17 iulie - Sfânta Mare Muceniță Marina (Margareta)

Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina

Pătimirea Sfintei Mucenițe Marina

Mâna Sfintei Marina (Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte)

Biserica Sfânta Marina - Sofia

Chivot cu moaștele Sfântului Mucenic Trifon și a Sfintei Mare Mucenițe Marina
Biserica „Sfântul Sava“ din Iași

Read More

De ce s-a sinucis Mădălina Manole?

Un articol care se vrea o „funie de cuvinte”, după cum spune autorul, „ ca, trăgând de ea, să facem din tragica întâmplare, un clopot... Un clopot care să trezească inimile celor înscrişi pe aceeaşi traiectorie existenţială ca şi M.M....” (preluat de AICI)

Concentraţia de amăgire de sine, de minciună, în sânge, a ajuns până la nivelul exploziei...

M.M. nu se mai suporta fizic, aşa consemnează mesajul de adio...

Obsesia fizicului, a siluetei: o fugă "afară" din tine, o evadare perpetuă din "miezul problemei", reducţia persoanei la exteriorul său... O fugă imposibilă, care se hrăneşte din propria neputinţă, şi care ajunge să fie dorită până la sinucidere... Mădălina a fost înghiţită de imaginea ei, ca de un monstru: monstrul pe care l-a alăptat cu viaţa ei, care a furat locul şi drepturile copilului său...

Nu judec o persoană, ci un păcat...un păcat care devine o epidemie...

S-a sinucis cineva care avea succes, familie, un copil îndelung dorit şi aşteptat... O persoană împlinită.... Împlinită în toate felurile, NUMAI ÎN SINGURUL FEL CU ADEVĂRAT IMPORTANT, NU! În chiar locul izvorului care ar fi alimentat toate împlinirile vieţii sale cu "apă vie", cu credinţă, nădejde şi dragoste, chiar acolo, a lipsit împlinirea... Ce diversiune satanică! Marea diversiune căreia îi cade pradă majoritatea copleşitoare a oamenilor: bani sau doar goana tot mai turbată după ei, succes sau doar setea nebună de succes, familie şi toate minciunile din lume pentru a o avea sau păstra, etc. toate pentru a distrage atenţia de la starea propriei inimi, de la esenţa vieţii... DE LA "CINE SUNT EU..." CEL CARE VREA TOATE ACESTEA....

Ce moştenire cumplită a lăsat M.M. copilului său... L-a născut şi l-a lăsat, nu în braţele iubirii sale, ci în braţele morţii sale...

Aceeaşi moarte pe care i-a lăsat-o soţului, ca soţie, în pat... Şi fanilor, ca vedetă, pe scenă...

Acum, toată muzica ei sună a disperare şi nu va mai suna niciodată, altfel... Oricare a fost intenţia muzicii sale, s-a evaporat... Otrava care i-a oprit inima, curge, la nesfârşit, prin muzica sa... Din inflexiunile vocii sale a mai rămas doar răguşeala, tot mai lentă şi profundă, cu care asociem, glasul morţii...

Am scris această "funie de cuvinte", ca, trăgând de ea, să facem din tragica întâmplare, un clopot... Un clopot care să trezească inimile celor înscrişi pe aceeaşi traiectorie existenţială ca şi M.M....

Un clopot care să cheme sufletele la Biserică, la Sfintele Taine, prin care se sălăşluieşte Adevărul în inimile noastre: Hristos, Singurul Care poate spulbera din noi, minciuna care a ucis-o şi pe Mădălina Manole...

Nu în faţa oglinzii, ci în faţa Crucii, ne putem vedea aşa cum suntem... Numai din faţa Sf. Cruci putem pleca pe Calea vieţii, cea care curge pururea prin albia Adevărului...

Read More

Părintele Dumitru Stăniloae - Sensul ascezei monahale

„Aşadar, două trăsături caracterizează existenţa monahului. Ea se desfăşoară sub semnul bărbăţiei şi se transcende necontenit pentru a intra în mod real în regiunea Duhului. Sunt două trăsături complementare. Monahul e bărbatul tăriei, pentru că e pelerinul transcendenţei spirituale.

Dar asceza e tocmai expresia concretă a acestei bărbăţii şi tensiuni spre transcendentă. Dar să stăruim ceva mai în concret asupra acestor două trăsături ale ascezei monahale; bărbăţie şi tensiune spre transcendenţă, adică spre Duh.

Asceza nu e omorârea vieţii din noi, ci o omorâre a slăbiciunii, un drum spre viaţă.
Asceza e omorârea morţii din noi, ca să se elibereze firea de robia ei. În opinia curentă cuvântul „asceză" este asociat unui sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui. În realitate, asceza are un rol pozitiv.

Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice...

Dar asceza e nu numai o fortificare a firii ei şi o ridicare pe planul spiritului, unde se realizează unirea mistică cu Dumnezeu.

Se face deseori o confuzie între psihicul propriu-zis şi spiritual, confuzie care se prezintă sub două forme inverse: în prima, spiritul este redus la psihic şi aceasta se întâmplă în explicaţiile psihologice ce se dau experienţelor cu adevărat spirituale; în a doua, psihicul e luat, dimpotrivă, drept spiritual şi exemplul cel mai vulgar este spiritismul, dar şi alte forme mai complexe ale neo-spiritismului, purced la fel din aceeaşi eroare. În amândouă cazurile, e ignorat spiritualul...

A ieşi la suprafaţă din aceste ape de jos, a pluti deasupra lor, înseamnă a se ridica la viaţa spirituală care constă din legătura cu transcendenţa divină. Peste apele imanenţei sale calcă cineva ajutându-se de puterile superioare ale sufletului, de raţiune şi voinţă. Omul care se conduce de raţiune şi de voinţă, numai e robul poftei şi al mâniei, al impulsurilor inferioare, ci ascultă de o lege care îl transcende... Raţiunea obiectivă îl face pe om să se înalţe deasupra sa pentru că ea implică virtutea. Căci, după Sfinţii Părinţi, omul raţional este tot una cu omul virtuos. (...) Monahul a dat tot ce a avut, pentru ceea ce încă n-are. E bucuria pentru pierderea suferită (...) Paradoxul stării lui de acum e că se bucură tocmai pentru întristarea ce-a pricinuit-o omului natural din sine, sau simţirii obişnuite.

Cel care îşi pierde sufletul pentru Dumnezeu şi-l mântuieşte, şi cel care vrea să şi-l păstreze, şi-l pierde. E marea taină exprimată în iubire: cel ce se predă pe sine total semenului, se primeşte pe sine nemăsurat mai tare şi mai fericit. Căci cel ce se predă pe sine nu se predă neantului, ci comuniunii, adică intră în contact cu apele de sus ale unei existenţe cu mult mai ample decât poate închide în sine şi din ele soarbe o viată ne-asemănat mai bogată, întărirea firii e altceva decât învârtoşarea într-o existenţă egoistă.

Necesitatea de a ieşi din sine se impune şi pătimaşului, căci şi el tinde după o legătură cu lumea. Dar el nu iese cu adevărat din sine, ci vrea să tragă totul în temniţa sa. E o altă intenţie în ieşirea din sine prin virtute şi o alta în ieşirea prin patimă. Virtuosul intenţionează uitarea definitivă de sine şi slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, intenţionează un extaz sincer. Pătimaşul chiar prin ieşirea din lume vrea să captureze cele ale lumii pentru sine. Ieşirea lui e înşelătoare, e o simplă metodă egoistă, sau o ieşire lacomă de înavuţire, o ieşire pentru a lua şi nu pentru a da. Omul virtuos a făcut ceea ce face experienţa unei relaţii vii cu Dumnezeu şi cu semenii. Pătimaşul iese fără să se părăsească şi fără să intre în relaţii adevărate cu alte subiecte. El rămâne tot în lumea sa egoistă, tot în atmosfera sa. El nu riscă o ieşire adevărată o părăsire a lumii sale. Aici din nou se arată forţa virtuţii. Ea nu aduce o fortificare a firii numai prin faptul că o aruncă în lumina largă a vieţii din afara eu-lui, ci e ea însăşi un semn de tărie arătat în riscul pe care-l confruntă virtuosul părăsindu-se pe sine cu ceea ce are, fără să se gândească la o regăsire.

Astfel, asceza este drumul, singurul drum spre regiunea spiritului, ale cărui experienţe nu pot fi exprimate decât analogic, prin cuvintele experienţelor psihice, a cărui simţire despre unirea cu Dumnezeu e altfel decât simţirea unirii cu forţele sociale sau cosmice. Golirea de conţinutul imanent se realizează prin înfrânare statornică, până la totala anulare a poftei, a mâniei, a tuturor impulsurilor, a tuturor obişnuinţelor păcătoase şi egoiste. La început li se opune acestora raţiunea rece, mai pe urmă e tăiată şi raţiunea şi voia proprie prin ascultarea desăvârşită de părintele duhovnic.
Cel ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai multă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănătoare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb. Golul realizat de ascetul autentic e vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitudinii sale de forţă, el poate cutremura lumea, înnoind-o. ” (fragmente transcrise din cartea „Sensul ascezei monahale”, a Părintelui Dumitru Staniloae)

Cartea se poate citi sau descărca integral de AICI

Read More

Arvo Pärt - Un avvă al componisticii

„Plângerea lui Adam“ la Constantinopol

-reportaj realizat de Elena Dulgheru, publicat în Ziarul Lumina sâmbătă, 10 iulie 2010-

În fiecare an, în luna iunie, metropola de pe Bosfor găzduieşte, cu o consecvenţă demnă de invidiat pentru întreaga Lume Nouă, un Festival Internaţional de Muzică, ajuns acum la cea de-a 38-a ediţie. Prestigioase ansambluri corale, simfonice şi camerale de pe toate meridianele se reunesc, timp de patru săptămâni, sub egida Fundaţiei pentru Cultură şi Artă din Istanbul (IKSV), pentru a da viaţă marelui tezaur de armonii sonore, esenţialmente european, esenţialmente universal.

Desfăşurată între 3 şi 30 iunie, sub semnul bicentenarului naşterii lui Schumann, ediţia de anul acesta a găzduit douăzeci şi două de concerte, dintre care două în premieră mondială. Celebra Orchestră Filarmonică din Viena, Corul Filarmonic de Cameră al Estoniei, pianistul român Radu Lupu, marele compozitor estonian Arvo Pärt, care şi-a celebrat cea de-a 75-a aniversare, şi superstarul chinez Lang Lang, considerat un fenomen al pianisticii asiatice şi mondiale - iată câteva dintre atracţiile miilor de melomani sosiţi din varii colţuri ale lumii la evenimentul de pe Bosfor.

În continuitatea tendinţei de europenizare (se pare, mai profundă şi mai sinceră decât ceea ce perspectiva geopolitică ne lasă să întrevedem) şi chiar de (re)apropiere a Turciei de rădăcinile creştine ale Europei (manifestată, în acest context, în accentul pus pe muzica de influenţă creştină preclasică şi barocă), a fost deosebit de inspirată iniţiativa tinerei directoare a festivalului, Yeşim Gürer Oymak, de a-l invita la această ediţie pe cel mai reprezentativ compozitor pentru direcţia spiritual-religioasă a muzicii clasice contemporane, maestrul estonian Arvo Pärt, şi de a-i oferi un premiu pentru întreaga activitate. Acesta a fost şi magnetul care m-a purtat, intempestiv pentru proiectele mele "europene", în bătrânul şi cosmopolitul Stambul.

Călătoria ca o mare poveste de dragoste

Râvnit îndelung, imaginat până la obsesie, după ce mai întâi îţi rezistase, alunecându-ţi printre degete ca o intangibilă utopie, teritoriul necunoscut ţi se deschide pas cu pas, până când ţi se oferă pe deplin, te învăluie şi te copleşeşte, depăşind întotdeauna limitele doritului şi imaginarului. Şi chiar când geografia cea nouă îţi alunecă de sub picioare, se joacă cu tine ori chiar dacă te pedepseşte, baia de spaţii noi, de oameni, gesturi şi peisaje, pe care le primeşti în texturile trupului şi memoriei, este cu adevărat un botez, o iniţiere care ţi se va deschide treptat, în pagini de viaţă pe care va trebui să înveţi să le citeşti şi să le duci mai departe, recuperându-ţi astfel darul, pe care calea ferată poate că refuzase să ţi-l aştearnă, pasiv, la picioare.

Nu, nu aşa s-au petrecut lucrurile cu călătoria mea la Stambul. Niciodată nu mi-am imaginat o rătăcire prin porţile otomane. M-a purtat într-acolo o altă iubire, mai veche, şi o altă fascinaţie: Arvo Pärt. Cu toate că este unul dintre cele mai mari şi apreciate nume ale componisticii mondiale, cu o popularitate de invidiat pentru un compozitor de muzică clasică contemporană, cu toate că e invitat constant la cele mai răsunătoare festivaluri şi laureatul unui palmares impresionant, n-am auzit numele lui rostit de vreun muzicolog sau redactor muzical din România: nici un distribuitor de discuri, nici un festival, nici un post de radio nu i-au adus până acum muzica la noi; îl puteţi găsi doar pe umilele bloguri ale câtorva tineri melomani…

Arvo Pärt, un mare compozitor încă neştiut la noi

Expulzat din URSS pentru "misticism" şi stabilit în Germania, în epoca comunistă era un compozitor interzis. Îi recunoşti fragmentele muzicale inserate prin filme, mai ales începând cu anii '90, de la Andrei Zviaghiţev şi Godard la Michael Moore, Tom Tykwer, Michael Mann şi Gus van Sant: regizorii s-au obişnuit să-şi rezolve secvenţele "mistice" (din filme "mistice" ori cât se poate de "profane") cu Pärt. Nu a compus niciodată special pentru cinema; a oferit, în schimb, "bucăţele" unor pelicule, ori - cum voi afla chiar de la el - cineaştii înşişi se înfruptă uneori fără ştirea autorului din piesele sale. În Occident este etichetat, destul de abuziv şi impropriu, drept minimalist. Pur şi simplu terminologia muzicală nu prevede un termen pentru fuziunea unică între muzica de inspiraţie religioasă (psaltică, gregoriană…) şi stilizarea extremă, mapată pe o dinamică a spiritului proprie trăirilor mistice creştine, ignorată de componistica modernă şi contemporană.

S-a născut în 1935 într-un orăşel din Estonia, cu patru ani înainte ca ţara să fie ocupată de trupele sovietice. În 1954 îşi începe studiile muzicale la Conservatorul din Tallinn; lucrează ca dirijor la Radioul de stat şi compune muzică pentru radio, film şi televiziune. Prima perioadă a creaţiei sale (anii â60-â70) poartă pecetea dodecafonismului lui Schoenberg şi serialismului. Încă din această etapă obţine o serie de premii pentru calităţile excepţionale ale muzicii sale, apreciate ca "luminoasă, ascetică şi profund spirituală".

În 1968, lucrarea sa "Credo" este interzisă de autorităţile sovietice din motive de "misticism", iar Arvo Pärt intră într-o lungă perioadă de tăcere, în care pune sub semnul întrebării rădăcinile înseşi ale muzicii şi motivaţiei de a crea. Abandonând zona experimentală, se îndreaptă spre studiul muzicii europene vechi: gregoriană, psaltică şi polifonia renascentistă, căreia îi descifrează cele mai intime resorturi spirituale (sensul sunetului, valoarea sa subiectivă şi obiectivă, efectul întâlnirii a două sunete), pentru a le pune în valoare în noua sa creaţie. Astfel, apar Für Alina (1976), Fratres (1976-1992), Cantus in Memory of Benjamin Britten (1977), Tabula Rasa (1977), Spiegel im Spiegel (1978) - lucrări de o aerată sensibilitate şi severă rigoare, redescoperind gravitatea tăcerii şi a sunetului fundamental şi evocând ritmurile trăirii religioase, care vor constitui marca definitorie a lui Pärt.

În anii '80 emigrează în Austria şi apoi în Germania, stabilindu-se la Berlin. De acum, lucrările sale, care conţin adesea motive psaltice sau gregoriene şi chiar fragmente de texte liturgice (latine, slavone), se succed într-un ritm rapid: Patimile Sf. Ioan (1982), Te Deum (1984), Festina Lente (1988), Summa (1991), Cântecul lui Siluan (1991).

Începând din 1984, prestigioasa casă de discuri ECM îi înregistrează câteva albume, deschizându-i uşile spre publicul occidental.

Provenit dintr-o familie protestantă şi căsătorit cu o evreică din Rusia, trece împreună cu aceasta la Ortodoxie. După dezmembrarea URSS revine în Estonia şi se stabileşte la Tallinn. Are opt nepoţi.

Din punct de vedere al tehnicii, Arvo Pärt este interesat de armoniile simple, realizate din succesiunea a două sau trei note (triade), fără schimbări de tempo şi cu minime variaţii de ritm. Este, spun specialiştii, singurul muzicolog contemporan care îndrăzneşte să invoce categoria estetică a frumosului. "Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos".

