duminică, 11 martie 2012

Recomandare carte: Ciprian Voicilă - " Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei", Editura Areopag

Multumim domnului Ciprian Voicilă pentru această carte-mărturie, a ce înseamnă a ieși din iadul negării și a-ți manifesta disponibilitatea de a lupta cu dependența, care cum bine știm, îmbracă cele mai subtile forme, fie că este vorba de o substanță, o persoană sau o activitate. Cu atât mai mult este de apreciat această carte, întrucât literatura română de specialitate este săracă sau chiar lipsită de astfel de mărturii.
Ieșirea din negare, împreună cu credința puternică în Dumnezeu, ca Singur dătător de putere, sunt armele puse la dispoziția omului în lupta cu o boală atât de vicleană cum este cea a alcoolismului. Aceasta este o boală a sufletului, care nu îl afectează doar pe dependenti, ci și pe cei cu care relaționează - codependenții!




Cartea se găsește la librăriile Sophia și Evanghelismos.

O puteți comanda pe Librarie.net.


„Am scris acest text autobiografic din dorinţa de a veni în întâmpinarea tinerilor dependenţi de alcool, dar şi a tinerilor dependenţi de droguri în general. (După cum am explicat şi în carte, alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor.)
Este un volum care se adresează persoanelor dependente, chiar dacă obiectul dependenţei variază (unii sunt dependenţi de alcool, alţii de tutun, alţii de cocaină sau de etnobotanice, alţii de pornografie). Mesajul meu pentru toţi aceşti fraţi de suferinţă este că singura scăpare este la Dumnezeu. Mijloacele terapeutice propuse de Biserică: Sfânta Liturghie, spovedania, împărtăşania, Sfântul Maslu, rugăciunea, pelerinaje la moaştele sfinţilor şi, mai ales, întărirea relaţiei personale cu aceştia îi pot salva. Rugăciunile mamei lor, ale fratelui, ale prietenului mult pot în faţa lui Dumnezeu. Un om dependent are voinţa anihilată, de aceea terapiile propuse de diversele şcoli psihologice sunt ineficiente sau se dovedesc ineficiente pe termen lung.
În a doua parte a cărţii mi-am expus o parte din frământările duhovniceşti, ferindu-mă să intru în rolul celui care ştie mai bine şi care se simte în măsură să îi înveţe pe ceilalţi. Cel care a fost dependent poate da pertinent sfaturi doar unui alt dependent. Altfel ar ca şi cum o fostă prostituată ar sfătui oamenii cum să facă să îşi păstreze fecioria. Am descris pur şi simplu evenimente şi gânduri care sunt importante pentru mine, cel care sunt acum. Dacă vi se va părea că mărturia mea se sfârşeşte brusc, explicaţia ar fi că ea se continuă în viaţa mea de familist care trăieşte în Biserică. Acesta poate fi subiectul unei alte cărţi.”


Ciprian Voicilă, 17 ianuarie 2012

luni, 27 februarie 2012

Arvo Part - Kanon pokajanen

duminică, 26 februarie 2012

Vremea Postului să o începem cu bucurie!


duminică, 19 februarie 2012

Părintele Vasile Gavrilă, o predică deosebită, la Duminica Înfricoșătoarei Judecăti, 19 feb. 2012, Biserica Rusă, București



pr. Vasile Gavrilă, predică la Duminica Înfricosătoarei Judecăți,
19 februarie 2012

sâmbătă, 11 februarie 2012

Ierom. Rafail Noica: Fiul risipitor s-a întors la Tatăl pentru că avea o integritate a căutării

 

prodigal-son

Este iarăși integritatea aia a căutării, adevărul ăla care trebuie să fie omul care-l caută pe Dumnezeu. Îmi vine să zic că fiul risipitor din pilda lui Hristos avea o integritate de căutare. El vroia, hai s-o numim, fericirea. Credea că fericirea este să trăiască destrăbălat. Zice: “Tată, dă-mi moștenirea mea”, i-o dă Tatăl, o și împarte la amândoi frații, și ăsta, se duce și o ia razna. Când se trezește acuma cu toată agonisirea risipită, și pe deasupra se face și foamete în țara aceea îndepărtată, și trebuie să slujească unuia care nu-i pasă de el, ci îi pasă mai mult de porcii lui, și-a venit în fire dintr-o dată fiul risipitor și îmi vine să parafrazez gândul lui zicând: “Asta-i ce-am vrut, asta-i ce-am căutat, când am cerut Tatălui meu moștenirea? Si acuma, ce-o să fac?” Și și-a amintit că tatăl lui, și argații lui trăiau mai bine, ce-o să fac? Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al tatălui meu, mă duc și spun: “Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar fă-mă ca unul din argați”, acuma cu hotărârea să muncească ca un argat cinstit. Și tatăl îl primește și îl înalță mai mult decât era înainte. Tatăl e chipul lui Dumnezeu. Nu era prostul care s-a „fript”, așa cum zicem noi, ci este însuși Dumnezeu care s-a „fript” cu Adam, nu din prostie, dar din dragoste, că se lasă „fript” ca să dea libertate făpturii Lui celei iubite.

ierom. Rafail Noica

sâmbătă, 4 februarie 2012

La duminica întâi a Triodului: Fragmente din ``Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor``, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu


“Să nu ne rugăm ca fariseul fratilor că tot cel ce se înalță pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând; Dumnezeule, milostivește - Te spre noi păcătoșii!
Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”

publicanpharisee


Pr. Coman: Această parabolă este una dintre capodoperele genului. Receptarea ei, nu numai la nivelul Bisericii, ci al culturii umane întregi confirmă acest lucru. (…) În numai patru fraze scurte sunt prezentate, într-o manieră plină de tensiune și de dramatism, două tipologii umane fundamentale și verdictul lor. Patru secvențe: 1. Prezentarea scenei: doi oameni merg să se roage; 2. Rugăciunea fariseului; 3. Rugăciunea vameșului; 4. Verdictul.
Greșeala fariseului este greșeala moralei iudaice. Fariseul este victima unui întreg sistem moral, pe care Mântuitorul îl denunță, în repetate rânduri, ca fiind profund ipocrit. (…)
Nu fariseul în sine, ci morala vremii este condamnată aici. Fariseul era produsul de vârf al acelei morale. Legea nu fusese dată de Dumnezeu pentru a împărți oamenii în drepți și păcătoși, ci pentru a-i ajuta să-L iubească pe Dumnezeu și pe semeni. De fapt, întreaga lege se recapitula în cele două porunci: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”. Ori fariseul și morala pe care o reprezenta eșuează vădit din perspectiva ambelor porunci. Pe semeni nu numai că nu-i iubea, ci îi disprețuia. Paradoxul este că se socotește îndreptățit să-i disprețuiască pentru că erau răi, și-și face un titlu de merit din aceasta, culmea, chiar în fața lui Dumnezeu. Nici pe Dumnezeu nu-L iubea, pentru că nu te duci la cineva pe care îl iubești, punându-i în față meritele tale și subliniind cât de bun ești tu.
Sub presiunea egoismului, oamenii s-au folosit de lege pentru a se îndreptăți în fața propriei conștiințe și în fața semenilor, pentru a-și construi un statut social. Ei încearcă să se îndreptățească și în fața lui Dumnezeu, ca fariseul, dar nu merge. (…)
Și încă un lucru, cel mai surprinzător dintre toate: dacă tot se împărțise lumea în drepți și păcătoși, între cele două categorii Hristos o preferă pe cea de-a doua, răsturnând la o sută optzeci de grade perspectiva contemporanilor Săi. Antipatia Lui față de cei drepți și simpatia față de păcătoși sunt mai mult decât evidente. Această atitudine scandalizează pur și simplu. (…)
Verdictul dumnezeiesc este contrar celui omenesc: drepții sunt evaluați negativ, iar păcătoșii pozitiv. Este vorba, mai corect, despre conștiința îndreptățirii și despre conștiința păcatului, pentru că drepții nu sunt drepți de fapt, ci ”se cred drepți”. Pe ce se întemeiază judecata Mântuitorului? Pe faptul că păcătoșii sau cei cu conștiința păcatului sunt mult mai deschiși față de Dumenzeu, sunt mult mai aproape de Dumnezeu, fie și numai prin faptul că se simt neîmpliniți și caută împlinirea în afara lor, în timp ce ”drepții” se închid în ei înșiși și în suficiența de sine. (…)
R.Rădulescu: Omul semrit este înălțat, spune concluzia acestei pilde. Omul care se înalță pe sine se smerește. Smerenia și înălțarea vin de la Dumnezeu. Cum îl smerește Dumnezeu și cum îl înalță Dumnezeu pe om?
Pr. Coman: Smerirea celui trufaș, ca și înălțarea celui smerit de către Dumnezeu se săvârșește la nivelul sufletesc. Cine se află un pic mai aproape de Dumnezeu, cine a trăit, de exemplu, bucuria, liniștea, limpezirea pe care o dobândește în urma unei spovedanii, acela poate să înțeleagă. Cine nu a făcut în biserică experiența atitudinii fariseice?! Toți, aproape, avem momente când ne manifestăm asemenea fariseilor. Privim în jurul nostru, ne ducem cu gândul la Dumnezeu, și dăm slavă Lui că totuși suntem mai buni decât ceilalți. Acest gând duce la împietrirea inimii, la împietrirea simțirii. Este ca și în relațiile interumane: dacă mergi înspre cineva plin de tine, trufaș, cu dorința de a te impune, de a te îndreptății, de a domina, nu vei avea nicio bucurie de la celălalt, nu-l vei putea întâlni cu adevărat. Dacă mergi în schimb cu dorința de a te deschide spre celălalt, de a lăsa de la tine, de a sacrifica propriile tale drepturi, timpul tău, vei avea bucuria unei relații frumoase și te vei elibera. Te și așezi în sensul existenței, pentru că noi nu existăm ca să ne consumăm pe noi înșine, nu existăm pentru noi înșine, ci existăm pentru a ne așeza într-o relație de dragoste, într-o relație umană interpersonală, care constituiesensul și conținutul existenței noastre. Noi trăim din întâlnirea cu ceilalți, și împreună din întâlnirea noastră cu Dumezeu. Cel ce se îndreptățește pe sine își închide pur și simplu șansa întâlnirii cu celălalt, nu se întâlnește în mod real, dacă întâlnirea nu se realizează la nivel duhovnicesc, la nivel sufletesc. Cel care se baricadează în sine se transformă într-o statuie. Se va înălța, va fi probabil admirat de ceilalți, dar va suferi pentru că nu va avea șansa comunicării reale, nu va avea șansa vieții adevărate.

(Fragmente din Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu)