Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă, a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.
de Daniela Cârlea Şontică
Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.
• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.
Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.
Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.
Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.
De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.
Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.
Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!
• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?
Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.
Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.
Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.
Generaţii de studenţi
• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?
Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.
A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.
Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!
După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".
Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.
Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.
Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.
Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.
• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?
Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...
Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!
Vindecătorul trupurilor
• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?
Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".
La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.
Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.
Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!
Postări