"Muzica rugătoare" a compozitorului ascet

Fascinat de magia sunetelor de clopot, Arvo Pärt studiază fenomenul fuziunii a două sunete într-un al treilea şi reuşeşte să-l aplice în sala de concert, numind procedeul "tintinabulli" (imitarea sunetelor de clopot). Unic în tehnica muzicală clasică şi contemporană, preocupată (încă din baroc) de combinatorica sunetelor, iar nicidecum de rezonanţa acestora, procedeul este receptat de muzicologi într-un mod aproape mistic: "Când auzim aceste intervaluri cântate într-un spaţiu larg şi rezonant, precum acela al unei catedrale, ele au un efect miraculos. Cele două note fuzionează şi încep să genereze altele noi. Ele intră în rezonanţă. Privim uimiţi în jurul catedralei, căutând corul îngerilor… Îngeri sau supratonuri? Nu contează. Arvo Pärt ne atinge în profunzimea fiinţei noastre" (Bruce Walker).

În termeni teologici, putem vorbi despre valenţele teandrice ale rostirii sonore (vocale sau instrumentale), puse în valoare de Arvo Pärt. Maestrul vorbeşte de două linii dialogale care se îmbină în muzica sa: cea subiectivă sau "păcătoasă", a lamentaţiei omeneşti, şi cea "obiectivă", a fluxului de har coborâtor - răspunsul lui Dumnezeu. A vorbi despre "muzică rugătoare" (şi mă refer aici mai ales la muzica instrumentală), în cazul lui Pärt, nu este defel un abuz de limbaj.

Îi cucereşte pe toţi deopotrivă

Întâlnirea cu heptagenarul compozitor şochează prin simplitate, prin căldura copilărească şi francheţea privirii, care te cuprinde din prima, topindu-ţi deodată toate întrebările şi emoţiile, într-o prezenţă care este întru totul îmbrăţişare, întru totul răspuns; trăieşti acest sentiment la întâlnirea cu stareţii schiturilor ortodoxe, cu persoane deprinse îndelung cu rugăciunea de taină, iar în nici un caz la evenimentele mondene. Iubitor al francheţei şi al discreţiei, maestrul estonian rejectează instinctiv vedetismul, retorica de salon cultural şi curiozităţile jurnalistice: de aici, protocolul cu totul informal al discuţiei cu el, care nu are nimic din tipicul unui interviu. Spontan şi atent la lucrurile banale din jurul său, maestrul evită să discute despre muzică, dar şi despre credinţă, deconstruind cu graţie imaginea de maestru, inclusiv de "maestru duhovnicesc", ce tinde să se configureze, în mod firesc, în jurul său. Chiar şi în miezul unor evenimente protocolare, în care ţi se cere "să pari", maestrul optează pentru "a fi" şi le transmite această lecţie şi celor din preajma sa: membrilor orchestrei, organizatorilor, preşedinţilor de stat, jurnaliştilor. Vorbele sale de duh, rostite arareori, alcătuiesc un fel de secţiune de aur a esteticii muzicale a sacrului, dar şi a trăirii duhovniceşti deopotrivă; actualitatea lor artistică şi religioasă le face la fel de necesare ca pâinea, pentru artiştii ce vor să redescopere modul filocalic de a-şi exercita darul şi măiestria. Iar muzica… muzica este fiinţa sa. Despre ea este cel mai greu de vorbit, mai ales când valorile de bază ale acesteia sunt liniştea şi sunetul fundamental. A vorbi despre apofatism muzical, în cazul lui Arvo Pärt, este pe deplin justificat, căci emoţia deplină a muzicii sale se degajă în momentul când sunetul a tăcut. Creaţia sa întrupează, surprinzător de limpede şi cu totul unic în muzica contemporană, dar poate că în întreaga istorie cunoscută a muzicii culte, respiraţia personală şi christică a transcendenţei. Îi cucereşte pe turci, pe iranieni şi israelieni, pe ortodocşi, catolici şi protestanţi, îi inspiră pe coregrafii postmoderni şi le dă răspuns new-age-iştilor. Iar creştinii ortodocşi au toate motivele să simtă că îi reprezintă mistic, spiritual şi emoţional întru totul.

