duminică, 19 februarie 2012

Părintele Vasile Gavrilă, o predică deosebită, la Duminica Înfricoșătoarei Judecăti, 19 feb. 2012, Biserica Rusă, București



pr. Vasile Gavrilă, predică la Duminica Înfricosătoarei Judecăți,
19 februarie 2012

sâmbătă, 11 februarie 2012

Ierom. Rafail Noica: Fiul risipitor s-a întors la Tatăl pentru că avea o integritate a căutării

 

prodigal-son

Este iarăși integritatea aia a căutării, adevărul ăla care trebuie să fie omul care-l caută pe Dumnezeu. Îmi vine să zic că fiul risipitor din pilda lui Hristos avea o integritate de căutare. El vroia, hai s-o numim, fericirea. Credea că fericirea este să trăiască destrăbălat. Zice: “Tată, dă-mi moștenirea mea”, i-o dă Tatăl, o și împarte la amândoi frații, și ăsta, se duce și o ia razna. Când se trezește acuma cu toată agonisirea risipită, și pe deasupra se face și foamete în țara aceea îndepărtată, și trebuie să slujească unuia care nu-i pasă de el, ci îi pasă mai mult de porcii lui, și-a venit în fire dintr-o dată fiul risipitor și îmi vine să parafrazez gândul lui zicând: “Asta-i ce-am vrut, asta-i ce-am căutat, când am cerut Tatălui meu moștenirea? Si acuma, ce-o să fac?” Și și-a amintit că tatăl lui, și argații lui trăiau mai bine, ce-o să fac? Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al tatălui meu, mă duc și spun: “Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar fă-mă ca unul din argați”, acuma cu hotărârea să muncească ca un argat cinstit. Și tatăl îl primește și îl înalță mai mult decât era înainte. Tatăl e chipul lui Dumnezeu. Nu era prostul care s-a „fript”, așa cum zicem noi, ci este însuși Dumnezeu care s-a „fript” cu Adam, nu din prostie, dar din dragoste, că se lasă „fript” ca să dea libertate făpturii Lui celei iubite.

ierom. Rafail Noica

sâmbătă, 4 februarie 2012

La duminica întâi a Triodului: Fragmente din ``Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor``, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu


“Să nu ne rugăm ca fariseul fratilor că tot cel ce se înalță pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând; Dumnezeule, milostivește - Te spre noi păcătoșii!
Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”

