Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
sâmbătă, 6 februarie 2010
Sala de așteptare...
Sala de așteptare
(Muzica, versuri: Gil Ionita)
Sala voastră de-așteptare, pat și saltea
Pentru voi, sărmanii lumii, inima mea
Nu mai vine trenul vostru, ce bine știu
Și pe linia ferată este pustiu!
Gara-i moartă demult, gara e numai un sat
Și aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
Așteptați în zadar și fluierați la refren
Nu există ce vreți, nu există nici tren!
Sala voastră de-așteptare pentru ceva
Pentru ce-ar putea să fie inima mea
Eu vă țin în mine însumi, cu drag frățesc
Și vă spun că nu sunt trenuri, că vă iubesc!
Știu că vi se face foame, dragilor frați
Ca din celălalt din mine, luați și mâncați
Sala voastră de-așteptare, asta sunt eu
Șeful stației anunță trenul mereu
Nu mai vine trenul vostru, sincer v-o spun
Poate așteptarea totuși nu-i lucru bun
Puneți mâna pe unelte și pe refren
Și din voi, sărmanii lumii, faceți alt tren!
marți, 2 februarie 2010
Dorul de... dor!
Înainte de a fi o stare specială, dorul este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc uneori. Odinioară cuvântul apărea în viaţa lor foarte des. Acum se iveşte mai puţin poate pentru că a fost înlocuit de un altul, mult mai profitabil din punct de vedere publicitar: dorinţă.
Ce ne spune etimologia?
Ce ne spune etimologia?
Pentru cuvântul „dor” etimologia sa este foarte importantă întrucât poarta cu sine şi starea lui specifică. Vine din latinescul „dolus, dolere” care înseamnă „a durea”. Prin urmare, când îţi este dor de ceva sau de cineva suferi o durere.
În tentativa de a-i fixa caracterul aparte, gânditorii români care au forat în straturile arhaice ale culturii noastre, au dat şi ei câte o definiţie dorului. Constantin Noica îl descrie ca pe o stare contradictorie: plăcere de durere şi căutare de negăsire.
Făcând un pas înapoi dinspre cultura scrisă către cultura orală, putem redescoperi în culgerile clasice de folclor o descriere a manifestărilor sale foarte precisă şi frumoasă.
O pecete pe inimă
Mai întâi de toate, dorul este o pecete care se imprimă în inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân-oi muri”.
Mai întâi de toate, dorul este o pecete care se imprimă în inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân-oi muri”.
Sălaşul dorului
Tot din versurile populare aflăm unde îşi are dorul locaşul. „Foaie verde foi de nuc,/ Toate trec, toate se duc,/ Numai doru’ şade-n trup.” Uneori este resimţit ca o stare ardentă: „Frunză verde de dudău,/ Bade, de doruţul tău/ Para este-n trupul meu./ Ies afară să mă sting,/ Bate vânt, mai rău m-aprind”.
Dorul şi dealul
Când vine, dorul acoperă o întreagă geografie în care dealurile apar foarte des. Dorul trece peste ( „ Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine/ Şi nu-l poate opri nime,/ Nici ţigan cu cetera,/ Nici roman cu fluiera,/ Numa’ eu cu inima”) sau se poticneşte în ele („Arde-mi, Doamne, dealurile,/ Să se-adune dorurile”). În orice caz, mai mereu vine în zbor precum porumbelul( Că nu-i dor ca dorurile,/ Să-l anini cu gândurile. Că-i un dor asupritor/ Vine ca porumbu-n zbor,/ Când îţi vine, stai să mori).
Forţa dorului este una cosmică. El face să răsară stelele sau să se usuce iarba. „Şi de dorul tău mândruţă,/ Răsărit-a scânteuţe,/ Scânteuţe, flori adânci,/ Când le vezi, mândră, să plângi”. „ Pe unde merge dorul/ Se usucă tot câmpul,/ Înnegreşte sufletul”.
Durerea şi descântecul
Chinurile pe care le provoca dorul erau variate. „Măi bădiţă, păr galben,/ De dorul tău mă leagăn/ Cum se leagănă iarba/ Când o taie cu coasa”. „Unde-i mândră cu dorul/ Nu pot ara cu plugul,/ Că s-anină plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anina plugu-n dor,/ Trag boii numai nu mor/ Şi s-anină plugu-n jele, /Trag boii rup tânjele”. „Când îmi vine-al mandrei dor,/ Mă leagăn ca ploaia-n nor”.
Persoana înrobită de dor se revoltă împotriva lui. „Aoleo, măi hoţ de dor,/ N-am topor să te omor,/ Nici secure să te tai,/ Să nu mai am nici un bai”.
Când viaţa îi devenea imposibilă recurgea la puterea vindecătoare a descântecului. „Cum se potoleşte soarele în cer,/ Vântul pe pământ,/ Focul în cuptor,/ Oile în stână,/ Aşa să se potolească dorul de la Ion/ Şi să se ducă în coadele marilor,/ În copitele ciutelor,/ În coarnele cerbilor,/ În rădăcinile brazilor. Acolo să hodinească,/ Acolo să prânzească/, Pe Maria să o părăsească”.
Imaginaţia ţăranului a atins o culme când, depăşind lumea sublunară, relaţia de iubire a cuprins însăsi sentimentele între ele. Între dor şi dragoste este o relaţie de iubire. „Foaie verde ca nalba,/ Strigă doru’ dragostea/ Şi nu vrea a-l aştepta./ Dorul merge ca vântul/ Şi dragostea ca gândul”.
Dorul, astăzi
Deşi nu mai trăim într-o cultură a dorului, îl putem experimenta la intensitate maximă şi îi putem căuta expresii cât mai personale. Motivele de dor au fost şi rămân veşnice. Îţi poate fi dor de Dumnezeu, de Paradis, de părinţi, de copilărie, de un loc anume, dar şi de moarte. Nimic nu se compară însă cu dorul de dor.
luni, 1 februarie 2010
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Duminica Fiului risipitor
Î.P.S. Bartolomeu Anania
Pilda Fiului Risipitor ( Luca 15, 11-32 )
1. "A avea"
..."…Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere": in felul in care este expusa de catre Sf. Evanghelist Luca ( singurul care relateaza Pilda Fiului Risipitor ), Pilda se intinde intre doua repere fundamentale ale ideii si actului de a avea: a avea in sens omenesc, in care avutul material poate fi divizat catre mai multe persoane si a avea in sens dumnezeiesc, antinomic (1) : avutul, prin substanta sa dumnezeiasca, este inepuizabil, deci in fata lui diviziunea devine un act fara sens, iar prin relatia sa dumnezeiasca cu "posesorii" se ofera cu infinita generozitate lor, - infinita generozitate si infinirea dumnezeiasca in substanta permitind posesiunea acestui avut ce catre oricit de multi posesori in acelasi timp, fara pericolul ( si teama implicita ) ca el s-ar putea epuiza sau ca unul din posesori s-ar putea bucura in exclusivitate de anumite parti ale avutului in detrimentul celorlalti: in fata dumnezeirii si a infinirii ei, - mai exact, in momentul in care infinirea este dumnezeiasca(2) - ideea de impartire isi pierde sensul, asa cum ideea de posesiune exclusiva isi pierde sensul, fiindca inepuizabilitatea avutului dumnezeiesc permite tuturor celor carora acesta se imparte sa-l primeasca in intregime.(CONTINUAREA AICI)
Film: Fiul risipitor