Un avvă al componisticii

Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia îi dedică o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii. "Pauza muzicală nu este un procedeu formal sau vreun efect. După pauză se află veşnicia. Avem nevoie de pauză. Ea este pâinea noastră cea de toate zilele, de care avem nevoie ca să ne putem opri ca să chibzuim, să cântărim cuvintele pe care le-am rostit. Sau pe care le vom rosti. Sau pe care n-ar trebui să le rostim. Şi asta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor… la modul ideal, pauza e nucleul înţelepciunii. De aici ne e dat să culegem anumite mărgăritare, care se pot găsi acolo şi care, la prima vedere, nici nu se observă... Dacă scriem muzică pe un text religios, contează cum punem în valoare un cuvânt cu greutate, pentru ca el să nu fie sugrumat de următorul zgomot sau de următorul cuvânt. Ca să ne putem impregna de el şi să avem timpul să conştientizăm acest lucru. Şi e foarte important cum intrăm în pauză, trebuie ca intrarea în pauză să fie demnă de cuvântul sau de sunetul care o precede. Cred că pauza este generatoare de viaţă".

Paradoxal, într-o epocă de extremă secularizare a tuturor genurilor muzicale, popularitatea acestui avva al componisticii este în continuă creştere, iar concertele sale, la care sunt lansate mereu noi compoziţii, se succed într-un ritm ameţitor: "Acest om atât de curajos şi de talentat... este complet ieşit din spiritul timpului său şi, totuşi, extrem de popular. Muzica sa răspunde unei profunde cerinţe omeneşti, care nu are nimic de-a face cu moda" (Steve Reich).

Lucrurile complexe, cu multe faţete, mă perturbă, trebuie să caut unitatea. Ce este acest ceva unic şi cum îmi găsesc calea spre el? Urmele acestui lucru perfect mi se arată sub multe aspecte şi atunci tot ce e inesenţial piere de la sine. Trebuie să ne concentrăm pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important ca o floare." (Arvo Pärt)

Read More

Ion Minulescu - Drum Crucial

Mi-a trimis o prietenă o poezie... o trimit și eu, mai departe...

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -

Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -

El cobora solemn din conştiinţa mea,

Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Read More

Arhimandritul Sofronie - Despre viață, moarte și vecinicie (fragment)

Arhimandritul Sofronie

„Iubesc a cugeta la înțelesurile suferințelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viața noastră pământească, vremelnică, trebuie neapărat să ne fie suferință. Vremea este chipul ființării schimbătoare. În fiece schimbare se află un element al suferinței. Noi, cei ce aparținem în același timp - mai bine zis în paralel - de două lumi, de cea de sus și cea de jos, sântem oarecum împărțiți de-a lungul întregii noastre vieți pământești. Tânjim către viața vecinică, având înaintea noastră chipul ființării dumnezeiești, neschimbată în desăvârșirea sa, iar în același timp ne afundăm în grija celor pământești, nefiind în putere a defăima nici cerințele acestei vieți. „Aștept învierea morților”. Numai ea, cea așteptată vecinică viață este adevărata viață.

Vecinicia ne cade să ne-o închipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfârșit, ci ca pe un singur act fără de întindere a plinătății ființării. Vecinicia cuprinde toată întinderea vremii, ci ea însăși întindere nu are.

Noi așteptăm împărtășirea vieții vecinice. Însă, în înțelesul lucrurilor, devenind vecinic, omul se face nu numai nemuritor, ci și fără început. Sfințitul Ierarh Palama gândea astfel, întemeindu-se pe Sfinții Părinți.

De unde este limpede că vecinicia este un alt chip al ființării, și unul din conceptele elaborate de noi în hotarele realității empirice - conceptele începutului și sfârșitului, ale lui înainte și după - nu i se pot aplica. Viața vecinică este viața duhovnicească. Vecinicia este lumea gândului și trăirii sufletești curate în unirea lor nedespărțită. Însă  faptul gândului și trăirii sufletești curate trebuie înțeles nu numai în sensul psihologic, ca trăire subiectivă a omului, ci și în înțelesul ființial, ca obiectiv fiind adică Mintea și Dragostea Dumnezeirii, adică a lui Hristos. Dragostea în Înțelepciune și Înțelepciunea în Dragoste. Iar dacă cele spuse corespund adevărului, atunci cu adevărat vecinic este Singur Dumnezeu, iar noi doar în măsura în care petrecem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi petrece.

