Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
joi, 11 februarie 2010
marți, 9 februarie 2010
Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane...
Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane capabile să prindă, să simtă și să redea iubirea din graiurile neauzite ale lui Dumnezeu către și pentru om și lume. Sentimentele nu sunt mai presus de „ființialitatea” noastră, ci chiar o dimensiune, o componentă a „substanței” sale. Nu există nici o mișcare a sufletului fără o componentă în trup. Sufletul nu are existență dezîncarnată. Experiențele din afara trupului sunt, toate, legate de condiția de muritor pe care o avem prin cădere. Nu poți cânta o melodie fără trup sau fără un instrument muzical. Durerea vine de la felul în care cânți sau îți acordezi instrumentul. Dacă simți o dezamăgire la gândul că dulcea durere din piept din vremea rugăciunii e simțită cu inima de carne, e semn că nu ți-ai acordat, încă, inima de carne la voia lui Dumnezeu Care ne-a creat cu trup și suflet pentru a ne oferi dumnezeirea în acest locaș. Dumnezeu Fiul nu S-a întrupat ca să ne smulgă din trup, ci ca să ne înalțe cu trupul la condiția de fii în Fiul!
Când citești despre trăirile sfinților în duh, despre stările duhovnicești izvorâte din răpirile Duhului Sfânt, nu te grăbi să le cauți înțelesuri psihologice, raționale sau să le compari cu trăiri de ale noastre. Și nici să le disprețuiești pe acestea. Acolo se întâmplă „lucruri” care încă nu s-au suit la mintea omului și care sunt și ele doar pregustări, pentru că adevărata lor trăire se va împlini după Înviere, când vom fi vii și în trupul nostru. Acum, dintre muritori, doar Maica Domnului a atins această condiție pentru care Biserica trăiește clipă de clipă durerile nașterii. Și tu ești mădular al acestei Biserici! Și tu trăiești aceste chinuri în credința și nădejdea celor făgăduite și deja arătate celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut!
Acum, important pentru noi cei ce ne nevoim sau chinuim pe Cale, este să fim credincioși chemării lui Dumnezeu întipărită ca dor nestins în chiar carnea inimii noastre, și să nu uităm nici o clipă că noima, rațiunea trupului nostru este să devină Templu al Duhului Sfânt și alăută a Sa!
Numai așa vom și birui ispitele „de-a stânga” și pe cele „de-a dreapta” și vom înainta cu smerenie, răbdare și bucurie pe Calea cea strâmtă care ne duce în Viața cea Veșnică. Adică în Viața cu și ca Dumnezeu!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
sâmbătă, 6 februarie 2010
Sala de așteptare...
Sala de așteptare
(Muzica, versuri: Gil Ionita)
Sala voastră de-așteptare, pat și saltea
Pentru voi, sărmanii lumii, inima mea
Nu mai vine trenul vostru, ce bine știu
Și pe linia ferată este pustiu!
Gara-i moartă demult, gara e numai un sat
Și aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
Așteptați în zadar și fluierați la refren
Nu există ce vreți, nu există nici tren!
Sala voastră de-așteptare pentru ceva
Pentru ce-ar putea să fie inima mea
Eu vă țin în mine însumi, cu drag frățesc
Și vă spun că nu sunt trenuri, că vă iubesc!
Știu că vi se face foame, dragilor frați
Ca din celălalt din mine, luați și mâncați
Sala voastră de-așteptare, asta sunt eu
Șeful stației anunță trenul mereu
Nu mai vine trenul vostru, sincer v-o spun
Poate așteptarea totuși nu-i lucru bun
Puneți mâna pe unelte și pe refren
Și din voi, sărmanii lumii, faceți alt tren!
marți, 2 februarie 2010
Dorul de... dor!
Înainte de a fi o stare specială, dorul este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc uneori. Odinioară cuvântul apărea în viaţa lor foarte des. Acum se iveşte mai puţin poate pentru că a fost înlocuit de un altul, mult mai profitabil din punct de vedere publicitar: dorinţă.
Ce ne spune etimologia?
Ce ne spune etimologia?
Pentru cuvântul „dor” etimologia sa este foarte importantă întrucât poarta cu sine şi starea lui specifică. Vine din latinescul „dolus, dolere” care înseamnă „a durea”. Prin urmare, când îţi este dor de ceva sau de cineva suferi o durere.
