Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
sâmbătă, 3 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
joi, 1 iulie 2010
Iertare - Alexandru Macedonski
Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom...
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit...
Sunt om ca orice om — iertare.
marți, 22 iunie 2010
Sânzienele – leac de încredere în cele mai grele boli de rinichi
Galium verum este o plantă plăcut mirositoare, cu flori mici, galben aurii, care răspândesc în jur o mireasmă puternică de miere. Creşte pe toate fâneţele însorite. Este cunoscută sub denumirea populară de sânziană, dar i se mai spune şi drăgaică sau Floarea Sfântului Ion. Planta înflorită este culeasă pe întreg timpul lunilor de vară, în special în luna iulie.
Sânzienele au proprietăţi depurative (curăţire a sângelui), diuretice, colagoge (favorizează secreţia bilei), vulnerare (grăbesc vindecarea rănilor) astringente, antispasmodice, sedative, sudorifice (măresc secreţia glandelor sudoripare). Remediile din sânziene sunt recomandate în afecţiuni dermatice canceroase (plăgi canceroase pe piele, limbă şi laringe), boli cutanate (răni greu vindecabile, furuncule, pecingine, ulceraţii, eczeme zemuinde, râie, acnee, psoriazis), boli ale sistemului nervos (epilepsie, isterie, insomnie, vertije), boli renale (calculi şi nisip în rinichi şi vezica urinară), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale coardelor vocale, tumori ganglionare, dureri reumatice, boli de metabolism (obezitate, anemie).
Ceaiul de sânziene este un leac de încredere şi în cele mai grele boli de rinichi sau pionefrite (puroi la rinichi), chiar atunci când nimic altceva nu mai dă vreun rezultat. Foarte eficient este amestecul de drăgaică, splinuţă de pădure şi urzică moartă galbenă, în părţi egale. În acest caz, efectul se manifestă foarte repede, fiind vorba de 14 zile. Se face infuzie şi se bea o cană, pe stomacul gol, cu 30 de minute înainte de micul dejun, iar restul pe parcursul zilei, înghiţitură cu înghiţitură. Acelaşi amestec se recomandă şi în scleroza renală sau în alte boli grave de rinichi, când trebuie consumate 4 căni pe zi.
Ceaiul de sânziene curăţă nu numai rinichii, ci şi ficatul, pancreasul şi splina. Cei care suferă de tulburări ale sistemului limfatic ar trebui să bea zilnic din acest ceai. Este indicat şi în cloroză, hidropizie şi "junghiuri" intercostale.
Băutul ceaiului de sânziene şi clătitul gurii cu acest ceai sunt un mijloc excelent de tratament în caz de cancer al limbii, iar sucul proaspăt stors ajută în ulceraţii canceroase de tot felul şi în boli de piele de natură canceroasă.
Forme de utilizare
Uz intern– infuzie din 15-20 g vârfuri înflorite la 1 litru de apă clocotită; se lasă să infuzeze 2-3 minute, se strecoară şi se beau 1-2 ceaiuri călduţe/zi, dintre care unul înainte de culcare, având efecte sedative în cazul dereglărilor neuro-vegetative şi efecte diuretice în combaterea unor boli renale şi genitale (retenţie urinară, afecţiuni ale uterului). Sânzienele au fost foarte apreciate în vremurile străvechi de femeile cu afecţiuni uterine. Planta se punea femeilor în pat când se declanşa naşterea, pentru a le micşora durerile facerii.
Persoanelor cu insuficienţă renală, care necesită dializă sau celor cărora li s-a extirpat un rinichi, li se recomandă infuzie din părţi egale de sânziene, urzică moartă şi splinuţă (Solidago virgaurea), 1 lingură amestec la 250 ml apă clocotită; se infuzează 2-3 minute şi se consumă 3-4 căni/zi. Acest ceai are efecte foarte bune în reglarea funcţiei rinichiului sănătos.
Pentru cancer al limbii sau laringian se prepară infuzie din 1 lingură plantă uscată la 250 ml apă clocotită; după infuzare, timp de 2 minute, se strecoară şi se adaugă o altă infuzie, preparată separat, din 1 lingură amestec gălbenele (30 g), coada şoricelului (10 g) şi urzică moartă (10 g), peste care se toarnă 250 ml apă clocotită; se amestecă cele două infuzii şi se beau 4-6 căni/zi sau câte o lingură la fiecare 20 de minute.
Uz extern-pentru băi locale sau spălături, în diferite afecţiuni ale pielii, precum şi în reumatism, se prepară decoct din 60-100 g plantă uscată şi mărunţită la 1 litru de apă; se fierbe 15 minute la foc moale. Infuzia din sânziene proaspete se foloseşte pentru gargară în afecţiuni ale corzilor vocale. Sucul proaspăt de sânziene se picură pe plăgi cutanate şi răni provocate de cancerul de piele. Pulberea din frunze şi flori uscate şi măcinate se presară pe piele în caz de eczeme, psoriazis, ulcere vechi, tumori ganglionare şi plăgi canceroase. Pe rănile provocate de cancerul pielii se mai poate aplica un unguent din două părţi margarină, încălzită uşor pe baia de apă, peste care se toarnă o parte suc proaspăt de sânziene obţinut la extractor, amestecate bine, până la omogenizare. În cosmetică, spălăturile calde cu ceai de sânziene ajută la întinderea tenului ofilit.
De asemenea, terapia cu sânziene, este utilă şi în hipertensiunea arterială, în anemii şi în depresii. Specialistul în fitoterapie Eugen Giurgiu recomandă această plantă în tratamentul a peste 60 de afecţiuni grave: boli renale (cistite, calculi şi nisip la rinichi), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale corzilor vocale, dereglări neurovegetative ori cancer al limbii şi al laringelui. Bolnavii cu mai multe afecţiuni, care urmează un tratament fitoterapeutic, este bine să ştie că planta are multiple proprietăţi terapeutice: depurative, diuretice, sedative, sudorifice şi colagoge (favorizează eliminarea bilei).
Mod de folosire
Infuzia se prepară din două linguriţe de plantă, care se infuzează în 500 ml de apă clocotită. Se acoperă vasul şi, după 15 minute, ceaiul se strecoară şi se bea călduţ. Zilnic, se consumă câte două căni, timp de 18 zile. Siropul de sânziene. Se prepară o infuzie concentrată din patru linguri de flori şi un litru de apă. Se infuzează 15 minute, apoi ceaiul se strecoară şi se pune iar la fiert, cu un kilogram de zahăr. Când siropul se îngroaşă, se adaugă zeama unei lămâi. După alte trei-patru clocote, se stinge focul şi, când siropul s-a mai răcit, se toarnă în sticle.
sâmbătă, 19 iunie 2010
Recomandare film: „The kite runner”
Filmul se poate descărca, de la urmatoarele link-uri, până în data de 29 iunie 2010:
ÎNGERII ÎN LUMINA AFGANĂ
Publicat în Lumea Credinţei, iulie 2008
Autor: Elena Dulgheru
Autor: Elena Dulgheru
Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.
Înălţările de zmeie zburătoare - o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş - şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora - îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima - care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune - îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie.
Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum ”Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul "The Kite Runner" / ”Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului ”A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster (”Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală - compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.
Marele atu al filmului - potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale - sunt ”intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii ”despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă - nici autorii, nici critica - nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental (”de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci ”Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.
Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără ”preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, ”doar prin noi înşine”!
