Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
duminică, 20 decembrie 2009
Părintele Rafail Noica - Despre gingășia iubirii. Iertarea ca și vocație.
„... iubirea este de o subțirime, de o gingășie, de o duioșie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră și bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește nu este cel care moare: Cel care iubește se rănește nu atâta că este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.”
„În acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el? Cel care iubește nu rabdă ca omul sa moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui? Ce altceva, decât iertarea?
Dragostea iartă celui păcătos. Și acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboață și am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, ești iertat înainte să ceri; dar dacă ești așa, noi cum putem să trăim cu tine?”.
Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Așa trebuie să devenim și noi.
În sensul acesta iertarea se poate înțelege ca vocație a omului, adică să învățăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învățăm să împărtășim aproapelui nostru ceea ce și noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba și de la aproapele. Sau, cum ne spunea starețul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi, ca oameni, nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alții și să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinței și a mântuirii’. ”
Sf. Siluan despre Sf. Ioan din Kronştadt
„Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.
Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Le 24,32].
Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi binecuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.
Unii gândesc rău despre părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care viază Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta e cu totul în Dumnezeu şi este preschimbat de Dumnezeu şi uită de bogăţie şi haine. Fericiţi oamenii care îl iubesc pe părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dumnezeu este fierbinte; el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.
O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.
E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tânără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconjurat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr şeşte iubirea trupească.
Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult norodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.
Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui puterea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pentru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu lui mândru.
Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.
Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau pocăinţă fierbinte.
O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dumnezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din Cer.
Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine!”
Sursa de unde a fost preluat textul: AICI
sâmbătă, 19 decembrie 2009
Colinde bizantine
Ansamblul Bizantin al Seminarului Sfântul Gheorghe din Roman, 11 Decembrie 2008
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (I)
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (II)
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (III)
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (IV)
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (V)
Concert de Crăciun - Nectarie Protopsaltul, 2001 (VI)
Slavă să aibă nesfârșită - Colind bizantin psaltic - Psalții Patriarhiei Ortodoxe Române
vineri, 18 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
Semiotica litică în Religia Creştin Ortodoxă
Cuvânt de învăţătură şi slavă ţinut la Schitul Sfântul Nicolae din Giurgiu în ziua de 29 iunie 2009, zi a Sfinţilor Petru şi Pavel
Piatra are numeroase conotaţii. Toate sensurile în Biserică se multiplică ostoind sensurile gregare şi sporindu-le rosturile sfânte.
Piatra telurică, gravitaţională reprezintă esenţa greutăţii, a imaterialului şi imobilităţii. Ea capătă aripi atunci când e privită cu ochi de heruvim.
Nichita Stănescu – îngerul blond al Poeziei Româneşti scria că în fiecare piatră e un zeu. Colorar : pietrele pot zbura, se pot înălţa. Spiritul din ele are aripi destul de puternice să le susţină planarea. Dar ochiul nostru dispare prea repede din lumea asta şi nu le percepe mişcarea... sunt cuvintele Anei Blandiana scrise la Comana Giurgiului. Iar dacă bisericile din piată îşi sumează arhitecturalul lor profil de zbor atunci acoperişul devenit aripă de şindrilă duce spre Cer comuniunea credincioşilor din interior.
Pentru Constantin Brâncuşi – sculptorul universal plecat cu ceaunul de mămăligă din Hobiţa Gorjului şi poposit în Cartierul Artiştilor Parizieni descoperă subtilitatea pietrei pe care o mângâie cu privirea lui de artist. Şi vameşii din Biblie se întorc şi nu-i îi recunosc capodopera calificând-o drept material brut, neprelucrat – respins pe borderourile de la graniţă.
Trebuie la rândul tău să pluteşti ca să simţi zborul pietrelor. Cocoşul Brâncuşian cântă pe Gardul Dimineţilor Cosmice, capul de copil ne grăieşte că încetăm a mai fi când nu mai suntem copii. Pasărea Măiastră surprinde nu zborul ci zburarea...
Italianul renascentist Dante Aligheri ne explică noţiunea astrelor – pietre incandescente: iubirea e cea care le defineşte noţiunea. Dar tot omul e cel care a ridicat piatra de jos pentru a-şi lovi semenul.
Sfântul Petru, adică piatra de Temelie a Bisericii Lui Hristos clădeşte prin trupul său lăcaş de închinăciune întocmai cum un corp găzduieşte vibraţiile unui suflet.
Sfântul Pavel a aruncat cu pietre în Sfântul Ştefan, dar s-a căit apoi văzând Lumina Lui Iisus pe Drumul Damascului. Şi a strâns acele pietre şi a ridicat Biserica cu ele. Să luam nedreptăţile şi caznele ce le aruncă asupra noastră vrăjmaşii şi să le convertim în trainice schituri şi mănăstiri şi biserici. Schimbarea de nume din Simion în Petru şi din Saul în Pavel oglindeşte metanoia spirituală.
Orice îndreptare de caracter justifică intrarea în alt plan de definire interioară şi de raportare exterioară la nume. Şi cum numele – spune Aristotel defineşte partea cea mai profundă a subiectului relevată în superficialitatea definirii sale – schimbările din noi sunt Botezuri permanente ale identităţii noastre.
Alexandru cel Mare a avut cel mai întins imperiu al Lumii – de la Mediterană până la Indii. Pe piatra sa funerară stă scris:’’ O piatră îi e acum de ajuns aceluia pentru care toată lumea nu era suficientă’’. Din această pericopă tombală trebuie să înţelegem că tot ce vor duce din această lume e o piatră pe care va fi gravat numele nostru. Ea va fi biserica mormântului nostru. Prin ea ne vom înălţa spre Cer.
Ea e liantul nostru cu Nemurirea. Mortarul ei îndulcit de ploi ne va uni cu Cerul.
Asprirea şi albirea ei sub Soarele de vară, ne va menţine curăţenia ce hristic gândind nu trebuie să fie un var ci o epurare.
Un catharsis aristotelian, un deliriu al lui Noe, o descumare iovică. Piatra noastră de mormânt va fi Biserica noastră prin care ne vom înălţa în Lumea de Dincolo.. Această piatră va fi eterică întocmai celei de pe mormântul Lui Iisus Hristos, care prin îndepărtare nu ar fi facilitat înălţarea care oricum s-ar fi produs prin orice obstacole materiale – ci a permis ochilor noştri să se convingă de adevărul Împlinirii Scripturii. Sfântul Petru din pescar cu năvodul devine pescar de oameni.
Întocmai peştilor al căror gel le înmoaie solzii şi le anulează forţa de frecare cu apa – noi unşi cu mir vom străbate Apele Văzduhului,Văile Cerului şi Treptele Angelice.
Primiţi în sufletul vostru pietrele zidirii voastre, deveniţi cu trupul vostru treptele pe care să urce credinţa şi rotulele voastre – pietrele articulaţiilor genunchilor să se şlefuiască sub greutatea corpului în rugăciune şi să devină sâmburi de ordine a Fructului de Slavă.
Dr. Cosmin Georgescu
