Who is it?

La doi anișori H. întreabă:

„-Who is it?”

„-What He is doing?”

......................

Read More

De. ... pe un țărm!

Tot ce este în jur e cumva în mine...

Același loc, aceeași apă, un sunet poate mai mult și cred că un viu, care vine înspre mine, sau crește în mine sau eu mă simt tot mai aproape de...!

Tot ce este în jur e cumva în mine, de la cel mai mic detaliu, dat de o furnică ce se agață în plasa unui păianjen și până la pietrele atât de vizibile, când suntem la reflux. Roluri ce se pot schimba... furnica să devină mai mult decât vizibilă și pietrele să dispară. Sub ape! Și atunci spunem... e ora fluxului. Fluxului de apă, fluxului de sare, fluxului de mine! Am de multe ori senzația unui „dat pe afară”... fie că e un râs din care aș servi pe toată lumea, fie că este o privire aruncată în locul unde cerul și apa sunt imposibil de delimitat, fie că e reverberația aia ce o simți până-n străfundul-străfundului când un copil, cu ochii ca cerul, îți zâmbește. Așa este fluxul de mine, la ora mea locală! Apoi desigur că, va urma și re(tragerea) și atunci nu mai dau pe afară ci... pe dinăuntru. Abia la refluxul de mine, pot cu adevărat să văd, fiecare detaliu... uneori doare, de cele mai multe ori... doare tare... însă aceasta mă pune cu adevărat în evidență. Și nici nu-i atât de important cât cred ca faptul că aceste mișcări încep să aibă ritm, respectiv să nu mai fiu numai flux, sau doar reflux, ci să existe o anume periodicitate a alternanței. Iar cel mai important este că acum, ca și „coordonator de joc”, nu mai țin doar un satelit natural, o carte, o idee sau doar un om, ci pe „titularul de drept”, Care cunoaște atât de bine relațiile de joc, încât „precizia pasei” cu care mă pune în valoare este năucitoare... desigur pentru mine. Însă pentru a ajunge un bun finalizator am nevoie de exercițiu, am nevoie de multe bare sau am nevoie de rătări milimetrice și și de comentarii a la Ilie Dobre. Și uite cum finalizarea nu-i decât o chestiune de alegere, a mea, că altfel... libertatea ar fi doar ceva, frumos descris de învățați prin Grecia cu ani... mulți... înainte!

De. pe un țarm...

Îți mulțumesc, suflet drag, că ai ales să nu lași frumusețea să moară fără martori! El te-a trimis acolo să fii martorul frumuseții pe care a dăruit-o omului ca să se bucure!

Cu dragoste și recunoștință,

Maica Siluana

Read More

Nu știu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi!

Ați spus că atunci când nu-L mai trăiești pe Dumnezeu să crezi , că totuși L-ai simțit odată. Ce faci atunci când nu vrei să crezi?

Maica Siluana: Maică, eu nu știu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi. A, dacă nu vrei să crezi, asta înțeleg. Să nu crezi. Dar, dacă ai crezut și dacă L-ai simțit odată este imposibil să nu mai crezi. Dacă se întâmplă asta, ai avut experiența lui Dumnezeu și nu mai crezi, asta înseamnă că n-ai crezut în Dumnezeu. Cei care se supără pe Dumnezeu se supără pe un idol pe care și l-au făcut. E ca Ionel care s-a supărat pe Viorica, că nu e ca în prima zi. Viorica nu era… că nici n-a fost. Așa e și cu dumnezeul ăsta. Dacă te-ai supărat pe el să știi că nu e un dumnezeu, e un gărgăune pe care ți l-ai făcut în cap și îi zici dumnezeu. Zici: dacă nu vrea Gheorghiță să se poarte cum vreau eu, las’ că se poartă Dumnezeu. Și, nu pe Dumnezeu te superi. Eu nu pot să înțeleg omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu și se poate lepăda de El. Ferească Dumnezeu să pot să înțeleg așa ceva, dar cred că se poate lepăda de Dumnezeu cel care nu L-a cunoscut, ci doar și-a proiectat toanele, dorințele, pe un dumnezeu imaginar. Dacă nu vrei să crezi, nu crede. Dar asumă-ți responsabilitatea vieții pe care o vei duce. Vei avea necazuri care vor fi provocate doar de tine și care vor avea scopul de a te trezi. În adâncul tău există chipul lui Dumnezeu și sufletul tău, care strigă: vreau Acasă, vreau la Tata, vreau la Bucurie. Și tu zici: ba nu, stai acolo, că eu vreau la discotecă, vreau cu Ionel, vreau să fumez, vreau să beau. Și ego-ul nostru la suprafață vrea ceva, eul nostru, sinele nostru, în care a intrat fiul risipitor, când „și-a venit în sine”, tânjește după Dumnezeu. Chiar acest sine ne proiectează în afară tot felul de necazuri pe care le plămădește din energia rea pe care o producem noi, ca să ne trezim, ca să ne întoarcem. Și, n-o să poți sta să crezi, dacă încă îți mai place durerea, deznădejdea, necazul. Dar, dacă te-ai săturat, dacă zici: nu mai pot, de mai multe ori, încearcă să zici: dar dacă o fi adevărat? Nu vă dați seama ce șansă aveți dumneavoastră astăzi, să-l găsiți pe Dumnezeu. Pe vremea când L-am găsit eu pe Dumnezeu, toată lumea era convinsă că nu e. Și preoții erau convinși. Mulți din cei pe care îi întâlneam ziceau: E, așa am apucat… dar nu dădeau semne că L-au cunoscut pe Dumnezeu pe care-L slujeau la Sfântul Altar. Nici n-aveau cum probabil. Era o vreme întunecată. Și atunci, mata să fii cinstit cu sufletul dumitale, spune: Hai să-ncercăm. Să văd. Dacă-i adevărat? Că așa zice Dumnezeu: vino și vezi. Mă duc. Unde? Acolo unde este: la biserică. Ce fac acolo? Nu mă uit să văd cum se poartă părintele, nu mă uit să văd cum se poartă maica Siluana, nu mă uit să văd cum se poartă băbuțele din biserică, ci mă uit să văd ce fac oamenii care cred că există Dumnezeu. Și fac și eu. Faptul că trebuie să împlinesc niște porunci, le împlinesc; faptul că trebuie să fac niște gesturi, le fac. Și vorbești întâi cu El: astea toate le fac ca să Te cunosc, ca să Te întâlnesc. Și, vă dați un termen. Eu mi-am dat un termen de un an, dar mai devreme L-am găsit, L-am văzut. Să fiți onești cu dumneavoastră. Fii onest cu dumneata, cu sufletul dumitale și, vei găsi singur ce să faci. Avem în noi o știință pe care, imediat ce suntem atenți la lăuntrul nostru o depistăm și, dacă o ascultăm ajungem la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e înăuntrul nostru. Noi suntem niște fericiți toți, pentru că suntem botezați, suntem mirunși, avem Duhul Sfânt în noi, nu trebuie decât să trecem puțin de simțuri și de mentalitatea asta de deasupra să dăm de Dumnezeu. Subconștientul nostru este creștin. Avem o portiță de subconștient a refulărilor și a rănilor care e foarte subțire la noi, dedesubt este subconștientul creștin. Luați orice ateu din acesta teribil din jurul dumneavoastră și stați lângă el când s-o cutremura pământul. Să vedeți ce frumos se închină… noi mai facem câte o cruce mai strâmbă, el o face dreaptă: „Doamne, scapă-mă!”. Care Doamne? E, zic și eu așa de frică. De ce? Pentru că frica l-a adus în adâncul lui, acolo unde este credincios. Așa că, gândește-te că în adâncul tău ești foarte credincios sau foarte credincioasă, intră acolo și bucură-te de dragoste. Dacă însă vrei ca Dumnezeu să fie un tonomat de împlinit dorințe, stai liniștit sau liniștită, că nu merită să călătorești spre El.

Read More

Din ciclul poeziilor găsite... (IV)

Nori albi ai trimis

să-mi toarne, liniștea frunzelor de tei

Direct în cămara în care,

stătea închisă

zgomotoasa mea uimire.

