Biserica Ortodoxǎ Românǎ Sfânta Parascheva din Wakefield va primi Sfințitul Veșmânt al Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva de la Iași

Prin Binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Nicolae, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele douǎ Americi, si bunǎvoința Înalt Prea Sfințitului Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, Biserica Ortodoxǎ Românǎ Sfânta Parascheva din Wakefield va primi Sfințitul Vesmânt al Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva de la Iasi.

Sfințitul Vesmânt va fi adus de Pǎrintele Arhidiacon Prof. Dr. Gabriel C. Oprea si va rǎmâne definitiv in biserica noastrǎ pentru ocrotirea Sfântului lǎcaș și al parohienilor noștri.

Slujba dedicatǎ aducerii Sfintitului Vesmânt va fi oficiatǎ Sâmbǎtǎ, 10 octombrie începând cu ora 6:30 seara, prin Așezarea în Lacrǎ a Sfințitului Veșmânt. Se va oficia slujba Acatistului Sfintei Parascheva, urmatǎ de slujba Vecerniei. Slujba va fi oficiatǎ de Inalt Prea Sfintitul Arhiepiscop Nicolae, alǎturi de preoții prezenți la acest eveniment sfânt al Bisericii noastre.

Mulțumim Pǎrinților noștri Ierarhi, ostenitorilor si organizatorilor acestui eveniment istoric si sfânt al Parohiei noastre.

Preot Paroh Nicolae Simion - Iconom Stavrofor

http://saintparascheva.org/site/news.html

Read More

9 octombrie, cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Korsun

Originară din Efes, Icoana „Korsun” („Chersonese”, „Korsun – Efes”) a Maicii Domnului a ajuns în Rusia prin două copii distincte, făcătoare de minuni fiecare: una în ziua de 9 octombrie 988, iar cealaltă în 1162-1163. Nu se cunosc date exacte despre autorul primei Icoane „Korsun”, considerat a fi însuşi Sfântul Evanghelist Luca.

În ziua de 9 octombrie, Biserica Ortodoxă Rusă pomeneşte mutarea uneia dintre Icoanele „Korsun” de la Korsun la Kiev, de către prinţul întocmai cu Apostolii, Vladimir. Mai târziu, Icoana a fost dusă la Novgorod, în prezent aflându-se în catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova.

O altă Icoană „Korsun” a fost adusă în 1162, din Efes, astfel: Sfânta Eufrosina de Poloţk (23 mai), fondatoarea mânăstirii Mântuitorului din Poloţk, a aflat de această Icoană greacă şi a trimis daruri împăratului bizantin Manuel Comnen şi patriarhului Luca Hrisovergos, pentru a primi o copie a ei.

Pe drum, Icoana a trecut prin Korsun, iar localnicii au insistat ca ea să poposească o vreme la ei. Icoana Maicii Domnului a rămas în Korsun aproximativ un an, şi, deşi era adusă din Efes, a primit numele de „Icoana Korsun” sau „Korsun-Efes”, cum este cunoscută până astăzi.

În 1239 Icoana a fost mutată în Toropeţ, cu ocazia cununiei prinţesei Alexandra de Poloţk, cu prinţul Alexandru Nevski (pomenit ca sfânt la 23 nov.), unde a rămas până în 1917.

în timp, au apărut numeroase copii ale Icoanei „Korsun”: în Nizni Novgorod, a ieromonahului Simeon (în 903) şi în Suzdal. În 1590 o Icoană „Korsun – Eleousa” din Suzdal a fost îmbrăcată în argint, dar în această localitate există multe alte Icoane „Korsun”, puţin diferite între ele ca reprezentare, şi toate făcătoare de minuni.

Icoana „Korsun” este menţionată şi în viaţa Sfintei Doroteea de Kaşin (24 sept.), care a găsit o Icoană „Korsun” a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu între ruinele unei mânăstiri, a păstrat-o în chilia ei, Icoana devenind celebră prin minunile săvârşite (sec. XVI).

