Postări
Jurnalul fericirii
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
miercuri, 16 septembrie 2009
Cum putem scăpa de obsesie sau iluzii?
Prin dezamăgire. Asta e o întrebare foarte bună. De iluzii scăpăm prin deziluzionare. De câte ori ai câte o deziluzie să zici: „Doamne, mulţumesc, c-am mai scăpat de una”. Pentru că numai aşa ne lecuim. Dacă un om a căzut într-o groapă a doua oară nu mai cade, ştie că-i groapa acolo şi o ocoleşte. Numai prostul cade de mai multe ori în aceeaşi groapă. Aşa şi cu iluziile. Dacă o dată eu am avut o deziluzie, o decepţie, atunci eu nu mă mai încred în ce ştiu, în aşteptările mele. Zic:„Doamne, mulţumesc pentru starea pe care o trăiesc acum, dar sunt în stare de orice”. Dacă cineva îmi spune: „Dacă ai şti ce mult te iubesc…”, să-i zici „Da? Mai aşteaptă puţin, că nu se poate să nu-ţi fac ceva neplăcut în curând”. Nu se poate! Noi suntem oameni şi greşim. Dacă după aceea mai îmi spui că mă iubeşti, atunci încep să am nădejde.
De obsesie, însă, putem scăpa spovedindu-ne şi învăţând să acceptăm ce ne oferă viaţa, nu ce avem noi în capul nostru. Noi ne-am născut ca să ne bucurăm că suntem, nu că suntem într-un anume fel. Să învăţăm de la Dumnezeu să fim în bucurie. Dacă sunt probleme serioase, părintele duhovnic poate considera că e nevoie de o intervenţie din partea unui specialist, că sunt obsesii care se vindecă printr-o substanţă chimică. De exemplu, dacă ai lipsă de calciu poţi să ai o anumită boală, dacă ai lipsă de litiu poţi să fii depresiv. Or, aceste remedii chimice, sau biochimice, sau din plante ne pot reda sănătatea trupească care ne ajută şi sănătatea sufletească. Nu dispreţuim acestea. Şi părintele duhovnic va simţi, îi spune Duhul Sfânt în Taina Spovedaniei, de unde vine dezechilibrul. Că se vede care-i lucrare de la diavol, care-i de la neputinţa omului, care-i de la neputinţa trupului sau a firii.
Maica Siluana, din Conferința „Despre fericirea cotidiană” (II)
marți, 15 septembrie 2009
Meșterul Manole
Dear Mother,
I've started to be attracted by the articles posted here since last night and I have been telling to myself to write and ask questions! But it is very difficult for me to ask at least a question maybe because there too many of them. I've been born, I've been a child and now I am starting to remember the flowing pains and the passing joys. A quarter of century later it's the same, only at a greater intensity and deepness. I said to myself that people hurt me and therefore I wanted to understand them better! I started having problems and I've kept saying I would do something about it. It's like I'm living in a roller coaster with insane people and I am the main character. Sometimes it's rolling so fast that it throws me to the ground. Other times it stops and I remain suspended either under the earth, or in the air, or hanging by a thread ... and for a while nothing happens. I just want “simple” things: a family and to be able to enjoy life by using my gifts for me and for the others.( The gifts ... those gifts that I have, meaning what I am capable to do). But it is not simple at all!
I am between exhaustion and renouncement, between wander and despair, between silence and madness. I don’t see any other way but to keep searching, but this question is roaring out of me: for how long? Will my whole life be of wandering torments, disappointed joys or vain searches? I do not know how it is for others, but for me it has been a torment to get out of the house in my past half life.
