miercuri, 19 august 2009

Din răspunsurile maicii Siluana la frământările noastre...


Cum să te comporți cu cineva care minte și care te acuză că nu ai încredere în el?

Să nu-i spui: ești mincinos, că se va apăra. Să nu judeci! E ceva atât de greu pentru mintea omenească. Omul te minte, și atunci, tu să nu-l judeci. Să zici: Doamne miluiește-l! Are un fir de minte, îi e frică, îi e rușine. Așa a fost învățat! Și acceptă ce spune, fără să îl crezi, fără să-l judeci și fără să-i spui nimic. Doar roagă-te! Doamne miluiește-l Tu, spune-i Tu, fă-L Tu să înțeleagă sau fă-o Tu să înțeleagă că nu e adevărat ce spune. Dar încearcă să faci asta fără nici un cuvânt, și într-o săptămână totul se schimbă. Nu te mai apăra, și dacă nu se schimbă într-o săptămână, în două săptămâni de rugăciune lăuntrică și de binecuvântare, atunci discutați despre asta: „uite asta e o neputință, e o boală a ta, proiectezi pe mine lucrul acesta, și, dacă nu conștientizezi că e o suferință și nu vrei să te vindeci, ne despărțim”. N-ai să poți să fii fericit sau fericită cu un mincinos. Și atunci trebuie să fugi. Nu există altă soluție. Deci, unu: încearcă asta, după aceea discuția și apoi părăsirea. Învățați să fugiți de pericole, nu vă lăsați prinși în capcane din astea care duc la nefericiri și mai mari. Singurătatea este un dar. E minunat să fii singur, decât să fii torturat într-o relație sau într-o căsnicie, în care celălalt nu vrea să lupte pentru mântuire, sau măcar să-ți respecte lupta.

O persoană care aparține altei confesiuni religioase vrea să se întoarcă la Hristos, vrea să se mântuiască. Se poate spovedi?

La Hristos nu poate să se întoarcă, pentru că este! Dacă este confesiune creștină, el este la Hristos. El trebuie să se întoarcă la Biserică, să se întoarcă acolo unde Hristos este cu Trupul și Sângele Său și unde Duhul Sfânt este în toată deplinătatea. Eu m-aș feri să spun despre vreun creștin că nu are nici o relație cu Hristos. A fi un bun ortodox nu înseamnă să excludem relația cuiva cu Hristos. Dar el se poate spovedi, după ce face rânduiala sfântă de intrare în Biserica Ortodoxă. Dacă a fost botezat, având Mirungerea și s-a împărtășit la vremea Botezului, în copilărie, se reface Mirungerea după o pregătire cu un părinte duhovnic, care să-l pregătească pe cale, pentru că trecerea la cealaltă confesiune a fost un act conștient și declarativ. El a făcut niște declarații: mă lepăd, mă unesc, într-un fel în care a fost străin de felul în care îl trăim noi. Și atunci e nevoie de o întoarcere formală, pentru că acesta este omul, o ființă cugetătoare și cuvântătoare. Și trebuie să spună cuvântul acesta: mă lepăd de rătăcirea mea, consider că e rătăcire și mă întorc acasă. Și se poate spovedi în Taina Sfintei Spovedanii, că așa, sunt oameni care se spovedesc la un copac, sau se spovedesc în grup, și aceasta este o spovedanie, dar nu este Taina Pocăinței, nu este Taina Spovedaniei. A spovedaniei în sensul de dezlegare, că sunt mulți care spun: vai, acum nu-mi mai trebuie nimic, că v-am spus dumneavoastră și mă simt foarte bine. Da, dar să știi că rămâi legat, că eu nu pot să te dezleg. Trebuie să mergi mai departe. Așa că se poate, dar cu multă delicatețe.

Conferința „Sursa depresiei omului modern”, Cluj-Napoca, martie, 2007

Mănăstirea Cernica

luni, 17 august 2009

Când cuvintele tac...