publicanpharisee


Pr. Coman: Această parabolă este una dintre capodoperele genului. Receptarea ei, nu numai la nivelul Bisericii, ci al culturii umane întregi confirmă acest lucru. (…) În numai patru fraze scurte sunt prezentate, într-o manieră plină de tensiune și de dramatism, două tipologii umane fundamentale și verdictul lor. Patru secvențe: 1. Prezentarea scenei: doi oameni merg să se roage; 2. Rugăciunea fariseului; 3. Rugăciunea vameșului; 4. Verdictul.
Greșeala fariseului este greșeala moralei iudaice. Fariseul este victima unui întreg sistem moral, pe care Mântuitorul îl denunță, în repetate rânduri, ca fiind profund ipocrit. (…)
Nu fariseul în sine, ci morala vremii este condamnată aici. Fariseul era produsul de vârf al acelei morale. Legea nu fusese dată de Dumnezeu pentru a împărți oamenii în drepți și păcătoși, ci pentru a-i ajuta să-L iubească pe Dumnezeu și pe semeni. De fapt, întreaga lege se recapitula în cele două porunci: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”. Ori fariseul și morala pe care o reprezenta eșuează vădit din perspectiva ambelor porunci. Pe semeni nu numai că nu-i iubea, ci îi disprețuia. Paradoxul este că se socotește îndreptățit să-i disprețuiască pentru că erau răi, și-și face un titlu de merit din aceasta, culmea, chiar în fața lui Dumnezeu. Nici pe Dumnezeu nu-L iubea, pentru că nu te duci la cineva pe care îl iubești, punându-i în față meritele tale și subliniind cât de bun ești tu.
Sub presiunea egoismului, oamenii s-au folosit de lege pentru a se îndreptăți în fața propriei conștiințe și în fața semenilor, pentru a-și construi un statut social. Ei încearcă să se îndreptățească și în fața lui Dumnezeu, ca fariseul, dar nu merge. (…)
Și încă un lucru, cel mai surprinzător dintre toate: dacă tot se împărțise lumea în drepți și păcătoși, între cele două categorii Hristos o preferă pe cea de-a doua, răsturnând la o sută optzeci de grade perspectiva contemporanilor Săi. Antipatia Lui față de cei drepți și simpatia față de păcătoși sunt mai mult decât evidente. Această atitudine scandalizează pur și simplu. (…)
Verdictul dumnezeiesc este contrar celui omenesc: drepții sunt evaluați negativ, iar păcătoșii pozitiv. Este vorba, mai corect, despre conștiința îndreptățirii și despre conștiința păcatului, pentru că drepții nu sunt drepți de fapt, ci ”se cred drepți”. Pe ce se întemeiază judecata Mântuitorului? Pe faptul că păcătoșii sau cei cu conștiința păcatului sunt mult mai deschiși față de Dumenzeu, sunt mult mai aproape de Dumnezeu, fie și numai prin faptul că se simt neîmpliniți și caută împlinirea în afara lor, în timp ce ”drepții” se închid în ei înșiși și în suficiența de sine. (…)
R.Rădulescu: Omul semrit este înălțat, spune concluzia acestei pilde. Omul care se înalță pe sine se smerește. Smerenia și înălțarea vin de la Dumnezeu. Cum îl smerește Dumnezeu și cum îl înalță Dumnezeu pe om?
Pr. Coman: Smerirea celui trufaș, ca și înălțarea celui smerit de către Dumnezeu se săvârșește la nivelul sufletesc. Cine se află un pic mai aproape de Dumnezeu, cine a trăit, de exemplu, bucuria, liniștea, limpezirea pe care o dobândește în urma unei spovedanii, acela poate să înțeleagă. Cine nu a făcut în biserică experiența atitudinii fariseice?! Toți, aproape, avem momente când ne manifestăm asemenea fariseilor. Privim în jurul nostru, ne ducem cu gândul la Dumnezeu, și dăm slavă Lui că totuși suntem mai buni decât ceilalți. Acest gând duce la împietrirea inimii, la împietrirea simțirii. Este ca și în relațiile interumane: dacă mergi înspre cineva plin de tine, trufaș, cu dorința de a te impune, de a te îndreptății, de a domina, nu vei avea nicio bucurie de la celălalt, nu-l vei putea întâlni cu adevărat. Dacă mergi în schimb cu dorința de a te deschide spre celălalt, de a lăsa de la tine, de a sacrifica propriile tale drepturi, timpul tău, vei avea bucuria unei relații frumoase și te vei elibera. Te și așezi în sensul existenței, pentru că noi nu existăm ca să ne consumăm pe noi înșine, nu existăm pentru noi înșine, ci existăm pentru a ne așeza într-o relație de dragoste, într-o relație umană interpersonală, care constituiesensul și conținutul existenței noastre. Noi trăim din întâlnirea cu ceilalți, și împreună din întâlnirea noastră cu Dumezeu. Cel ce se îndreptățește pe sine își închide pur și simplu șansa întâlnirii cu celălalt, nu se întâlnește în mod real, dacă întâlnirea nu se realizează la nivel duhovnicesc, la nivel sufletesc. Cel care se baricadează în sine se transformă într-o statuie. Se va înălța, va fi probabil admirat de ceilalți, dar va suferi pentru că nu va avea șansa comunicării reale, nu va avea șansa vieții adevărate.

(Fragmente din Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Părintele Constantin Coman, dialoguri cu Remus Rădulescu)

miercuri, 21 decembrie 2011

Decembre, de George Bacovia



Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.


Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

 IMG_20101204_183206
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Sfântă ni-i casa


Focul din vatră
Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Sărut, femeie, mâna ta
Întotdeauna muncitoare
Atat de mică şi de floare, 
Sărut, femeie, mâna ta.

Ca o aripă ce-a zburat
Şi-a obosit neobosită
Să odihnească linistită
Ca o aripă ce-a zburat.