It is difficult to meet people who can hurt me or to get in situations I can't get out of and later to realize what I was supposed to do. I really had to get out of the house. When I come back I hold a pillow in my arms and I don't dare to breathe not to “agitate” any unknown waters. Is this an endless and senseless fight? I hear or I read words that make sense to me, but not to the whole me. I learn lessons and I grow up. Sometimes I have to take an exam once or even a couple of times. I hate it when I take the same exam endlessly because a certain sense, a word or a glance were missing. It's an endless story for me, a story about me being alone and wandering in this world… about a pilgrim whose journey is not complete and got tired to reach the end of his trip even though there he can rest, be happy and enjoy life.This would mean for me to have a family and an orderly life. I also know that from there on it will be difficult, but the way I am now I would wander on the outside, on roads not to be taken, with the hope of arriving once and for all. I am telling myself today: be more loving! Something happens tomorrow and I realize I forgot to be loving with myself. Tomorrow I tell myself: “I'll be more careful about it”! The day after tomorrow I discover that I have given my blind trust to someone who doesn’t hesitate to hurt me without even to believe or to see this. Yes, I know the theory about: “I am responsible for my feelings” or the theory about “another one can not hurts you unless something inside...” etc. etc. IT DOESN’T HELP ME TO KNOW THOSE! My story is endless and it is about a lost child! How do I stop, my good Sister, this roller-coaster? How do I get off and go “home”? How do I find home? Is this what I have to do? How do I keep the right way when in my soul there are so many fears, thoughts or searches? Is there something wrong with me because I'm obsessed with marriage? Is it a mistake to believe that a family could mean “to be home”? How do the people hurt me so easily? Why do I let them hurt me after all these exams? Haven't I learned anything by now? There are too many words that are “buzzing” in my head and are “scratching” my soul. What I learned from books comes in contradiction with what I met in my real life. And if I am quiet... I hear nothing. I feel usually, in compensation, pain and despair. And I also feel and hear a silence that makes everything have sense, but it doesn’t make any sense for me to get involved in anything, not even to go to work or to do anything what I used to do. Then I start thinking:this actually is depression, I need to get out of it ... and so, again and again, the roller coaster rolls, I am the main character, and the story is not over! I don’t know if the best thing what I can do is to stop. Maybe this is actually the question: what and how do I have to do in this life ?... Yes, I think this is the question! I found your site, on a morning, when I searched on Google a question to God: "God, what am I going to do now?"
May God give you health!
"Master Manole" who still hopes for a word to make sense! …
Sister Siluana said:
Come on, child, I was there and I know the way!
With love and trust,
M. Siluana
Să facem din orice un act liturgic, o împreună-lucrare cu Dumnezeu
Mă întorc la faptul mărunt. Cum pot eu să fac din faptul mărunt de a mă spăla pe dinţi,de a mă îmbrăca, de a mă duce şi a mă urca în tramvai, un fapt la fel de responsabil şi de important ca cel pe care-l face preotul. Astăzi lumea s-a degradat mult, nu numai la noi, ci în lume: violenţa ţâşneşte prin toţi porii, desfrânarea a dobândit forme – care au fost dintotdeauna, acum este, însă, un moment rău pentru că totul este la vedere, este în privelişte, aproape cum va fi la Judecată, când toţi vom fi judecaţi în privelişte. Adică cum? Tot ce ţin eu ascuns ca să nu ştiţi şi să nu râdeţi de mine, va fi la vedere. Ei, atunci să te văd Maică Siluana dacă mai ţii conferinţe! Doamne miluieşte-ne, şi pe mine şi pe dumneavoastră! Această lucrare a noastră în faptul mărunt, ca să poată să fie duhovnicească, este tocmai arătarea,
