Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
marți, 15 decembrie 2009
luni, 14 decembrie 2009
... la durere vrem să plecăm undeva departe
Vezi tu, copil iubit, cum la durere vrem să plecăm undeva departe, undeva unde să fie pace, liniște și bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât „câmpii” pe care-și doresc unii oameni să-și ia ca să scape de o situație grea...
Această pornire rebelă în fața greutății vieții, e neauzirea și neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului și acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui și Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuiește și voi trăi în permanentă nemulțumire, neliniște și chiar angoasă. Și oriunde m-aș duce, și orice aș face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e niciun loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele și în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede și chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem și ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării și binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorința ca lumea și cei din jurul nostru să fie așa cum ne dorim noi, dorința de a birui dreptatea noastră, dorința de răzbunare, de revoltă, dorința de a impune binele așa cum îl vedem noi, dorința de a obține ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalți... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înșine...
Acceptarea și binecuvântarea sunt grele, dar nu sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce dorește inima noastră trebuie să fie absolut și desăvârșit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu și nu le putem obține decât cu El! El Însuși ne învață asta când ne cere: „Căutați mai întâi Împărăția”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiți! Și cum Împărăția este și vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimi noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L și binecuvântându-L și acceptând cu El „răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlinește făgăduința „adăugării acelor toate” dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt și pentru tine! Ce cauți tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ți le cere ziua în care ești cu binecuvântare și totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările!
Nici nu știi cât îți mulțumesc pentru hărnicie, pentru că îți amintești de cuvântul meu și-l faci!
Dumnezeu să te binecuvânteze și să te mângâie pe Cale!
Maica Siluana
duminică, 13 decembrie 2009
Cuvintele au fost mereu ale lui...
... 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta “Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: “Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: “Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.
L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi “furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.
“Îngerul se uită posomorît la mine:
- Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
- Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”
Nichita Stănescu – Hemografia
(din “Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/cuvintele-au-fost-mereu-ale?xg_source=msg_mes_network
sâmbătă, 12 decembrie 2009
Î.P.S. Teofan - Cuvânt de învăţătură
Biserica „Sfântul Spiridon”, Botoșani
Biserica "Înâlţarea Domnului", Botoşani
Doamne, Doamne, caută din Cer și vezi...
vineri, 11 decembrie 2009
Robert Turcescu, Reminder
Un articol apărut în anul 2005 dar foarte potrivit acestor zile!
Trăim într-un paradox înfiorător: înconjuraţi de zeci de programe de televiziune şi radio, îngropaţi sub maldărele de ziare şi reviste ieşite în fiecare dimineaţă din tipografii ori împietriţi în faţa computerelor de pe fiecare birou, înghiţim, oră de oră, cantităţi enorme de informaţii, fără a putea spune, la finalul unui asemenea festin, nici că ne-am săturat, nici că ne simţim bine. Povestea cu informaţia care înseamnă putere nu mai ţine. Care putere? Şi, mai ales, care informaţie?! Informaţia economică din paginile ziarelor specializate, indicatorii bursieri de pe ecranul rece al laptopurilor sau cursul valutar afişat pe ecranul telefonului mobil? Informaţia politică vînturată prin cele patru zări, de te miri ce analişti politici, cea care ajunge la urechi odată cu şoaptele unor surse binevoitoare din interiorul partidelor sau informaţia venită odată cu valurile de ştiri ale agenţiilor de presă? Informaţia de cancan şi bîrfa, găzduite cu toată generozitatea de paginile unor reviste cu nume bizare care susţin că se ocupă de faptul divers şi lumea mondenă? Informaţia din fotografiile unor paparazzi? Fata de la pagina 5? Nevasta premierului la plajă? Diva fără machiaj? În tot inventarul de mai sus - şi lista e, desigur, mult mai lungă - puternic e cel care rezistă la proba extremă a ingurgitării acestor informaţii.
Cunosc câteva familii care au înghesuit în apartamente de două sau trei camere cinci televizoare. Am un amic care şi-a luat un radio special şi l-a montat sub duş şi un altul care a ajuns să care după el nu mai puţin de patru telefoane mobile. De cînd au apărut mp3-playerele e plină strada de inşi cu căştile în urechi, ca pe vremurile de demult cînd începea moda walkman -urilor. Întrerupem amorul cînd sună mobilul şi schimbăm programele televizorului în timpul primelor mîngîieri. Ne trezim cu televizorul deschis, stăm lipiţi de Yahoo Messenger, tresărim de emoţie la fiecare mail ori SMS primit şi, în general, evadările noastre în oniric sînt strîns legate de tubul catodic, ecranul cu plasmă sau afişajul cu cristale lichide. Visele noastre depind de click, touch-screen sau tastatură. Vrem informaţie la prima oră a dimineţii, ni se pare că nu putem trăi fără a fi primii care află cîte avioane s-au prăbuşit peste noapte, cine a divorţat, unde s-a întîmplat, cînd a murit sau cum a trăit. Pentru asta, pentru iluzia de a părea cei mai informaţi oameni din lume, trăim conectaţi la realitate prin zeci de fire care ne ies din prize sau din urechi şi învăţăm să pipăim lumea cu buricele degetelor lipite de telecomandă. Priviţi de departe, să spunem dintr-o galaxie în care cineva n-a avut chef să descopere electricitatea, părem cel puţin caraghioşi cu tot arsenalul nostru de instrumente informative: robotizaţi, dependenţi de semnalul GSM sau de cablul TV.
Dacă vi se pare că nu-i aşa, luaţi-vă o zi de concediu şi aşezaţi-vă, preţ de cîteva ore, pe o bancă din centrul unui oraş în care nu vă cunoaşte nimeni. Lăsaţi acasă telefonul mobil, nu vă cumpăraţi ziare şi ţineţi ochii larg deschişi privind lumea din jur. La început e greu, aproape imposibil, apoi, uşor-uşor, o veţi simţi din ce în ce mai aproape. Vă va curge prin vene, vă va face să redescoperiţi mirosuri din copilărie şi sunete uitate. Din cînd în cînd, vă va trimite în minte păreri de rău pentru timpul prea scurt în care v-aţi gîndit la ea cu adevărat şi regrete nespuse pentru maldărele de nimicuri în care aţi ales s-o ascundeţi zilnic. Se numeşte viaţă, e scurtă şi n-are mai nimic de-a face cu ecranul televizorului sau al telefonului mobil.
Sursa AICI