„Cuvintele sunt pline de tăcere. Dacă știi să le asculți. Tăcerea cuvintelor e atât de prețioasă. De aceea cuvintele sunt atât de prețioase. De aceea nu trebuie să risipim cuvinte, căci risipim tăcerea din ele... De fapt cuvintele vor să ne transmită tăcere. Risipindu-le, risipim tăceri... tăceri din ploi, tăceri din noi...
E ca și cum am merge prin ploaie cu umbrela... mi se pare o crimă [și eu o fac!!!!] să te aperi de ploaie cu umbrela! Pentru că picăturile de ploaie când se sparg de umbrelă mor... și cu ele moare și tăcerea din ele... Dar dacă ele se ating de mine, de noi, se unesc cu ploaia din mine și astfel se aude cea mai frumoasă muzică... Muzica din ploaie și muzica din mine... muzica din ploaia din mine...”

un P

Monahismul ortodox este isihast şi separat de lume, dar nu urâtor de lume sau antisocial; dimpotrivă, el este profund social



Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de
lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale. Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.
Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.
Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi. Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu. Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură. În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta" (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91). Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu". Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti. Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor". Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc. În anumite situaţii de grea încercare pentru neam - cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul. Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută. Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.


Extras din: "Scrieri Athonite pe teme contemporane",
Arhimandritul Gheorghios
Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos

Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului din perspectiva Sfinţilor Părinţi, am putut observa că voinţa are o latură inferioară, ce ţine de puterea animală, fiind o voinţă axată pe combativitate, şi o latură superioară ce ţine de principiul autodeterminării, fiind o voinţă strâns legată de principiul libertăţii.
Totodată am putut observa că, în situaţii maladive, conştiinţa personală, este prezentă în diferite faze de luciditate, fiind prezentă chiar şi în crizele de alienare. Atât timp cât există conştiinţă, există şi voinţă, chiar dacă aceasta este neputincioasă, fiind înregistrată doar ca o tensiune. În aceste cazuri voinţa în latura ei superioară este inhibată iar în latura combativă se manifestă accentuat, fiind o urmare a halucinaţiilor, vedeniilor etc.
Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, "nu există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate)."Putem concluziona că nu există om, chiar şi bolnav mintal fără voinţă, ci doar moduri de alterare şi schimbare a sensului acesteia. Cel ce săvârşeşte un păcat, un rău, îl săvârşeşte prin propria voinţă. Această voinţă ţine de autodeterminare, de afirmarea libertăţii proprii etc.
Se recunoaşte doar o neputinţă a voinţei, de a se rupe de păcat, neputinţă pusă pe seama robirii acesteia de către stihiile lumii.
Revenind la ceea ce am arătat atunci când am vorbit despre persoană, nu există libertate adevărată decât în relaţia interpersonală a omului cu Dumnezeu, cu persoanele Sfintei Treimii. Omul nu se poate afirma a fi liber, decât în relaţie cu Acesta, prin participaţia la libertatea Acestuia. Ori voinţa constantă de îndumnezeire, de despătimire, de libertate, de sănătate, în ultimă instanţă, trebuie să fie axată pe un fundament solid, pe o certitudine, care să constituie bază de plecare.
Acest fundament, această certitudine, este credinţa. Credinţa nu este doar o aderare la adevăr, ci este o întâlnire cu Altul. Această întâlnire se realizează prin credinţa baptismală, care este credinţa eclesială dătătoare a luminii cunoaşterii lui Dumnezeu, a luminii cunoaşterii lucrurilor, a luminii vederii necreatului. Este credinţa care mută de la moartea mistică la viaţa mistică. Doar harul credinţei baptismale depăşeşte firea şi dă voinţei noastre puterea de a se smulge de tot ce-o stăpâneşte şi mărgineşte.
Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.
Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire: "au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa." (Pamvo, 4)
Concluzionăm că, toate cele patru forme de asceză sunt mărturisitoare ale credinţei celor ce le practică, dar că asceza ascultării este cea mai mare pentru că priveşte eul meu propriu, putinţa mea de determinare, chipul Mântuitorul ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.
În momentul când faci ascultare, nu se mai pune problema unei voinţe bolnave supuse stihiilor lumii. Ascultarea este vindecarea voinţei, este stadiul voinţei superioare instituite de Hristos prin exemplul personal. Ascultarea este dătătoare de energii, de har care te scoate din orice greutate. "Dai voinţă, iei putere" se poate rezuma: faci ascultare, pe toate le vei depăşi, fie boală, fie orice altceva.
Dar să trecem în revistă câteva definiţii de Pateric ale ascultării: "zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul." (Mios, 1); "zis-a iarăşi: odor scump este călugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui răstignit. Că Domnul Cel ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte." (Ypeprhie, 8)
Cât despre puterea ascultării de a robii stihiile lumii acesteia dăm câteva exemple: "se spunea despre avva Ioan, ucenicul lui avva Pavel, că avea mare ascultare. Că era într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică, iar bătrânul a văzut în locul acela baligi de bou şi zicea lui Ioan să se ducă să le aducă. Iar el i-a zis: dar ce voi face, avvo, pentru leoaică? Bătrânul glumind a zis: de va veni asupra ta, leag-o şi ad-o aici! Deci, s-a dus fratele acolo seara şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alerga după ea, zicând: aşteaptă părintele meu să te leg. Şi prinzându-o a legat-o. şi se necăjea bătrânul şi şedea aşteptându-l. şi iată a venit, ţinând leoaica legată. Văzând bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicând: nebunule! Câine nebun mi-ai adus aici? Şi a dezlegat-o îndată bătrânul şi a slobozit-o să se ducă." (Ioan, ucenicul lui avva Pavel); "povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi, adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!" (Ioan Colov, 1)
Totodată părinţii fericesc pe cei ce au o ascultare desăvârşită, care şi-au tăiat cu totul voia proprie, de multe ori apoftegmele de acest gen par greu de crezut pentru o minte profană: "a venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul. Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci! Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui." (Sisoe, 10); "se spunea despre avva Saio şi despre avva Mue, că au petrecut unul cu altul. Şi avea multă ascultare avva Saio, dar era foarte aspru. Lui îi zicea bătrânul, ispitindu-l: du-te şi fură! Şi se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare şi mulţumind Domnului pentru toate. Iar bătrânul lua lucrurile şi le da pe ascuns înapoi. Odată călătorind ei, a slăbit şi l-a lăsat pe el avva zdrobit. Şi venind a zis fraţilor: duceţi-vă şi aduceţi-l pe Saio căci zace zdrobit! Şi ducându-se l-au adus." (Saio, 1).
Aşa cu s-a văzut ascultarea are puterea de a naşte în sufletul celui ce o practică, mult râvnita smerenie, virtutea care are putere de a ne urca în rai: "zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare." (Singlitichia, 16)
Iată cum, ascultarea este vindecarea voinţei. Desigur că nu o ascultare de oricine, ci de Domnul, de cel ce se străduieşte prin exemplu personal să urmeze calea Domnului, şi nu de acesta, în ultimă instanţă, ci de Dumnezeu care vorbeşte, datorită rugăciunilor noastre şi ale acestuia, prin gura lui. Ascultarea de duhovnic, încredinţarea cu totul voii Domnului, tăierea voii proprii – cale spre sfinţenie, spre sănătate.
Iată cum cântă Patericul această cale: "zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!" (Ruf, 2)

Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric”

duminică, 16 august 2009

Florin Bogardo s-a mutat la Domnul!


Veșnică pomenire!


luni, 10 august 2009

15 august, Adormirea Maicii Domnului

„Am venit Măicuță ca să te mai vedem, să-ți spunem necazul, pe care-l avem!”




Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica vieții, și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre.

Mănastirea Nicula, Cluj 2008




Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!






Întru tine, Maică Fecioară, inima omului cu inima Domnului, bat laolaltă!