gândul că Dumnezeu mă vede. Şi dacă Dumnezeu mă vede, eu sunt deja filmată, ca să zic aşa.Şi la Judecată ce se va întâmpla? Pur şi simplu „se va scoate filmul şi se va proiecta”, se va arăta în privelişte. Dar există o metodă de a şterge acest „film”, ca şi la filmele foto: deschid aparatul, şi atunci filmul acela, dacă e expus la lumină, se şterge, se voalează. Deci, arătarea gândului meu rău, a faptelor mele ruşinoase, a pornirile mele rele, arătarea lor lui Dumnezeu ar face ca să se voaleze, iar Spovedania şterge pur şi simplu. Eu îţi fur portmoneul şi, după aceea, mă pocăiesc sincer (nu zic: „Doamne, iartă-mă, că mă duc mâine şi mai fur o dată”). Şi matale zici: „Asta e hoaţă!”. Dar la Judecată vezi că nu e portmoneul la mine. De ce? Pentru că eu am fost iertată, am fost dezlegată de acest păcat, el a dispărut. Mai mult decât atât, a dispărut nevoia mea de a fura, a dispărut frica mea că fără să-ţi iau portmoneul voi muri de foame, a dispărut frica mea că voi fi văzută şi voi fi dată de ruşine. Aceasta ar fi teologia gestului, a faptului mărunt, a lucrului mărunt. De ce zic lucru? Pentru că tot ce există este lucru şi lucrare. Tot ce există este lucrul mâinilor lui Dumnezeu,tot ce vedem noi, toată lumea creată este lucrul lui Dumnezeu. Şi noi suntem împreunăcreatori cu Dumnezeu, că luăm acest dar pe care ni l-a făcut nouă şi-l mai schimbăm puţin, noi aducem contribuţia noastră şi abia atunci darul se împlineşte ca dar, dacă şi noi facem ceva. Pentru ce? Aşa, ca să fim împreună-creatori cu Dumnezeu, nu din necesitate. Noi facem acum pâine din necesitate, pentru că suntem căzuţi, nu mai suntem întregi, dar omul normal
nu făcea pâine din necesitate, ci făcea pâine din plăcere. Aşa îi şi spunem: „artă culinară”, nu? Vedem această dimensiune a lucrului omenesc la Sfânta Liturghie. Noi semănăm grâul,îl culegem, îl măcinăm, îl frământăm, facem pâine, o transformăm în prescură, o ducem la biserică la Sfântul Altar, şi de acolo părintele ne-o prezintă ca dar şi zice: „Cinstitele Daruri”. Această împreună-lucrare a lui Dumnezeu şi a omului face ca darul acela să fie cinstit dar.
Toată viaţa noastră poate să fie o împreună-lucrare cu Dumnezeu, ca lucrul făcut de noi să fie un dar cinstit de Dumnezeu. Dumnezeu ia, primeşte acest dar, îl sfinţeşte, îl transformă în Trupul şi Sângele Lui şi se întoarce la mine ca „Sfintele Daruri”. Deci. acest dar se sfinţeşte şi-mi este redat mie, ca eu să am viaţa cea sfinţită a lui Dumnezeu. Orice fapt mărunt poate să devină un act liturgic dacă noi facem cu el un asemenea traseu. Şi ne învaţă asta şi pilda talanţilor. Când a primit sluga cea bună 5 talanţi şi a adus 10, ce zice stăpânul? „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune…”. Şi noi zicem: „Da, dar eu m-am chinuit, am muncit ca să am acum”. Noi vrem acum să fim stăpâni, acum vrem să muncim şi acum să fim stăpâni pe rezultatele noastre. Şi dacă vrem asta, rămânem cu rezultatele. Vreau maşină! Şi mă chinui, mai mult sau mai puţin şi-mi iau maşină, şi acum am maşină. Dar nu sunt bucuros. Cred că-mi trebuia altfel de maşină, una neagră. Bine, o vând pe asta, mă mai străduiesc, îmi cumpăr una neagră. Mi-am luat maşină neagră. Dar, uite, acela are roşie! O vând pe asta neagră şi-mi cumpăr una roşie. Dar maşina nu-i de firma nu ştiu care. Şi tot aşa… În sfârşit, ajungem la o maşină
pentru care am „alergat” atât şi… intrăm într-un stâlp – Doamne, apără pe toată lumea! – şi zicem, în drum spre spital: „Ia uite, şi atât am alergat! Ce e viaţa?”. De-abia acum îşi pune întrebarea: ce e viaţa?
