vineri, 2 octombrie 2009

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-și plia voia pe voia omului. Adică, El fiind atotputernic și Libertate absolută, poate și voiește nu doar să ne dea libertate și să ne lase să facem ce voim, în limitele statutului nostru de creaturi, ci și să ne urmeze cu iubirea Lui, cu purtarea Lui de grijă, în orice abis de neascultare am merge, în orice robie străină ne-am vinde, fără să ne forțeze să facem voia Lui. Doar ne cheamă mereu, fie prin Cuvântul Său Care a grăit prin prooroci sau direct când „S-a făcut om ca noi”, fie prin glasul tainic al durerii din inima noastră.

Când alegem să trăim autonom, să facem după capul nostru, chiar dacă acest cap sunt părinții nostri, sau un model uman, sau mentalitatea lumii în care ne-am născut, totul ne apare ca „dat”, ca blestem chiar. Și este. Felul în care trăim este „dat”, este scris în sinapsele creierului nostru subcortical, necontrolat de atenție și voință decât cu mari eforturi de conștientizare, de „lărgire a conștiinței” degrabă alunecătoare în „apucăturile ” de bază... Acela e omul nostru vechi. Aceea e viața noastra de somnambuli! La noi strigă Apostolul: „Treziți-vă, cei ce dormiți, și nu fiți morți, și vă va lumina pe voi Domnul!”. Da, și nu e somn, ci somnambulism, pentru că ne mișcăm, ne agităm, ne rănim, ne ucidem, ne sinucidem... La noi strigă Domnul: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!”.

Când răspundem acestor chemări, totul se schimbă. Descoperim ca tot ce ni se întâmplă e după „scenariul” nostru, inspirat de la „ai noștri” si că Dumnezeu a rânduit să ne lase la „mintea noastra” pana vom voi să alegem liberi „Mintea Lui”. În acest timp ne păzește și ne conduce cu Pronia Sa, fără să ne stingherească libertatea, care constă în libertatea de a alege între a-L primi sau a-L alunga din viața noastră. Numai această alegere e liberă. Celelalte sunt dictate de nevoi, de dorințe, de plăceri, de frică etc.

Da, poți sa-și pierzi cu totul libertatea față de păcat, de patima. Dar niciodata nu-ți va fi luată libertatea de a alege să-L chemi pe Domnul în ajutor ca să te elibereze de păcat și să-I dai Lui locul pe care îl ocupă acum plăcerea păcatului... Asta e moartea față de păcat, e răstignirea pornirilor compulsive scrise în sinapsele păcatului.

Puterea ca să faci asta ne-o dă tot El. Se dă pe Sine întreg ție, ca să facă împreună cu tine această schimbare, înnoire a firii, dacă vei lucra la înnoirea minții tale. Adică hotărârea de a alege mai degrabă moartea, din cauza „sevrajului” cu care te amenință patima lepădată, decât să mai alimentezi vechile sinapse cu energia ta de viață. Asta e arta ascezei, care se predă (se înmânează) în Biserică. Aici intră și lupta cu gândurile pătimașe, aceste „rachete” ale duhurilor întunericului...

Domnul să te ducă mai departe, Om drag, nu atât pe calea înțelegerii, cât pe cea a făptuirii cu simplitate și credință a Poruncilor Sale, după sfânta Sa rânduială.


Cu dragoste și încredere, Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=2129

joi, 1 octombrie 2009

Minunății ortodoxe...





luni, 28 septembrie 2009

"Am văzut Lumina cea adevărată... "

E multă vreme de când ma preocupă adânc Taina Spovedaniei şi apoi cea a Împărtăşirii cu Sângele şi Trupul Domnului. Cred cu toată fiinţa în puterea şi ajutorul lor de vindecare a sufletului, de regăsire a reperelor şi a drumului celui îngust, dar drept. Tocmai din acest motiv, responsabilitatea pe care o am este enormă, la fel şi teama de a nu fi vrednică de ele. Ce ar trebui să fac pentru a trăi aceste Taine autentic şi plenar, departe de orice urmă de formalism?

Tocmai aceasta e demnitatea omului, responsabilitatea, adică răspunsul pe care Il dă lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lui. Aşadar, când ne apropiem de Sfintele Taine, este firesc să ne simţim responsabili, pentru că atunci răspundem chemării Lui! Da, e nevoie să devenim tot mai conştienţi de această chemare şi de răspunsul pe care Îl datorăm Domnului.