Când însă „Dumnezeu va fi toate întru toți”, atunci și noi ne vom arăta ca stăpânind vecinicia, iar de acum nu în parte, ci în deplinătate. Către această „margine a doririlor” năzuiește sufletul. De-abia atunci va fii cu putință bucuria cea de nimic întunecată. Iar acum să prăznuim Paștile, nu cele de Sus, ci doar cele de jos, doar chipul celor vecinice, noi totuși nu atingem desăvârșita odihnă a bucuriei. Și totuși și aceste Paști înrâurează asupra sufletului într-un chip uimitor.

Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o expima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei zile. Dimineața - pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de „lină”, ca și albastră. Iar neînserata zi - vecinicia.

Îmi amintesc așijderea acum trei ani, în timpul primei noastre întâlniri, simțind adierea veciniciei, amândoi ne-am ținut o vreme răsuflarea (...)”  

(Fragment transcris din capitolul 22:  Despre viață, moarte și vecinicie, pag. 255 - 258, din Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu)

Read More

Maica Siluana : „nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine!”

Draga mea Copilă,

Îți mulțumesc mult pentru onestitate. E foarte important pentru mine ce-mi spui pentru că pot să-mi clarific și eu anumite atitudini ale celor ce veniți spre mine cu durerile voastre sufletești.

Din câte știu și eu despre mine am tot constatat că unora le e drag să fie în relație cu mine, chiar dacă e greu, iar altora nu. Dimpotrivă.

Motivele? Unele cred că se datorează neputințelor și defectelor mele de caracter pe care Domnul nu mi le-a vindecat încă și care se activează în relații când nu sunt destul de trează ca să cer prezența și mila Domnului.

Altele se datorează proiecțiilor pe care le aruncăm unii pe alții ori de câte ori ne este atacată „umbra”, partea aceea secretă, ascunsă, neștiută a ființei în care am îndesat prin refulare, uitare și negare, sau, cum spun Părinții, prin neștiință, uitare și lene, tot ce nu ne place la noi!

Altele se datorează unei uluitoare împotriviri la schimbarea modului de viață, la convertirea adevărată în Hristos prinmetanoia, răsturnarea felului vechi de a fi. Aici intervine o identificare a celui ce ar dori să nu mai sufere, cu cel ce nu voiește să schimbe pentru că „nu poate”. Acela se înfurie și se simte atacat când află că nimeni nu poate nimic fără Domnul și că are nevoie să se conecteze la Cel ce poate și voiește să vină în noi cu toată Puterea Lui.

Da, recunosc și accept că nimeni nu poate să rămână în relație onestă cu mine dacă nu are o relație onestă cu sine. Nimeni nu se poate simți iubit până în străfundurile ființei dacă nu dorește să-și însușească tot ce ascund ele, adică nu dorește să se lepede de omul vechi.

Știi, mulți dintre cei ce-mi scriu nu caută de la început o cale de vindecare a ființei rănite de păcat, ci o soluție imediată la o suferință circumstanțială, o alinare la o durere insuportabilă, sau sentimentul că e înțeles. Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.

Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.

Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă. Da, sunt uneori foarte dură și de multe ori provoc durere și furie, dar cel ce suferă este, de fapt, sabotorul lăuntric, însetatul de plăcerea suferinței. El se simte rănit și amenințat de glasul meu și te împinge să nu ai încredere în iubirea mea care, de altfel, nici nu e a mea, ci a Celui a Cărui slugă netrebnică sunt. Sluga Lui și a voastră dacă mă puteți primi în numele Lui și nu al meu, rugându-vă ca neputința și păcatul meu să nu se împotrivească lucrării Lui. Că așa de ușor mi-ar fi să mă port astfel încât să vă plac, să mă admirați și să vă admirați oglindindu-vă în partea mea „lustruită”, dar nu slava de la oameni o caut eu în voi, ci bucuria de a fi împreună pe Calea Bucuriei.

Am datoria, pe care o ascult cu drag, și binecuvântarea să vă ajut să vă treziți și să însetați după Bucuria adevărată și să doriți să faceți efortul, nevoința, necesare pentru asumarea crucii înnoirii duhului. Împărăția se ia cu forța, cu luptă. Și lupta este în noi înșine, cu propria noastră împotrivire la convertirea adevărată la viața în Hristos.

Și să nu uitați, copii dragi, că nimeni nu poate face nimic în locul nostru și că merită! 

Eu știu destui care au gustat această bucurie și merg încă și mai adânc spre ea.

Îndrăzniți! Ce pierdem pe Cale piere oricum!

Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,

Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/2305

Read More