Read More

De ce bisericile ortodoxe au iconostas?

Să fie oare iconostasul o formă de a-i separa pe clerici de credincioşii laici? Ori poate o strategie arhitecturală de a ascunde cele ce se săvârşesc în sfântul Altar de privirile celor aflaţi în naos? Oricât ar părea de surprinzător astăzi, iconostasul a apărut dintr-o pricină cu totul contrară : nu pentru a separa ci pentru a apropia şi uni.De altfel icoanele sunt întotdeauna mărturii ale unirii între dumnezeiesc şi omenesc. Fiecare chip al iconostasului este presimţirea eternităţii care străbate prin voalurile cărnii. Peretele dintre altar şi naos a apărut tocmai din trăirea realităţii că prin Euharistie locaşul liturgic e transformat într-un spaţiu de întâlnire între ceresc şi pământesc; iconostasul este aşadar prezentarea întrupată a Bisericii ca unitate a lumii văzute şi nevăzute. Prin fiecare Liturghie biserica devine centru liturgic al creaţiei, corabie eshatologică ce are ca reper şi destinaţie Împărăţia lui Dumnezeu. Despărţirea altarului de naos prin iconostas ne reaminteşte că viaţa noastră actuală este o permanentă tensiune între prezentul lumii în care trăim şi viaţa veşnică.Peretele iconostasului este şi expresia faptului că deşi simţim iubirea lui Hristos, ştim că Taina care ne susţine e necuprinsă de cugetul omenesc. Uşile împărăteşti, prin deschiderea lor, sugerează că Hristos Cel înălţat mai presus de ceruri ni se comunică nouă, celor vieţuind încă pe pământ. Mai mult decât atât, uşile împărăteşti trimit la Hristos - Uşa (Ioan X, 9) care ne deschide calea către Altarul veşnic al Împărăţiei. De fapt, Hristos e Uşa şi Calea şi Împărăţia.Dacă privim aceste realităţi cu ochi duhovniceşti vom înţelege că iconostasul nu e atât un perete despărţitor, cât mai degrabă unul transparent; este simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu care este deja şi care vine; invitaţie la o împreună-călătorie a celor de pe pământ spre cer; expresie a unirii celor văzute cu cele nevăzute. Iconostasul descoperă tainic Viaţa pe care o pregustăm de pe-acum în Euharistie, Viaţă din care ne vom împărtăşi mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei.

Autor: Daniel Chira

Preluat şi prelucrat de Prot. Victor Mihalachi

http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/1689-de-ce-bisericile-ortodoxe-au-iconostas-

Read More

Te poți mântui și dacă-ți tii mintea în rai?

Te poti mantui si daca-ti tii mintea in rai? Parintele Teofil Paraian a spus ca el nu intelege ce inseamna a-ti tine mintea in iad si ca el crede ca te poti mantui si daca-ti tii mintea in rai.

Da, te poti mantui si daca-ti tii mintea in rai!

Parintele Teofil e un copil in sensul evanghelic al cuvantului. Unii copii pot sa se nasca si sa creasca fara a fi infectati de iadul acestei lumi, daca parintii sunt in Biserica si Il au pe Domnul in viata lor, viu si lucrator.

Da, toti avem nevoie sa ajungem la starea de copil care se mangaluieste tinandu-si mintea in rai, in bucuria sfanta a Imparatiei care este in noi. Dar nu inainte de a strabate „vamile vazduhului launtric”, vamile de ganduri si sentimente pietrificate in mintea-inima, adica in adancul nostru de pana in fiecare celula a trupului si in fiecare putere a sufletului, prin iertare, binecuvantare, iubirea de vrajmasi, lepadarea impotrivirii, a judecatii si a comparatiei, a luptei si atacului, a manipularii si tuturor celorlalte „arme si mecanisme” de supravietuire!

