18 februarie 1952 - Valeriu Gafencu s-a mutat la Domnul

„Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum. 
Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…” Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele. Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu. La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! [...] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. [...] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. [...] Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte. [...] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. [...] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.” (... din scrisorile lui Valeriu Gafencu)- sursa AICI

Read More

Biserica este biruitoare - interviu cu maica Siluana Vlad, apărut în ediția specială de azi, 15 februarie 2010, a Jurnalului Național

Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă, a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.

de Daniela Cârlea Şontică

Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.

• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.

Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.

De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.

Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?

Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.

Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.

Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.

Generaţii de studenţi

• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?

Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.

A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.

Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!

După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".

Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.

Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.

Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.

Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.

• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?

Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.

Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...

Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!

Vindecătorul trupurilor

• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?

Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".

La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.

Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.

Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.

Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!

Interviu publicat în Jurnalul National, din 15 februarie 2010,
http://www.jurnalul.ro/stire-editie-speciala/biserica-este-biruitoare-535829.html

Read More

Dumnezeu te aude!

Îți spun o taină mare, dar simplă: Dumnezeu te aude! Noi nu-L auzim că ne aude pentru că avem „urechile ciulite” către dorințele, așteptările sau pretențiile noastre egoiste și dăunătoare sufletului și vieții în bucurie și pace.

Încearcă să trăiești în Postul care vine ca și când ai crede în Domnul! Ce ai face?

Doar că ai nevoie să renunți la orice dorință și așteptare pe care le ai deja și să te lași în voia Lui să vezi ce-ți oferă El. Tu doar să faci ce ai face dacă ai crede.

Cu drag și rugăciune,

Maica Siluana

Read More

O biserică ortodoxă din Rusia

Read More

Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane...

Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane capabile să prindă, să simtă și să redea iubirea din graiurile neauzite ale lui Dumnezeu către și pentru om și lume. Sentimentele nu sunt mai presus de „ființialitatea” noastră, ci chiar o dimensiune, o componentă a „substanței” sale. Nu există nici o mișcare a sufletului fără o componentă în trup. Sufletul nu are existență dezîncarnată. Experiențele din afara trupului sunt, toate, legate de condiția de muritor pe care o avem prin cădere. Nu poți cânta o melodie fără trup sau fără un instrument muzical. Durerea vine de la felul în care cânți sau îți acordezi instrumentul. Dacă simți o dezamăgire la gândul că dulcea durere din piept din vremea rugăciunii e simțită cu inima de carne, e semn că nu ți-ai acordat, încă, inima de carne la voia lui Dumnezeu Care ne-a creat cu trup și suflet pentru a ne oferi dumnezeirea în acest locaș. Dumnezeu Fiul nu S-a întrupat ca să ne smulgă din trup, ci ca să ne înalțe cu trupul la condiția de fii în Fiul!

Când citești despre trăirile sfinților în duh, despre stările duhovnicești izvorâte din răpirile Duhului Sfânt, nu te grăbi să le cauți înțelesuri psihologice, raționale sau să le compari cu trăiri de ale noastre. Și nici să le disprețuiești pe acestea. Acolo se întâmplă „lucruri” care încă nu s-au suit la mintea omului și care sunt și ele doar pregustări, pentru că adevărata lor trăire se va împlini după Înviere, când vom fi vii și în trupul nostru. Acum, dintre muritori, doar Maica Domnului a atins această condiție pentru care Biserica trăiește clipă de clipă durerile nașterii. Și tu ești mădular al acestei Biserici! Și tu trăiești aceste chinuri în credința și nădejdea celor făgăduite și deja arătate celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut!

Acum, important pentru noi cei ce ne nevoim sau chinuim pe Cale, este să fim credincioși chemării lui Dumnezeu întipărită ca dor nestins în chiar carnea inimii noastre, și să nu uităm nici o clipă că noima, rațiunea trupului nostru este să devină Templu al Duhului Sfânt și alăută a Sa!

Numai așa vom și birui ispitele „de-a stânga” și pe cele „de-a dreapta” și vom înainta cu smerenie, răbdare și bucurie pe Calea cea strâmtă care ne duce în Viața cea Veșnică. Adică în Viața cu și ca Dumnezeu!

Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana

Read More

Maica Siluana... un gând al unei zile!

Read More

Sala de așteptare...

Sala de așteptare
(Muzica, versuri: Gil Ionita)

Sala voastră de-așteptare, pat și saltea
Pentru voi, sărmanii lumii, inima mea
Nu mai vine trenul vostru, ce bine știu
Și pe linia ferată este pustiu!

Gara-i moartă demult, gara e numai un sat
Și aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
Așteptați în zadar și fluierați la refren
Nu există ce vreți, nu există nici tren!

Sala voastră de-așteptare pentru ceva
Pentru ce-ar putea să fie inima mea 
Eu vă țin în mine însumi, cu drag frățesc
Și vă spun că nu sunt trenuri, că vă iubesc!

Știu că vi se face foame, dragilor frați
Ca din celălalt din mine, luați și mâncați
Sala voastră de-așteptare, asta sunt eu
Șeful stației anunță trenul mereu
Nu mai vine trenul vostru, sincer v-o spun
Poate așteptarea totuși nu-i lucru bun
Puneți mâna pe unelte și pe refren
Și din voi, sărmanii lumii, faceți alt tren!

Read More