Copiii dorm în cuibul lor
Nevinovat li-i somnul, mamă 
Tot fără griji şi fără teamă
Copiii dorm in cuibul lor.
Şi-alături mâna ta aici, 
La căpătai ca o lumină
Alintătoare şi blajină
Şi-alături mâna ta aici.

Sfântă ni-i casa cu focul ei veşnic din vatră, 
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră, 
Sfântă ni-i casa din leagan de dor ce coboară, 
Sfântă ni-i casa ce creşte fecior şi fecioară.

Sărut, femeie, ochii tăi
De lacrimă si de scanteie, 
De împarate si de zeie, 
Sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut, cuminte, vorba ta
Cu limpezime de izvoare
Cu vraja soarele-i rasare, 
Sărut, cuminte, vorba ta.

Sărut şi părul tău frumos, 
Îmbătător ca o secare, 
Cand o-nfioără vant de seara, 
Sărut şi părul tău frumos.

Şi cad, iubito, în genunchi
Şi îţi sărut piciorul care
De suferinţă e şi doare
Şi cad, iubito, în genunchi.

Sfântă ni-i casa cu focul ei veşnic din vatră, 
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră, 
Sfântă ni-i casa din leagan de dor ce coboară, 
Sfântă ni-i casa ce creşte fecior şi fecioară.

marți, 13 decembrie 2011

Valeriu Gafencu - Despre conştiinţa păcatului


vg tanar

Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.

luni, 12 decembrie 2011

THE SUNSET LIMITED văzut prin ochelarii 3D „luați de la Biserică” !

Deși s-a vorbit deja mult pe seama acestui film, consider că acest articol preluat de AICI este foarte valoros și merită citit!


Vreţi ochelarii mei?

