Maica Siluana în dialog cu adolescenții - Roma, Italia, martie 2010

Read More

Sânzienele – leac de încredere în cele mai grele boli de rinichi

Galium verum este o plantă plăcut mirositoare, cu flori mici, galben aurii, care răspândesc în jur o mireasmă puternică de miere. Creşte pe toate fâneţele însorite. Este cunoscută sub denumirea populară de sânziană, dar i se mai spune şi drăgaică sau Floarea Sfântului Ion. Planta înflorită este culeasă pe întreg timpul lunilor de vară, în special în luna iulie.

Sânzienele au proprietăţi depurative (curăţire a sângelui), diuretice, colagoge (favorizează secreţia bilei), vulnerare (grăbesc vindecarea rănilor) astringente, antispasmodice, sedative, sudorifice (măresc secreţia glandelor sudoripare). Remediile din sânziene sunt recomandate în afecţiuni dermatice canceroase (plăgi canceroase pe piele, limbă şi laringe), boli cutanate (răni greu vindecabile, furuncule, pecingine, ulceraţii, eczeme zemuinde, râie, acnee, psoriazis), boli ale sistemului nervos (epilepsie, isterie, insomnie, vertije), boli renale (calculi şi nisip în rinichi şi vezica urinară), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale coardelor vocale, tumori ganglionare, dureri reumatice, boli de metabolism (obezitate, anemie).

Ceaiul de sânziene este un leac de încredere şi în cele mai grele boli de rinichi sau pionefrite (puroi la rinichi), chiar atunci când nimic altceva nu mai dă vreun rezultat. Foarte eficient este amestecul de drăgaică, splinuţă de pădure şi urzică moartă galbenă, în părţi egale. În acest caz, efectul se manifestă foarte repede, fiind vorba de 14 zile. Se face infuzie şi se bea o cană, pe stomacul gol, cu 30 de minute înainte de micul dejun, iar restul pe parcursul zilei, înghiţitură cu înghiţitură. Acelaşi amestec se recomandă şi în scleroza renală sau în alte boli grave de rinichi, când trebuie consumate 4 căni pe zi.

Ceaiul de sânziene curăţă nu numai rinichii, ci şi ficatul, pancreasul şi splina. Cei care suferă de tulburări ale sistemului limfatic ar trebui să bea zilnic din acest ceai. Este indicat şi în cloroză, hidropizie şi "junghiuri" intercostale.

Băutul ceaiului de sânziene şi clătitul gurii cu acest ceai sunt un mijloc excelent de tratament în caz de cancer al limbii, iar sucul proaspăt stors ajută în ulceraţii canceroase de tot felul şi în boli de piele de natură canceroasă.

Forme de utilizare

Uz intern– infuzie din 15-20 g vârfuri înflorite la 1 litru de apă clocotită; se lasă să infuzeze 2-3 minute, se strecoară şi se beau 1-2 ceaiuri călduţe/zi, dintre care unul înainte de culcare, având efecte sedative în cazul dereglărilor neuro-vegetative şi efecte diuretice în combaterea unor boli renale şi genitale (retenţie urinară, afecţiuni ale uterului). Sânzienele au fost foarte apreciate în vremurile străvechi de femeile cu afecţiuni uterine. Planta se punea femeilor în pat când se declanşa naşterea, pentru a le micşora durerile facerii.

Persoanelor cu insuficienţă renală, care necesită dializă sau celor cărora li s-a extirpat un rinichi, li se recomandă infuzie din părţi egale de sânziene, urzică moartă şi splinuţă (Solidago virgaurea), 1 lingură amestec la 250 ml apă clocotită; se infuzează 2-3 minute şi se consumă 3-4 căni/zi. Acest ceai are efecte foarte bune în reglarea funcţiei rinichiului sănătos.

Pentru cancer al limbii sau laringian se prepară infuzie din 1 lingură plantă uscată la 250 ml apă clocotită; după infuzare, timp de 2 minute, se strecoară şi se adaugă o altă infuzie, preparată separat, din 1 lingură amestec gălbenele (30 g), coada şoricelului (10 g) şi urzică moartă (10 g), peste care se toarnă 250 ml apă clocotită; se amestecă cele două infuzii şi se beau 4-6 căni/zi sau câte o lingură la fiecare 20 de minute.