Şi atunci, ce pot eu să fac? Ne arată „pilda talanţilor”. Ce face sluga bună? Îi dă înapoi Stăpânului: „Tu mi-ai dat un serviciu bun, am un salariu bun, eu mi-am cumpărat o maşină, Doamne binecuvântează, a Ta este, binecuvântează-mă să merg spre slava Ta şi spre bucuria mea – că Dumnezeu, când eu mă bucur, se slăveşte în mine – şi să fii lăudat!”. Şi atunci zice Dumnezeu: „Bine, sluga mea, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, acum intră în bucuria Stăpânului tău!”. Dacă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru maşina pe care am cumpărat-o, de câte ori ne vom urca la volan vom fi bucuroşi. Noi n-am avut apă la mănăstire o vreme, căram cu bidonul din oraş; nu era departe: 7 km. Dar ce credeţi? Când am avut apă şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru apă, de câte ori dăm drumul la robinet şi curge apa, mulţumim lui Dumnezeu. Când uităm, îngheaţă conducta şi ne aducem aminte; Bunul Dumnezeu ne aduce la realitate şi iarăşi ne aducem aminte şi iar avem bucurie.Ce urmărim noi? Bucuria. Ce e bucuria? Bucuria este semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Acestea sunt darurile Duhului: pacea, bucuria, dragostea. Mai sunt, dar eu m-am oprit la astea pentru că sunt mai de sus. Noi nu putem să obţinem bucurie dacă nu mulţumim lui Dumnezeu. De obicei, însă, noi suntem nefericiţi, pentru că nu facem din
gesturile noastre mărunte un fapt liturgic. Ne trezim dimineaţa şi zicem: „Iar trebuie să mă dau jos din pat?”. Şi pe drept, că mă dor toate; pe mine mă dor oasele că-s bătrână. Şi zic: „Azi chiar că nu mă mai dau jos din pat, nu mă mai duc unde trebuie”. Dar mă dau jos să fac o închinăciune: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. E minunat să te scoli dimineaţa, dacă te scoli înainte de răsăritul soarelui, că după aceea nu mai e dimineaţă. Dar înainte de răsărit se crapă de ziuă şi în tine. Şi când ne crăpăm, ne facem mai mari, mai largi, mai cuprinzători. Dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-am trezit, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că ne curge apa, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că am putut să ne facem rugăciunile – nu toate, dar
primele, cele începătoare, tot putem să le facem; în tramvai le mai facem şi pe celelalte –, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu că l-am răbdat pe şefu’ astăzi şi el pe mine, dacă-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem noi de mulţumit, la fiecare mulţumire intrăm în bucurie, pentru că Dumnezeu e prezent atunci când Îi mulţumim şi ne face să-I simţim prezenţa şi asta ne
aduce bucurie. În situaţiile absolut imposibile - când ne moare cineva, când ne rănim, când pierdem lucruri - nu mai putem să-I dăm slavă lui Dumnezeu decât cu vârful buzelor. Încercaţi să faceţi aşa în durerile mici, care sunt mari, dar sunt mici! De exemplu, când te loveşti în cot, e un exerciţiu foarte bun ca în durerea aceea să zici: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. E fascinant să vezi cum îţi vine să te superi pe masă că s-a dat la cotul tău, te freci, te chinui acolo şi, în acelaşi timp, să-I dai slavă lui Dumnezeu. Acesta este un exerciţiu prin care noi ne
dăm seama că în noi există un loc în care putem fi fericiţi, putem fi bucuroşi, putem da slavă lui Dumnezeu orice ni s-ar întâmpla. Şi cei care aţi fost îndrăgostiţi, ştiţi că-i aşa! Un om îndrăgostit, un tânăr îndrăgostit, o tânără îndrăgostită nu zice: „Uf! Iar plouă!”, ci: „A venit sau n-a venit? El e? El e! Ce bine!” De ce? Pentru că bucuria e permanentă. Mi-a murit bunica, o plâng, o înmormântez, mi-e dor de ea, îi fac parastase, dar eu nu-l rănesc, ci îl iubesc. Bucuria că-l iubesc este acolo. De ce? Pentru că ea este nota permanentă din sufletul meu.