În tentativa de a-i fixa caracterul aparte, gânditorii români care au forat în straturile arhaice ale culturii noastre, au dat şi ei câte o definiţie dorului. Constantin Noica îl descrie ca pe o stare contradictorie: plăcere de durere şi căutare de negăsire.
Făcând un pas înapoi dinspre cultura scrisă către cultura orală, putem redescoperi în culgerile clasice de folclor o descriere a manifestărilor sale foarte precisă şi frumoasă.
O pecete pe inimă
Mai întâi de toate, dorul este o pecete care se imprimă în inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân-oi muri”.
Mai întâi de toate, dorul este o pecete care se imprimă în inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân-oi muri”.
Sălaşul dorului
Tot din versurile populare aflăm unde îşi are dorul locaşul. „Foaie verde foi de nuc,/ Toate trec, toate se duc,/ Numai doru’ şade-n trup.” Uneori este resimţit ca o stare ardentă: „Frunză verde de dudău,/ Bade, de doruţul tău/ Para este-n trupul meu./ Ies afară să mă sting,/ Bate vânt, mai rău m-aprind”.
Dorul şi dealul
Când vine, dorul acoperă o întreagă geografie în care dealurile apar foarte des. Dorul trece peste ( „ Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine/ Şi nu-l poate opri nime,/ Nici ţigan cu cetera,/ Nici roman cu fluiera,/ Numa’ eu cu inima”) sau se poticneşte în ele („Arde-mi, Doamne, dealurile,/ Să se-adune dorurile”). În orice caz, mai mereu vine în zbor precum porumbelul( Că nu-i dor ca dorurile,/ Să-l anini cu gândurile. Că-i un dor asupritor/ Vine ca porumbu-n zbor,/ Când îţi vine, stai să mori).
Forţa dorului este una cosmică. El face să răsară stelele sau să se usuce iarba. „Şi de dorul tău mândruţă,/ Răsărit-a scânteuţe,/ Scânteuţe, flori adânci,/ Când le vezi, mândră, să plângi”. „ Pe unde merge dorul/ Se usucă tot câmpul,/ Înnegreşte sufletul”.
Durerea şi descântecul
Chinurile pe care le provoca dorul erau variate. „Măi bădiţă, păr galben,/ De dorul tău mă leagăn/ Cum se leagănă iarba/ Când o taie cu coasa”. „Unde-i mândră cu dorul/ Nu pot ara cu plugul,/ Că s-anină plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anina plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anină plugu-n jele, /Trag boii rup tânjele”. „Când îmi vine-al mandrei dor,/ Mă leagăn ca ploaia-n nor”.
Persoana înrobită de dor se revoltă împotriva lui. „Aoleo, măi hoţ de dor,/ N-am topor să te omor,/ Nici secure să te tai,/ Să nu mai am nici un bai”.
Când viaţa îi devenea imposibilă recurgea la puterea vindecătoare a descântecului. „Cum se potoleşte soarele în cer,/ Vântul pe pământ,/ Focul în cuptor,/ Oile în stână,/ Aşa să se potolească dorul de la Ion/ Şi să se ducă în coadele marilor,/ În copitele ciutelor,/ În coarnele cerbilor,/ În rădăcinile brazilor. Acolo să hodinească,/ Acolo să prânzească/, Pe Maria să o părăsească”.
Imaginaţia ţăranului a atins o culme când, depăşind lumea sublunară, relaţia de iubire a cuprins însăsi sentimentele între ele. Între dor şi dragoste este o relaţie de iubire. „Foaie verde ca nalba,/ Strigă doru’ dragostea/ Şi nu vrea a-l aştepta./ Dorul merge ca vântul/ Şi dragostea ca gândul”.
Dorul, astăzi
Deşi nu mai trăim într-o cultură a dorului, îl putem experimenta la intensitate maximă şi îi putem căuta expresii cât mai personale. Motivele de dor au fost şi rămân veşnice. Îţi poate fi dor de Dumnezeu, de Paradis, de părinţi, de copilărie, de un loc anume, dar şi de moarte. Nimic nu se compară însă cu dorul de dor.