Din nefericire insa, majoritatea copiilor se nasc incarcati de iadul din parintii lor, daca acestia nu se ingrijesc sa se vindece prin lucrarea poruncilor, prin Taina Pocaintei si prin Impartasanie. Eu, de exemplu, am fost conceputa intr-o permisie de pe front a tatalui meu. Sufletul lui, mintea lui, erau incarcate de iadul razboiului si acesta a trecut la mine fara nici o cenzura, fara ca el sa fi avut posibilitatea sa se lepede de el prin rugaciune si Spovedanie, fiind „nepracticant”... Desigur, si in toti cei conceputi in timpul razboiului si imediat dupa...

Si nu numai iadul din parinti il poate mosteni un copil, ci si pe cel al stramosilor, al neamului, al lumii din afara casei. De exemplu, daca un pruncut e tinut la televizor ca „doar ce sa inteleaga el in burta mamei sau cand e mic, mic”, tot iadul acela se descarca in el ca o informatie pe un hard disc! Deja si stiinta constata si „masoara” asta. Dar cine sa creada?

Dar sa nu deznadajduim pentru ca, atunci cand omul primeste de la parinti si de la lume, o astfel de povara, orice povara, Dumnezeu ii da acelui suflet putere pe masura, adica fara masura, si „ocazii” sa afle „Vestea cea buna” ca El a biruit iadul ca, alegand sa-L primeasca pe El ca Domn si Stapan al vietii sale, sa afle Calea si sa biruiasca lumea. Altfel cum as fi iesit eu, de exemplu, si nu numai, la Lumina Lui din fundul acela de iad?

Cine are in el, in mintea lui si in memoria lui afectiva, iadul unor suferinte nepredate spre vindecare Domnului, ale neamului si personale, nu are alta iesire decat sa-si tina mintea in iad, fara a se confunda cu el, si sa nu deznadajduiasca. Aceasta „tinere a mintii (atentiei) in iadul din noi” este ceea ce facem, la masura noastra, de-a lungul si, mai ales, in liturghia launtrica din seminarul „Sa ne vindecam iertand”.

Asta pentru iadul personal.

Dar n-am putea face asta daca nu am participa activ si efectiv cu Domnul la coborarea in iadul omului total, pentru „toata suflarea”, prin Sfanta Liturghie Euharistica!

Aceasta este Calea si Duhul Sfant ne invata si ne conduce, daca ne lasam in voia lui Dumnezeu, la „tot adevarul” si la bucuria aceea pe care nimeni nu o poate lua de la noi!

Cu dragoste si binecuvantare,

Maica Siluana

Read More

Semnificaţia tămâiei în biserică

Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în Sfânta Scriptura cu mai multe lucruri:

- Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe Sine ca jertfă lui Dumnezeu : „spre miros de bună mireasmă" (Efeseni 5:2).

- Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.

- Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui Dumnezeu" (Filipeni 4:10-19).

- Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).

- Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică, la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare cum poruncise Domnul lui Moise" (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău" (Matei 5:23-24). Nu este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta"

Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta". Diavolul se îndepărtează când tămâiem, (de aici şi zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie") aşa cum s-a întâmplat atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul s-a depărtat (Tobit 6:17) şi mânia Domnului încetează: „Şi a zis Moise către Aaron: «Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început pedepsirea poporului» (Numerii 16:46). Biserica Legii celei noi are şi ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..."- Matei 5:23) şi rânduială de cult ca şi cea veche.

Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi) între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Tămâierea înseamnă şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl. Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când binecuvântează tămâia: „Tămâie îţi aducem ţie, Hristoase Dumnezeu nostru, întru miros de bună mireasma duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul prea sfântului tău duh".

- Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor se arată prin aceasta o cinstire deosebită. Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată Sfinţilor şi care se numeşte venerare. Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită adorare. Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.

- Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga" (Luca 1:9-10).

- În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa 5:8).

Câteva mărturii zile Sfinţilor Părinţi despre tămâiere

- Sfântul Iustin Martirul, care a murit pe la anul 167 d.Hr., ne spune că în vremea sa jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de tămâieri cu bune miresme (Dialog 28,29,41).