Reducere totală la tăcerea

ce plănuia sa treacă... furiș

călcând cu grijă, pe șoapte!

Brațe de copac răsucite

dansau începutul unei arii în care,

din când în când, noaptea se lăsa

luminată de norii albi,

veniți să-mi curgă ploaia

liniștii, din frunzele de tei.

Direct în cămara rămasă goala de uimire,

mă odihnește de acum ecoul,

unei ultime note lovită de pian!

Rostogolire spartă...

de verzi si albe sclipiri,

peste ținerea noastră de mână,

din vara lui...

„Ce minunat!”

UnA... din acea vară!

Read More

"Prietene, cum e albastrul tău?"

Cum se împacă dorul de singurătate cu bucuria intensa pe care ne-o aduce întâlnirea cu ceilalţi?

"Omul este o făptură după Chipul Celui Care l-a zidit: persoană, este cineva. A fi cineva înseamnă a fi în comuniune şi faţă în faţă cu altcineva.
Prima întâlnire faţă către faţă a omului cu Cineva, a fost în momentul aducerii la existenţă când s-a pomenit că este şi că Dumnezeu e aplecat asupra sa. Această întâlnire o avem fiecare dintre noi în clipa aducerii noastre la existenţă. După această întâlnire tânjim ori de câte ori dorim singurătatea şi liniştea. Dumnezeu ne vorbeşte şi prin tăcere. Dumnezeu e în ascunsul din adâncul nostru, acolo unde ne îndeamnă Mântuitorul să intrăm când ne rugăm, când postim… Şi când reuşim să intrăm acolo, să-I simţim Prezenţa, Bucuria noastră este atât de mare încât am voi să nu ne mai întoarcem la cele văzute…
Dar omul, chip al lui Dumnezeu chemat la asemănare cu Dumnezeu Iubire, n-a fost creat singur pentru că nu "este bine să fie omul singur". Omul este un singur OM după fire într-o multitudine de persoane diferite chemate să trăiască după "chipul" lui Dumnezeu Sfânta Treime, în comuniune de iubire liberă. Mai mult, în această multitudine şi diversitate, fiecare persoană este unică şi nu se poate situa decât în trei posturi: un "eu" pentru un "tu" sau "el", un "tu" pentru un alt "eu" sau "el", un "el" pentru aceştia. Mai poate să aparţină unei comunităţi care poate fi "noi" sau "voi" sau "ei" pentru alte comunităţi. Şi fiecare postură se naşte numai într-o relaţie vie şi nemijlocită de comunicare, de punere în comun a vieţii şi valorilor noastre. Această comunicare, cuminecare, împărtăşire din unicitatea fiecăruia este aducătoare de spor de viaţă, de bucurie, cum mărturiseşti în întrebare. Şi, cu cât e mai mare, mai bogată viaţa mea, cu atât mai mult am de dat şi cu atât mai mult voi primi. Şi ca să dau mult, e nevoie să mă hrănesc, să mă umplu, să devin mereu nou şi iarăşi să mă dăruiesc. Şi nou devin în relaţia cu Cel Care le face pe toate noi, cu Dătătorul de Viaţă, cu Dumnezeu Care este şi vine în ascunsul meu. Şi alerg la singurătate şi tăcere ca să şi mă întâlnesc cu El, să-I simt prezenţa, să mă umplu de iubire şi bucurie. Şi iarăşi voi fi trimis şi voi alerga la "ai mei" ca să-mi împlinesc misiunea mea de martor al acestei Bucurii şi să mă împărtăşesc de bucuria lor care e altfel. Aşa nu ne vom sătura în veci de Frumuseţea şi taina fiecăruia pentru că în fiecare va fi Dumnezeu şi fiecare va fi în Dumnezeu. Acum ne pregătim pentru această fericire trăind Poruncile, hrănindu-ne cu Dumnezeu aşa cum ni se dă acum, slujindu-ne unii pe alţii pe Cale şi minunându-ne unii de alţii întrebând ca poetul: "Prietene, cum e albastrul tău?".
Amândouă întâlnirile ne sunt necesare pentru a ajunge la fericirea pe care o dorim cu toţii şi fiecare. De aceea şi porunca iubirii are două aspecte: Iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte pe aproapele tău!

Domnul să te călăuzească pe Cale!

Maica Siluana

Read More

Dar ce este mântuirea?

Mantuire inseamna implinirea acelui dor nebun din inima noastra dupa un mereu mai mult, mai frumos, mai adevarat, mai iubitor! Suntem insetati de iubire si de pace si cand vom afla Izvorul nu ne vom mai „imbata cu apa rece”, ci cu Apa Cea Vie, care este bucurie fara de margini si fara de „valuri”. E ca uimirea aceea muta care ne inunda uneori in rugaciune sau in fata a ceva ametitor de frumos. Acum uimirea si starea de pace bucuroasa sunt degraba trecatoare pentru sufletul nostru involburat de „problemele psihismului”, dar in eon va fi felul nostru vesnic de a fi.

Dupa ce te vei fi schimbat, ce vei face? Te vei bucura de iubire si vei iubi si te vei desfata de bucuria de a fi si vei revarsa si in jurul tau aceasta bucurie. Si vei descoperi ca esti o minune inepuizabila si te vei uimi de inepuizabilele minuni care sunt semenii tai in marea Taina a iubiri divine.

Maica Siluana

...integral AICI

Read More

Scrisori... printre pași

Primesc și pun aici, suflet drag, scrisorile tale fără cuvinte, doar cu lacrimi și rugăciune!

Să ne rugăm, copii dragi, ca Domnul să ne lumineze ca să ne întoarcem toți la mila Lui!

Cu dragoste și nădejde,

Maica Siluana

Dragii mei, mama, tata, frate, bunică,

Mi-am irosit prea mulți ani în revoltă, în ură, în frustrare și în durere mare că familia noastră nu era cum mi-aș fi dorit, că nu eram destul de iubită, sprijinită, că aveați defecte, păcate mari, neputințe, dependențe, codependență... Am consumat prea multă energie în deznădejdea că nu voi fi fericită, că nu mă va iubi nimeni niciodată, că nu sunt bună de nimic, că voi divorța, că mă va bate bărbatul – și, Doamne, ce i-aș fi făcut de ar fi îndrăznit, scenariile erau pregătite! – că voi fi acră și tristă toată viața... Prea mulți ani am stat departe de Dumnezeu și m-am războit cu El pentru familia în care m-a „aruncat”, pentru abuzurile la care m-au supus, pentru nefericirea, păcatele și neputințele mele de care – culmea – se cădea să mă mai și pocăiesc! Prea multă amărăciune și furie...

Culmea culmilor e că au fost zadarnice chinurile, întrebările, căutările, revoltele... Iar soluția era la îndemână: Domnul, El, cel neînțeles, temut, urât uneori, mă aștepta să-L caut mai adânc, să-L cunosc. În furia mea orbitoare nu L-am căutat mai mult decât se „cădea”, iar El s-a retras și m-a tot așteptat să-L văd în darurile Sale.

Acum, când sunt fericită, când mi s-au împlinit toate visele și s-au spulberat toate temerile fără temei din copilărie, vreau să trăiesc! Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu mai adânc, vreau să-L rog să-mi vindece sufletul și să fiu de folos, să-I slujesc. Vreau să mă bucur cu recunoștință de tot ce am.

Știu că sunteți mândri de mine, că vă împlinesc și vă depășesc visele, că vă bucurați pentru mine. Așa că acum, împăcați fiind și voi și eu din acest punct de vedere, trebuie să mergem mai departe.

Eu am nevoie să mă vindec, să mă înțeleg, să vă înțeleg, să mă rog pentru voi toți și să slujesc copilașilor. Voi aveți nevoie să vă găsiți pacea, odihna, bucuria.

Și, cumva, nu știu cum, trebuie să ne despărțim, să vă las să fiți, să vă accept, să vă simt mai ai mei. Nu pot – și-L rog pe Domnul să mă ajute și să vindece sufletul meu.

„Ajutorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi!”

Dragă Mama,

Ești încă marea mea tristețe. Au rămas multe necunoscute pentru mine, din cele ale tale, din cele ale voastre, din cele ale tale față de mine... Până la urmă nici nu mai contează că sunt „goluri de aer” prin mintea mea. Toate n-ar face decât să completeze ceea ce știu: că ai fost mereu extrem de nefericită, de acră, de neiubită. Rezervorul tău de iubire e uscat de tot. Ai avut o mama îngrozitoare, un tată bun, dar departe, te-ai aruncat la 16 ani în brațele unui bărbat alcoolic, apoi în ale tatii etc. Mereu cu speranța codependentului de a găsi fericirea, mereu cu orbirea aceluiași care te-a făcut să găsești mereu bărbați cam de doi lei. „N-am avut și eu noroc de un bărbat bun.” Urăsc fraza asta, mi-era ciudă că nu concepeai fericirea în afara unei relații cu un „bărbat bun”, că le acuzai mereu pe unele femei că nu-s mulțumite și desăvârșite, deși uite ce bărbat bun au...

Mă simt neputincioasă în a te ajuta să fii fericită. Și te binecuvântez iar și iar, căci, însetată de odihnă, îmi treci mereu prin minte și ceri binecuvântări.

Primește-L pe Domnul, Mama! Ia-L, Se dă necondiționat, fără margini și, uite, cu cât e sufletul mai negru, cu atât dăruiește mai mare bucurie, Se lipește mai tare de el...

După ce-a murit tata pe neașteptate, îngrozită că ai să mori și tu la fel, te-am pus să-ți faci o listă exhaustivă de păcate, ți le-am pus în față să le vezi, fără reproș, fără judecată, cum trimiți pe cineva la operație arătându-i cum se extinde și se adâncește rana... N-ai avut putere să o citești, ai scăldat-o cum ai putut și am fost furioasă în taină. Că de, cât aveam eu să mă mai rog pentru vooooi, câtă milostenie să mai fac, cu ce putere să dorm eu liniștită știind că vă chinuiți după moarteeeeeeee?! Privesc acum cu îngăduința reacția mea de atunci. Și cu duioșie „reacția” Domnului, care îi așteaptă pe toți să-L primească de bunăvoie, cu dragoste, cu topirea aceea minunată de inimă... Nu împinși de la spate, nu cu arcanul și cu ghilotina chinurilor iadului deasupra capului. Accept și binecuvântez cu mare nădejde că Domnul te va aștepta și pe tine și nu mă va lasă să mă doară gândul acela. Iar dacă nu, știu că trebuie să mă nevoiesc eu, că n-am decât să mă sfințesc eu și o să fiți și voi toți cu mine în odihnă. Greu e gândul acesta, incomod de multe ori. Ma scutur și iar mă scutur, doar doar îmi veți cădea din spate. Mă încovoiați, mă incomodați, mă agasați nu o dată.

(Doamne, dă-mi-i jos din spinare, da-mi să-i iau în brațe, să-i iubesc și să-i accept, să-i simt ai mei! Slava Ție pentru ei, pentru toți ai mei!)

Mi-e milă de viața ta până la 26 de ani când m-ai născut pe mine, tare milă. Greu ți-o fi fost s-o trăiești, să-l crești pe fratele meu, să-l părăsești pe tatăl lui, să o suporți pe bunica... Te-oi fi bucurat de mine, mamă? Ți-o fi săltat inima de drag văzându-mă dormind, cautându-ți sânul, sugând în somn, orăcăind? Nu cred... Nu cred că ai avut pacea și odihna sufletească să te bucuri de mine nici cât mă bucur eu de bebelușii de pe stradă. Ce minunați sunt, mama, și cât îmi doresc să pot să am și eu!

Ți-am fost povară și, ce e mai dureros e că nu te-ai putut bucura de noi! Cum te-aș fi luat în brațele mele mici să nu mai fii tristă, să nu mai dormi într-una de depresie, să mă vezi, să îți vorbesc, să vezi ce deșteaptă eram și câte înțelegeam! Eram furioasă ca nu îți ajung, că tot cauți mângâieri mincinoase, iar pe ale mele le respingi din fașă.