Uz extern-pentru băi locale sau spălături, în diferite afecţiuni ale pielii, precum şi în reumatism, se prepară decoct din 60-100 g plantă uscată şi mărunţită la 1 litru de apă; se fierbe 15 minute la foc moale. Infuzia din sânziene proaspete se foloseşte pentru gargară în afecţiuni ale corzilor vocale. Sucul proaspăt de sânziene se picură pe plăgi cutanate şi răni provocate de cancerul de piele. Pulberea din frunze şi flori uscate şi măcinate se presară pe piele în caz de eczeme, psoriazis, ulcere vechi, tumori ganglionare şi plăgi canceroase. Pe rănile provocate de cancerul pielii se mai poate aplica un unguent din două părţi margarină, încălzită uşor pe baia de apă, peste care se toarnă o parte suc proaspăt de sânziene obţinut la extractor, amestecate bine, până la omogenizare. În cosmetică, spălăturile calde cu ceai de sânziene ajută la întinderea tenului ofilit.

De asemenea, terapia cu sânziene, este utilă şi în hipertensiunea arterială, în anemii şi în depresii. Specialistul în fitoterapie Eugen Giurgiu recomandă această plantă în tratamentul a peste 60 de afecţiuni grave: boli renale (cistite, calculi şi nisip la rinichi), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale corzilor vocale, dereglări neurovegetative ori cancer al limbii şi al laringelui. Bolnavii cu mai multe afecţiuni, care urmează un tratament fitoterapeutic, este bine să ştie că planta are multiple proprietăţi terapeutice: depurative, diuretice, sedative, sudorifice şi colagoge (favorizează eliminarea bilei).  

Mod de folosire

Infuzia se prepară din două linguriţe de plantă, care se infuzează în 500 ml de apă clocotită. Se acoperă vasul şi, după 15 minute, ceaiul se strecoară şi se bea călduţ. Zilnic, se consumă câte două căni, timp de 18 zile.  Siropul de sânziene. Se prepară o infuzie concentrată din patru linguri de flori şi un litru de apă. Se infuzează 15 minute, apoi ceaiul se strecoară şi se pune iar la fiert, cu un kilogram de zahăr. Când siropul se îngroaşă, se adaugă zeama unei lămâi. După alte trei-patru clocote, se stinge focul şi, când siropul s-a mai răcit, se toarnă în sticle. 

Read More

Recomandare film: „The kite runner”

Filmul se poate descărca, de la urmatoarele link-uri, până în data de 29 iunie 2010:

CD - 1

CD - 2

Subtitrare în limba română

ÎNGERII ÎN LUMINA AFGANĂ

Publicat în Lumea Credinţei, iulie 2008
Autor: Elena Dulgheru

Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.

Înălţările de zmeie zburătoare - o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş - şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora - îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima - care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune - îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie.

Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum ”Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul "The Kite Runner" / ”Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului ”A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster (”Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală - compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.

Marele atu al filmului - potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale - sunt ”intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii ”despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă - nici autorii, nici critica - nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental (”de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci ”Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.

Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără ”preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, ”doar prin noi înşine”!

Read More

Maica Siluana - Întâlnire duhovnicească: „Iertare și împăcare”, Italia, Roma, martie 2010

Read More

Trei feluri de nebunii...

Da, copil drag,

Sunt nebună, dar această nebunie e leacul pe care l-am ales împotriva nebuniei pe care am moștenit-o de la lumea aceasta în care m-am născut și care se străduia să mă înlănțuie definitiv de ceea ce numește ea „viață”.

Acum pot să-ți vorbesc și să-ți mărturisesc experiențe din trei feluri de nebunii. Prima, este, cum îți spuneam, cea pe care am moștenit-o încă din pântecele mamei. E viața trăită strâmb și străin de orice sens, pentru că „așa trăiește toată lumea” că nu avem încotro... E nebunia care m-a aruncat în cea mai neagră deznădejde și în dorința irepresibilă de a muri mai degrabă decât a trăi o astfel de „viață”.

