Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
vineri, 18 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
Semiotica litică în Religia Creştin Ortodoxă
Cuvânt de învăţătură şi slavă ţinut la Schitul Sfântul Nicolae din Giurgiu în ziua de 29 iunie 2009, zi a Sfinţilor Petru şi Pavel
Piatra are numeroase conotaţii. Toate sensurile în Biserică se multiplică ostoind sensurile gregare şi sporindu-le rosturile sfânte.
Piatra telurică, gravitaţională reprezintă esenţa greutăţii, a imaterialului şi imobilităţii. Ea capătă aripi atunci când e privită cu ochi de heruvim.
Nichita Stănescu – îngerul blond al Poeziei Româneşti scria că în fiecare piatră e un zeu. Colorar : pietrele pot zbura, se pot înălţa. Spiritul din ele are aripi destul de puternice să le susţină planarea. Dar ochiul nostru dispare prea repede din lumea asta şi nu le percepe mişcarea... sunt cuvintele Anei Blandiana scrise la Comana Giurgiului. Iar dacă bisericile din piată îşi sumează arhitecturalul lor profil de zbor atunci acoperişul devenit aripă de şindrilă duce spre Cer comuniunea credincioşilor din interior.
Pentru Constantin Brâncuşi – sculptorul universal plecat cu ceaunul de mămăligă din Hobiţa Gorjului şi poposit în Cartierul Artiştilor Parizieni descoperă subtilitatea pietrei pe care o mângâie cu privirea lui de artist. Şi vameşii din Biblie se întorc şi nu-i îi recunosc capodopera calificând-o drept material brut, neprelucrat – respins pe borderourile de la graniţă.
Trebuie la rândul tău să pluteşti ca să simţi zborul pietrelor. Cocoşul Brâncuşian cântă pe Gardul Dimineţilor Cosmice, capul de copil ne grăieşte că încetăm a mai fi când nu mai suntem copii. Pasărea Măiastră surprinde nu zborul ci zburarea...
Italianul renascentist Dante Aligheri ne explică noţiunea astrelor – pietre incandescente: iubirea e cea care le defineşte noţiunea. Dar tot omul e cel care a ridicat piatra de jos pentru a-şi lovi semenul.
Sfântul Petru, adică piatra de Temelie a Bisericii Lui Hristos clădeşte prin trupul său lăcaş de închinăciune întocmai cum un corp găzduieşte vibraţiile unui suflet.
Sfântul Pavel a aruncat cu pietre în Sfântul Ştefan, dar s-a căit apoi văzând Lumina Lui Iisus pe Drumul Damascului. Şi a strâns acele pietre şi a ridicat Biserica cu ele. Să luam nedreptăţile şi caznele ce le aruncă asupra noastră vrăjmaşii şi să le convertim în trainice schituri şi mănăstiri şi biserici. Schimbarea de nume din Simion în Petru şi din Saul în Pavel oglindeşte metanoia spirituală.
Orice îndreptare de caracter justifică intrarea în alt plan de definire interioară şi de raportare exterioară la nume. Şi cum numele – spune Aristotel defineşte partea cea mai profundă a subiectului relevată în superficialitatea definirii sale – schimbările din noi sunt Botezuri permanente ale identităţii noastre.
Alexandru cel Mare a avut cel mai întins imperiu al Lumii – de la Mediterană până la Indii. Pe piatra sa funerară stă scris:’’ O piatră îi e acum de ajuns aceluia pentru care toată lumea nu era suficientă’’. Din această pericopă tombală trebuie să înţelegem că tot ce vor duce din această lume e o piatră pe care va fi gravat numele nostru. Ea va fi biserica mormântului nostru. Prin ea ne vom înălţa spre Cer.
Ea e liantul nostru cu Nemurirea. Mortarul ei îndulcit de ploi ne va uni cu Cerul.
Asprirea şi albirea ei sub Soarele de vară, ne va menţine curăţenia ce hristic gândind nu trebuie să fie un var ci o epurare.
Un catharsis aristotelian, un deliriu al lui Noe, o descumare iovică. Piatra noastră de mormânt va fi Biserica noastră prin care ne vom înălţa în Lumea de Dincolo.. Această piatră va fi eterică întocmai celei de pe mormântul Lui Iisus Hristos, care prin îndepărtare nu ar fi facilitat înălţarea care oricum s-ar fi produs prin orice obstacole materiale – ci a permis ochilor noştri să se convingă de adevărul Împlinirii Scripturii. Sfântul Petru din pescar cu năvodul devine pescar de oameni.
Întocmai peştilor al căror gel le înmoaie solzii şi le anulează forţa de frecare cu apa – noi unşi cu mir vom străbate Apele Văzduhului,Văile Cerului şi Treptele Angelice.
Primiţi în sufletul vostru pietrele zidirii voastre, deveniţi cu trupul vostru treptele pe care să urce credinţa şi rotulele voastre – pietrele articulaţiilor genunchilor să se şlefuiască sub greutatea corpului în rugăciune şi să devină sâmburi de ordine a Fructului de Slavă.
Dr. Cosmin Georgescu
marți, 15 decembrie 2009
luni, 14 decembrie 2009
... la durere vrem să plecăm undeva departe
Vezi tu, copil iubit, cum la durere vrem să plecăm undeva departe, undeva unde să fie pace, liniște și bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât „câmpii” pe care-și doresc unii oameni să-și ia ca să scape de o situație grea...
Această pornire rebelă în fața greutății vieții, e neauzirea și neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului și acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui și Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuiește și voi trăi în permanentă nemulțumire, neliniște și chiar angoasă. Și oriunde m-aș duce, și orice aș face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e niciun loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele și în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede și chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem și ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării și binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorința ca lumea și cei din jurul nostru să fie așa cum ne dorim noi, dorința de a birui dreptatea noastră, dorința de răzbunare, de revoltă, dorința de a impune binele așa cum îl vedem noi, dorința de a obține ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalți... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înșine...
Acceptarea și binecuvântarea sunt grele, dar nu sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce dorește inima noastră trebuie să fie absolut și desăvârșit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu și nu le putem obține decât cu El! El Însuși ne învață asta când ne cere: „Căutați mai întâi Împărăția”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiți! Și cum Împărăția este și vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimi noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L și binecuvântându-L și acceptând cu El „răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlinește făgăduința „adăugării acelor toate” dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt și pentru tine! Ce cauți tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ți le cere ziua în care ești cu binecuvântare și totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările!
Nici nu știi cât îți mulțumesc pentru hărnicie, pentru că îți amintești de cuvântul meu și-l faci!
Dumnezeu să te binecuvânteze și să te mângâie pe Cale!
Maica Siluana