Te simt ca pe un vas ruginit care ține o floare minunată. Azi nu mă mai simt mică, proastă, inutilă, condamnată la nefericire. Mă simt iubită de Domnul, valoroasă, chemată, responsabilă. Ma simt minunată, Mama! Și mă topesc de drag de Domnul Care m-a iubit și m-a vegheat și a fost mereu lângă mine. Iar azi îmi împlinește toate, înainte chiar să Îi mai cer ceva. Pentru că nu mai am ce să-I cer – decât binecuvântări pentru voi toți și copilași pentru mine! Să curețe Domnul toată rugina de pe suflețelul tău chinuit să oglindești și tu soarele, Mama! Bucura-te, Mama, bucura-te și lasă toate!!! Ce luăm cu noi? Ce lăsam în urmă? Oare case, mobile scumpe, covoare alese? Luăm câtă lumină am adunat în suflet, luăm bucuria și binecuvântarea. Lăsam zâmbetul, vorba bună, clipa în care un suflet s-a simțit înțeles și iubit lângă noi, copilul străin căruia i-am dat nădejde și încredere, bătrânul pe care l-am mângâiat, săracul pe care l-am hrănit fără să-l umilim.

Vino, Mama, la Domnul! N-o să pățești nimic rău. Lasă traista plină pe care o porți în spinare prin străinătățuri! Las-o acolo, sub patrafir și umblă pe unde vrei, dar ușoară, Mama! Lasă-le și bucură-te! Toate sunt minunate, frumoase, ușoare! De grijile mele se îngrijește Domnul și mi-e bine. Lasă-L și tu, Mama, lasă-te iubită!

N-o să mă mai las intimidată de valurile tale și, Doamne ajută-mi, o să te binecuvântez iar și iar! Să se rupă odată legătura amărăciunii din neamul nostru, să piară odată nevoia și durerea! Să lumineze Domnul întunericul nostru, că prea mult s-a săturat sufletul nostru de singurătatea iadului din noi!!!

Domnul să te binecuvânteze iar și iar! Să te bucure, să te lumineze, să te mângâie, să te îndestuleze de iubire, să te hrănească cu El, să ridice toată durerea trupească și sufletească de la tine!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Doamne, binecuvintează-o pe Măicuța mea, miluiește-o și cu judecățile pe care le știi mântuiește-o pe ea!

Amin.

Dragă Tata,

Îți vei fi găsit odihna, oare? Ești oare în locul cel luminat, în cel cu verdeață și de odihnă în care ne rugăm cu toții să fii?

Îți mulțumesc pentru Domnul, Tăicuță. Că dincolo de băut, de neputințele tale, mi L-ai lăsat pe Domnul. Ce mult Îl iubeai tu! Ce curat te rugai, cu câtă credință și nevinovăție! Ce bine era în bucătărioară când venea vijelie și gheață și tu nu te tulburai: aprindeai degrabă lumânarea de la Înviere, deschideai Psaltirea aceea minunata – rufoasă, muncită, prețuită – și citeai netulburat psalmul 84, „pentru vremi”, iar și iar, până se potoleau stihiile. Porumbul vecinilor se culca la pământ, biruit de furtună, al nostru stătea semeț, binecuvântat, pomii noștri neatinși de gheață. Și era mare pace în casă și mă simțeam în mare siguranță, căci Domnul era cu noi! Când te așezai tu la rugăciune, când mă trezeam dimineața lângă bunica și tu citeai șoptit la marginea patului nostru rugăciunile de dimineață, acatistul zilei și catisma de rând, ce bine era! Te vedeam cum prindeai puteri, cum ți se limpezea sufletul, cum plecai să faci treburile la grajd cu voioșie. Erai fericit și-L simțeai pe Domnul aproape, simțeai natura, animalele, totul îți vorbea.

Ce pelerinaje frumoase am făcut noi, ce frumos îmi cântai, îmi povesteai, cum ne bucuram noi, Tata! Erai fericit și împlinit prin mine, apoi prin E., de care erai foarte mândru... El e bun, blând și credincios ca tine. Și e bun cu mine.