A doua, cea diagnosticată de spitalele de psihiatrie ca psihoză, este, a fost pentru mine, un popas neașteptat, o binecuvântată odihnă în brațele protectoare ale diagnosticului însoțit de tratamentul respectiv. A fost o adevărată mângâiere față de suferința de a trăi într-o lume lipsită de sens. În ea am văzut că omul poate sparge limitele ucigătoare ale „cumințeniei” care înghite orice de frică: frica de moarte, frica de a nu fi iubit, frica de a nu fi acceptat, frica de a nu fi destul de (sau cel mai) bun, frica de a suferi... Ea ne arată că ne putem permite mult mai multe decât ne închipuiam când eram „sănătoși”, dar viața continuă să fie lipsită de sens. La ce bun să fii liber de convențiile lumii pe care o detești dacă rămâi tot în ea? Aveam, avem cu toții, nevoie de o ieșire din limitele acestei lumi și nu doar din cele ale bicisnicelor ei legi.

Așa am ajuns la cea de a treia nebunie: nebunia Crucii. Am intrat în ea cu toată foamea și setea mea de sens și iată, am fost primită în chiar brațele Celui Ce a biruit această lume și în Bucuria Lui.

Nu e ușor pentru că, pe această Cale, e nevoie să mori în fiecare clipă pornirilor sădite în fire de moștenirea acestei lumi. Dar nu e nici greu pentru că fiecare clipă poate fi și o întâlnire cu Veșnicia, cu Iubirea, cu El, Cel ce a biruit lumea. Dacă alegem, și de multe ori o facem, să cumpănim economia clipei din perspectiva noastră ca oameni ai acestei lumi, cădem iarăși în deznădejde și în capcana „mecanismelor de supraviețuire”. Dar acum avem timp, de dincolo de acest timp, ca în chiar acele clipe să ne amintim ai Cui suntem și de ce suntem ca să strigăm la El ca Sfântul Petru care se scufunda în valuri. Și așa, atenția se eliberează din cumplita închisoare a egoismului, cea cu două rânduri de gratii: un rând făcut din plăcerile după care aleargă lumea și celălalt din suferințele care însoțesc plăcerile distrugătoare.

Curaj, Copila mea iubită! Cu Domnul toate sunt cu putință. Tu să ceri mereu de la El răbdare, înțelepciune și putere și vei dobândi tot ce dorește inima ta în adâncul ei de dor de Iubire și Sens.

Cu dragoste și prețuire și binecuvântare,

Maica Siluana

Read More

Drumul spre Hristos - economistul Ion Dan - povestea unei convertiri!

"Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos."

A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă "de lume" plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În '90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind "fratele Ilarion", iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în '56, "în plină perioadă stalinistă", cum spune el, părinţii fiind şi ei "un produs al regimului". Părintele exemplifică: "tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo." La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. "Aveam întrebări fără răspuns..."

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă "fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine" spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia "Idei Contemporane" a Editurii Politice. "În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu "Spirit şi Materie" a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu..."

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. "Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa." Iar la finele lui '90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. "Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa." Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. "Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave."

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. "CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?"

În '92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. "Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: "Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!"

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,... Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară", povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. "Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o."

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. "Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire".

"NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE"

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. "Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile." Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. "Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!", râde călugărul.

"I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom'le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»".

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. "Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau - prin '97 - '98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi."

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. "Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani.... Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine..."

"PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?"

Cum e la mănăstire? "E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat - ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate - «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?". La care vlădica Nicolae i-a zis: "când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu..." la care neamţu' l-a privit aşa... uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! "Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!" (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt... cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine."

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în '94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. "M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York", spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O "CRIZA SISTEMICĂ"

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. "Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!"

"Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta."

"Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. "

de Paula Anastasia Tudor

preluat de AICI 

Read More

Povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri - „Cum m-a scos Dumnezeu din iad”

Preluat de AICI

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, argumentând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, avem o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul la cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă. nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

Read More