- Sfântul Clement, Episcopul Alexandriei (Pedagogul 2,8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci, împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).

- Fericitul Tertulian arată că tămâia se întrebuinţa foarte mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească şi pe cea trupească.

- Sfântul Ipolit, episcopul portului roman de la gurile Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe, nici tămâieri".

În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată, de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451 în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea Domnului

Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. în vremea Sfintei Liturghii ea se face de patru ori:

1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc pâinea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.

2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).

3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului". Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum zice El însuşi: „Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă" (Luca 21:27).

4. Cea de-a patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Măria".

www.monitorulsv.ro

Textul a fost preluat de AICI

Read More

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului. Adică, El fiind atotputernic și Libertate absolută, poate și voiește nu doar să ne dea libertate și să ne lase să facem ce voim, în limitele statutului nostru de creaturi, ci și să ne urmeze cu iubirea Lui, cu purtarea Lui de grijă, în orice abis de neascultare am merge, în orice robie străină ne-am vinde, fără să ne forțeze să facem voia Lui. Doar ne cheamă mereu, fie prin Cuvântul Său Care a grăit prin prooroci sau direct când „S-a făcut om ca noi”, fie prin glasul tainic al durerii din inima noastră.

Când alegem să trăim autonom, să facem după capul nostru, chiar dacă acest cap sunt părinții nostri, sau un model uman, sau mentalitatea lumii în care ne-am născut, totul ne apare ca „dat”, ca blestem chiar. Și este. Felul în care trăim este „dat”, este scris în sinapsele creierului nostru subcortical, necontrolat de atenție și voință decât cu mari eforturi de conștientizare, de „lărgire a conștiinței” degrabă alunecătoare în „apucăturile ” de bază... Acela e omul nostru vechi. Aceea e viața noastra de somnambuli! La noi strigă Apostolul: „Treziți-vă, cei ce dormiți, și nu fiți morți, și vă va lumina pe voi Domnul!”. Da, și nu e somn, ci somnambulism, pentru că ne mișcăm, ne agităm, ne rănim, ne ucidem, ne sinucidem... La noi strigă Domnul: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!”.

Când răspundem acestor chemări, totul se schimbă. Descoperim ca tot ce ni se întâmplă e după „scenariul” nostru, inspirat de la „ai noștri” si că Dumnezeu a rânduit să ne lase la „mintea noastra” pana vom voi să alegem liberi „Mintea Lui”. În acest timp ne păzește și ne conduce cu Pronia Sa, fără să ne stingherească libertatea, care constă în libertatea de a alege între a-L primi sau a-L alunga din viața noastră. Numai această alegere e liberă. Celelalte sunt dictate de nevoi, de dorințe, de plăceri, de frică etc.

Da, poți sa-și pierzi cu totul libertatea față de păcat, de patima. Dar niciodata nu-ți va fi luată libertatea de a alege să-L chemi pe Domnul în ajutor ca să te elibereze de păcat și să-I dai Lui locul pe care îl ocupă acum plăcerea păcatului... Asta e moartea față de păcat, e răstignirea pornirilor compulsive scrise în sinapsele păcatului.

Puterea ca să faci asta ne-o dă tot El. Se dă pe Sine întreg ție, ca să facă împreună cu tine această schimbare, înnoire a firii, dacă vei lucra la înnoirea minții tale. Adică hotărârea de a alege mai degrabă moartea, din cauza „sevrajului” cu care te amenință patima lepădată, decât să mai alimentezi vechile sinapse cu energia ta de viață. Asta e arta ascezei, care se predă (se înmânează) în Biserică. Aici intră și lupta cu gândurile pătimașe, aceste „rachete” ale duhurilor întunericului...

Domnul să te ducă mai departe, Om drag, nu atât pe calea înțelegerii, cât pe cea a făptuirii cu simplitate și credință a Poruncilor Sale, după sfânta Sa rânduială.

Cu dragoste și încredere, Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=2129

Read More

Minunății ortodoxe...

Read More