Cât despre ce şi cât simţim când răspundem, e nevoie de multă răbdare pentru că simţirea noastră de suprafaţă nu este încă înduhovnicită. Să avem răbdare şi să facem cele cuvenite şi cerute de Sfânta Biserică, mama noastră întru viaţa veşnică, şi, încet, încet, vom creşte până la măsura la care suntem chemaţi. Să nu te temi că o vreme, poate multă vreme, e nevoie să ne încredem în ce ne spune Domnul, în ce ne învaţă Sfinţii care Îl au pe Domnul Duhul Sfânt în ei, mai degrabă decât în ceea ce simţim şi gândim noi. Să nu ne temem atunci când vrăjmaşul ne strecoară gândul că suntem "formali", că nu avem trăire, că suntem în pericol să "ne obişnuim " cu Sfânta Împărtăşanie, dar tace chitic atunci când oamenii se străduiesc să se obişnuiască cu numele lui cel întunecat şi cu înjurăturile de Cele Sfinte! Să nu ne temem de acestea, ci de păcat şi, mai ales, de păcatul ascuns, nemărturisit. Pentru a deveni mai conştienţi, Sfânta Biserică ne-a pus la dispoziţie Rugăciuni cutremurătoare care ne pregătesc şi porunci dătătoare de viaţă care ne dau îndrăzneală în Faţa Domnului. Cât despre vrednicie, nu putem fi vrednici niciodată, dar Domnul ne învredniceşte atunci când ne rugăm pentru asta şi când Îi împlinim, după putere, fără să deznădăjduim din cauza căderilor, poruncile cele dătătoare de viaţă. Mai ales porunca iertării tuturor celor care ne-au greşit! Şi, pe măsură ce creştem şi ascultăm, vom auzi tot mai bine, vom vedea tot mai limpede şi vom mărturisi tot mai convingător că "Am văzut Lumina cea adevărată" !

Maica Siluana

duminică, 27 septembrie 2009

Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale


Cartea se poate descărca de AICI

sâmbătă, 26 septembrie 2009

ÎPS Teofan: Cuvânt la Înălțarea Sfintei Cruci

„ Crucea este modul de viață autentic la care este chemat să meargă creștinul, modul de viață trăit de creștinul adevărat care dorește să se urce de la pământ la Cer... Autenticitatea vieții noastre trece prin purtarea crucii, prin asumarea suferinței, prin iubirea îndreptată chiar și spre cei care ne urăsc și ne blesteamă pe noi. Și dacă vom cere lui Dumnezeu să ne dea această înțelegere și vom încerca în viața noastră să împlinim câtuși de cât această purtare a crucii, imense bucurii vor apare în viața noastră iar la sfârșitul vieții pământești , Hristos Mântuitorul cel rastignit și înviat, va rosti purtătorilor de cruce în această viață: Veniți binecuvântații Tatălui meu de moșteniți Împărăția Cerurilor, cea zidită vouă încă de la întemeierea lumii! Amin”



vineri, 25 septembrie 2009

Convorbiri cu Alexander Soljenițîn

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.



Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome... (fragment din articolul De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă)


Din ciclul poeziilor găsite... (VIII)


Arvo Part - Litany


Am găsit o poezie, adevărul spun
era ascunsă în cotloanele sufletului meu,
neatinse și neumblate.

Se așternuse ca un colb fin și își trăia lâncezeala
nederanjată, netulburată de nimic.
Doar din când în când anumite urme, mai mici sau mai mari
dar ne-importante,
își marcau amprenta pe colțurile sufletului meu
ocupate de poezie.

Dar... a venit o adiere odată, pe neașteptate
a ridicat întâi un firicel, apoi două...
Și tot așa până ce adierea, nesemnificativă, la început
a reușit să stârnească furtuna...

Întâi a fost valul de împotrivire al poeziei mele,
care devenise o poezie cam comodă, pare-mi-se de acum,
apoi, când și-a văzut amenințată serios indestructibila-i superioitate din colțul sufletului meu,
poezia a început să danseze în furtună...

Astăzi... am o poezie
tot în colțurile sufletului meu,
care acum sunt însă luminate
de adierile care fac ca firele ei
să strălucească
ca picaturile de ploaie de după furtună!

...Un P