Fragment din Conferința „Despre fericirea cotidiană!” (I)
vineri, 11 septembrie 2009
Amărăciunea este moartea sufletului și ea trebuie biruită!
Viata ta, viata noastra, e miscata de puterea poftitoare, doritoare, a sufletului, care mobilizeaza vointa in directia „comorii” ravnite. Aceasta putere insa nu este singura pe care o avem. Sufletul mai are si o putere de cunoastere prin care putem alege daca voim sa ne miscam pofta in acea directie sau sa alegem alta.
Tu, acum, dupa o destul de lunga lupta cu pacatul, descoperi ceva de care ar merita sa tii seama: ca dorinta ta e ambivalenta: Pe de o parte, doresti mantuirea, si te pocaiesti cu sinceritate si cu lacrimi (daca prin pocainta intelegem doar plangerea pacatului comis), pe de alta parte, cazi iarasi in pacat si, mai ales, nu te ridici din el pana nu te indulcesti cumva indestul de „roadele” lui…
Aici ai nevoie de onestitate fata de tine: recunoaste ca tu nu vrei si nu te poti lipsi de indulcirea pe care ti-o da pacatul! Tu nu vrei sa lupti pana la sange cu el! Tu nu te pocaiesti decat dupa ce te batjocoreste pacatul! Tu, daca vrei, va trebui sa ceri de la Dumnezeu ceva mai dulce decat pacatul!
Ei, acest ceva este prezenta Lui! Asta ne ofera El in Biserica Lui (din care tu si eu suntem madulare vii, suntem chiar Biserica) si asta e nevoie sa cautam, sa cerem si sa pastram, ca sa ne mantuim de dependenta de indulcirea pacatului!
Noi, oamenii pacatosi, cautam indulcirea cu pactul pentru ca suntem amarati, pentru ca lumea in care ne-am nascut si am crescut ne-a amarat viata si sufletul si ne-a invatat ca singura dulceata e cea a pacatului. Si descoperim mereu ca suntem din ce in ce mai amarati si ca-i amaram, la randul nostru, pe cei dragi, din ce in ce mai mult si mai tare…
Amaraciunea este moartea sufletului si ea trebuie biruita! Si o vom birui numai in clipa in care vom accepta sa murim de moartea de care credem ca fugim prin pacat.
Simti ca nu poti sa nu faci gestul la care te impinge arsura poftei si ca vei muri daca te opresti? Mori, si vei fi viu!
Nu poti? Ei bine, aceasta este clipa! Acum, in clipa ispitei, arata-te Lui si alege sa-L primesti pe El si striga: „Iata, eu nu pot sa raman cu Tine pentru ca ma lipesc de nevoia mea de aceasta placere. Pentru ca, in aceste clipe mi-e urat, mi-e frica... E in mine un gol pe care vreau repede sa-l umplu cu ceva… Dar Tu nu ma lasa. Ajuta-ma! Vino Tu in acest gol al meu!”.
Acest strigat, in acel moment va fi o moarte, pentru ca prin el vei rastigni in tine singurul lucru care te intereseaza atunci si, cu acel interes, si pe tine insuti, pe tine robul acelei compulsii. Atunci vei alege moartea si El iti va oferi Viata Lui. Atunci, in chiar clipa aceea in care simti ca mori daca nu faci ce-ti cere pacatul, alege sa mori strigand: „Miluieste-ma! Eu nu pot nimic fara Tine!”.
Restul, plansul de dupa, s-ar putea sa fie doar o moarte de ciuda a orgoliului care a fost calcat in picioare de ispititorul!
Incearca asta cu ispite mici si vei invata sa biruiesti si in ceea ce crezi tu ca sunt ispite si pacate mari!
Cu dragoste si incredere,
Maica Siluana
joi, 10 septembrie 2009
luni, 7 septembrie 2009
Nașterea Maicii Domnului
IPS Bartolomeu Anania - Predică la Nașterea Maicii Domnului
8 septembrie 2008