Puterea Mea, în slăbiciune se desăvârşeşte. (2 Corinteni 12,9)
Unii cunoscuţi de-ai mei mi-au spus că nu au înţeles sfârşitul filmului THE SUNSET LIMITED.
Am observat  şi în comentariile de pe unele site-uri de specialitate  o "eschivă" în ce priveşte finalul, şi o interpretare a filmului doar în lumina celorlalte scene.
Nici eu nu am această pretenţie, că am înţeles gândul scenaristului. Pot doar să spun gândul meu, cum am văzut eu, cu ochelarii mei 3D ortodocşi, chestiunea.
Dar, mai întâi, un foarte scurt sumar al filmului.
Doi oameni într-un apartament sărăcăcios dintr-un cartier rău famat: un profesor universitar sinucigas şi salvatorul său, un fost puscăriaş, convertit la Hristos. Din gratitudine, profesorul l-a urmat pe creştin la locuinţa sa. Creştinul, fireşte, se simte obligat să-l convingă pe profesor să renunţe la gândul sinuciderii.
Tot filmul e o luptă de cuvinte, un dialog tensionat, un joc de şah cu mutări    contra-cronometru pentru că partida se joacă pe marginea Abisului: cine pierde, cade:  în Abis sau în braţele celuilalt.
Toată tensiunea filmului stă în forţa pe care o emană acest dialog, asemănător unui vârtej care scoate, din adâncurile sufletelor, bucăţi din ce în ce mai mari din epavele celor două vieţi : o luptă între Viaţă şi Moarte, între Lumină şi Întuneric. O luptă în care se folosesc toate "tehnicile" verbale, de la expresia sentenţioasă a predicii şi umorul parodic, la acreala cavernoasă a intelectualului dezabuzat şi abisalismul luciferic. Personajele chiar poartă numele de Black şi White, nu după culoarea pielii, ci după starea interioară, pe care cuvintele, rostite cu disperarea mizei absolute, o vizualizează în contururi tari.
M-au impresionat multe în acest film: credinţa "eretică" ( faţă de protestantism) a pastorului de închisoare, care îl face, involuntar, ortodox; apoi, felul în care vorbeşte despre Lumină, aduce cu experienţele Sfinţilor Părinţi răsăriteni; rolul fundamental al mesei ca simbol al comuniunii ( pentru monologurile sale infernale profesorul trebuie, mai întâi, să se ridice de la masă, să întrerupă comuniunea: ca să-şi ofere glasul întunericului trebuie să se izoleze). Cele mai calde secvenţe sunt cele din timpul cinei. Chiar îţi pare rău că gazda n-are şi un pahar de vin, o lipsă care mi s-a părut esenţială...
Tot filmul m-am întrebat cum o să rezolve scenaristul falimentul previzibil al dialogului, falimentul cuvintelor, al logicii, al canapelei psihanalitice şi al capcanelor psihologice. Pentru un protestant, mai ales pentru un pastor misionar şi, mai ales pentru unul care tocmai încearcă să desprindă un suflet de disperarea care îl atrage irezistibil sub rotile trenului SUNSET, e vital să primească de la Dumnezeu, cuvintele salvatoare, cuvintele magice, cuvintele biruitoare. Reproşul strigat la final de creştinul prăbuşit lângă canapea: De ce nu mi-ai dat mie cuvintele? De ce i le-ai dat lui?, reflectă mentalitatea protestantă, raţionalistă, că un om poate mântui un alt om printr-un discurs dibaci...
Dar, pentru mine, răsăriteanul, tocmai asta e normal ca Spovedania şi nu predica să mântuiască un om, nu argumentele oricât de binevoitoare,  inteligente şi profunde ale omului, ci Taina lui Dumnezeu. Un ortodox se roagă, se nevoieşte,  ca celălalt, cel disperat, să primească de Sus cuvintele mântuirii, cuvintele mărturisirii, pentru că în Taina Mărturisirii este taina şi puterea Crucii: momentul maximei puteri a răului, răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe Golgota, a fost şi momentul sfârşitului răului, a loviturii de graţie dată acestuia. Când Iisus şi-a dat duhul, iadul s-a cutremurat din temelii: Hristos i-a străpuns inima cu moartea Sa, precum inima unui vampir cu o ţepuşă muiată în aghiasmă( ca să folosim o figură cât se poate de hollywoodiană, infinit mai hollywoodiană oricum decât filmul pe care îl comentez).
Aşa şi Mister Black, profesorul deznădăjduit: prin monologul său care pare victoria dialectică absolută a nihilismului, argumentul suprem al sinuciderii, ejectează de fapt, smulge cu propriile cuvinte, rădăcina răului din inima sa: pe acestea le flutură victorios în aer ca pe un steag al victoriei întunericului. Pastorul n-a reuşit să-l fraierească pe profesor, aşa cum declarase, cinstit şi programatic, din start: dar, Iisus, a reuşit!
E normal ca profesorul, savurându-şi închipuita sa victorie, să fie lăsat să plece: e vindecat. Dracul e totdeauna învins de mândria lui.
De aceea îi spune Iisus, pastorului,  "E ÎN REGULĂ", în finalul filmului. De aceea şi soarele răsare şi umple lumea, camera şi ochii spectatorilor, în linişte...
Pentru mine, THE SUNSET LIMITED e un film despre Ortodoxie. Care e pretutindeni unde este Hristos, dar numai în bisericile ortodoxe, asumată ca atare. Falimentul mentalităţii protestante, psihologice, a Occidentului, o face, din ce în ce mai vizibilă: involuntar, fără să ştie, pastorul a fost preot, ajutor şi martor al spovedaniei profesorului. Pe capul căruia Iisus Şi-a pus şi Şi-a ţinut, cu răbdare,  smerenie şi discreţie desăvârşită, epitrahilul, tot timpul filmului.
Mi-e greu să cred că cei care au făcut filmul au habar de Ortodoxie; dar, fără să vrea au făcut un film ortodox. Şi asta, doar fiind oneşti cu viaţa, lăsând criza existenţială să meargă până la capăt, lăsându-o să sfâşie toate catapetesmele ideologice şi să-i dezgolească în întregime pe oameni, până la omul ascuns al inimii. Iar acesta, suflet în pielea goală, este grabnic înfăşat de Dumnezeu, în Lumină...
De notat că, cel mai adesea, numim criză  percepţia negativă a intruziunii Adevărului în viaţa noastră. Cea încuiată, ca şi uşa domnului White, cu multe, multe încuietori, yale şi zăvoare...
Cu ochelarii 3D pe care mi i-am luat de la Biserică şi pe care îi port pe nasul inimii, cam asta am văzut, dragilor, în esenţă şi pe scurt, uitându-mă la THE SUNSET LIMITED.

Filmul poate fi vizionat online AICI !