rând prieten, prieten foarte bun, iar Părintele Teofil, se ştie, excela prin asta: avea inimă de prieten, inimă de mamă, inimă de frate. Eu simţeam tot timpul nevoia să-i arăt ce făceam cu lucrul mâinilor şi n-aveam cum, dar îi descriam ceea ce văd. Şi părintele vibra când îi descriam o imagine, o fotografie. Era foarte deschis şi întotdeauna era interesat. Paternitatea aceasta spirituală mergea mai departe. Pe el îl interesa pur şi simplu cât ai făcut, cum ai făcut, ce ai de gând să faci. Am făcut călătorii de studii împreună! El mi-a spus: „Trebuie să vezi o anumită biserică! Vii cu mine şi mergem să vedem o anumită biserică!”
„Să vedem”?
Exact, exact! Şi am mers şi am văzut. Deşi era nevăzător privea prin ochii mei. Părintele avea un set de clişee în legătură cu pictura anumitor artişti, iar eu aveam o cu totul altă opinie, dar niciodată în prezenţa lui n-am simţit că-s încorsetat. Totdeauna spuneam răspicat. Şi atuncea el zicea: „Bine, mergem împreună şi vedem.” Şi mergeam împreună să vedem o pictură dintr-o anumită biserică, iar părintele era foarte receptiv, şi înţelegea că nu-i bună sau că are puncte slabe şi filtra mesajul şi ulterior vedeam că are altă atitudine. Era un schimb de experienţă minunat!
E o relaţie desprinsă parcă dintr-un film: un duhovnic nevăzător care-şi îndrumă ucenicul-pictor.
Da! Pentru mine a fost foarte important lucrul acesta. Primul duhovnic pe care l-am avut – şi zic că a fost un eşec relaţia, pentru că m-a respins şi nu înţeleg până în ziua de astăzi de ce – a fost un om aplecat spre arte vizuale, un om cu o gândire subtilă şi cu un gust foarte rafinat! De la el am învăţat foarte multe şi mi-am zis: „Ăsta mi se potriveşte şi ăsta trebuie să fie povăţuitorul meu!”, dar n-a fost aşa. Şi a venit apoi Părintele Teofil şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună cu sfinția sa au rămas. Am iniţiat nişte proiecte vizuale cu el şi toate aceste lucruri au rămas şi acum se bucură şi alţi oameni de ele.
Prin ce credeţi că suplinea acest handicap al lipsei vederii?
Aţi citit dialogul Micului Prinţ cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului Prinţ că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu inima? Asta e foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la interfaţă, şi e foarte important să ai un om care are o privire de pe un munte înalt şi face nişte conexiuni şi vede nişte adâncimi; te ajută foarte mult. Te ajută pe tine, ca artist care tot timpul te opreşti la suprafaţă, la textură, la superficial.
Părintele Teofil era iubitor de muzică, de literatură, de gândire frumoasă. Am fost odată undeva împreună şi la 4 dimineaţa am văzut că nu doarme. M-am dus în chilie la dânsul şi l-am întrebat: „Ce faceţi?” Citea Goethe! La 4 dimineaţa! Cum să nu te ajute un astfel de om? Cum zicea părintele, trebuia să fii butuc ca să nu simţi ceva… Pe mine m-a ajutat foarte mult şi am făcut o echipă foarte bună. N-am simţit niciodată că părintele nu vede, dimpotrivă!
Ce credeţi că rămâne după Părintele Teofil?
Ar trebui să rămână faptul că Părintele Teofil Părăian nu era un călugăr „tras la xerox”, că avea creativitate, că avea un fel aparte de a fi, că avea curajul să aibă altă opinie decât un sfânt, de exemplu! Cine mai îndrăzneşte astăzi să spună că un sfânt, într-o anumită carte, nu are dreptate? Ei bine, Părintele Teofil avea puterea aceasta, darul acesta şi credea în pocăinţa făcută cu bucurie într-un context în care foarte mulţi apasă pe pedala aceasta „toată lumea ajunge în iad”. Părintele era special, avea originalitate, dar în duhul Bisericii. Avea discernământ, şi asta rămâne. Foarte, foarte rar mai vezi oameni care au discernământ. E ceva extrem de rar. Şi asta rămâne. Nu faptul că părintele a fost un nevăzător, căci ştia nu ştiu câte pe de rost. Că mintoşi dintr-ăştia sunt destui! Ci discernământul şi bucuria molipsitoare și imensa delicatețe. Pur şi simplu, era incandescent! Veneai de la sfinția sa transfigurat, de oriunde îl întâlneai! Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!
Revista „Lumea Monahilor” (nr. 64, octombrie 2012, pp. 44-53)
[pictură realizată de Angela Hanc] şi preluată de AICI
Postări