Cel mai bine ne-am înțeles în Biserică, îmi dau seama acum. N-am urât decât băutura de care abuzai periodic. Dar când veneam eu, apoi noi, renășteai, îți recăpătai demnitatea, erai frumos și curat, aproape de Domnul...

Erai foarte singur, cu multe dureri, cu multe remușcări, neiubit, umilit, neputincios.

Iartă-mi nervozitatea, frustrările, certurile, reproșurile, observațiile pe care ți le făceam mereu. Eram mică și foarte singură, apoi mare și tot foarte singură și neiubită. La tine a rămas mereu „acasă” pentru mine, m-am simțit mereu bine. Satul m-a chemat mereu înapoi, și pentru pacea și iubirea pe care doar acolo le primeam, și pentru că eram fixată pe dorința ca separarea să nu se fi produs niciodată.

Iartă-mi tăcerile prea îndelungate, singurătatea în care te-am abandonat, egoismul de a nu te vedea „degradat”, furia la cel mai mic iz de alcool. Iartă-mă că nu ți-am spus niciodată direct că te iubesc și că prea puțin te-am lăsat să simți asta.

Mulțumesc pentru că m-ai iubit și am fost – o știu fără să mi-o fi spus vreodată – cea mai importantă pentru tine. Că m-ai primit acasă, că nu m-ai certat niciodată, că nu mi-ai dat nici măcar o palmă, că mi-ai trecut toate cu vederea, că te-ai bucurat de mine, că te-ai rugat așa de mult pentru mine. Că mi-ai dat din toate cele ce aveai, și chiar mai mult decât atât. Mulțumesc pentru discreție, respect, evlavie chiar... În camera mea nu avea nimeni voie să intre, să doarmă. Lucrurile rămâneau așa cum le lăsasem eu până veneam iar. Cu bunica puneați ziare pe jos ca să păstrați curățenia până veneam eu... Îmi aeriseați, îmi făceați focul, nu știați ce să-mi mai faceți de bucurie că vin acasă. Uite, am fost iubită mai mult decât realizam!

Acasă nu mai e la fel fără tine. Ne-ai rupt inima când ai plecat așa, brusc. Am rămas pustiită că nu reușisem să te „salvez”, că nu văzuseși nepoți de la mine, că nu ne cunoscuserăm destul. Că nu vorbiserăm destul, că n-am apucat să-ți creăm condiții mai bune cât erai în viață. Mulțumesc Domnului că mi-a lăsat o săptămână să ne despărțim pe îndelete. Să mă împac cu gândul ăsta, să mă pregătesc, să îți dau drumul.

Iartă-mi iar, toate, și Dumnezeu să te ierte și să te așeze unde luminează El măcar puțin. Și dacă poți acolo unde ești, roagă-te mereu pentru noi. Vrem copilași cu disperare. Și, ca un moft, aș vrea ca măcar unul să aibă părul creț ca al tău. Și des ca al lui E.

Nu vreau să te uit deloc. Dimpotrivă, vreau să îmi amintesc mai mult de tine. Să te cunosc mai bine. Mă rog des pentru tine și îmi doresc mult să fii în sfârșit în pace. Și să primească Domnul bunătățile pe care ți le trimitem și să le prefacă în ceea ce îți este de folos. Îmi doresc mult să ne vedem cu bine, să ne reunim în sfârșit toți, să ne împăcam, să vă iertați odată și să ne bucurăm împreună.

Rămâi cu bine, Tătuță scump.

Cu tare mult dor,

Fata ta

Dragă Bunica,

Mulțumesc mult pentru Domnul, pentru Sfintele Liturghii la care mă luai și îmi suportai întrebarea „Cât mai este?” la care îmi răspundeai convingător „acuși mergem, oleacă mai stai”, pentru traistele cu bunătăți pe care mi le aduceai de la pomenirea morților. (Cred că te umileai pentru mine, pentru bucuria cu care scormoneam prin lighean cautând prăjiturile cele mai bune.) Pentru cât m-ai alintat și m-ai iubit, pentru bucuria cu care mă așteptai să vin, pentru strigatul acela „Draga mamei! Păpușa mamei!” când apăream în prag. Pentru laptele cu gris de care nu mă mai săturam, pentru unguentele cu ceapă, cu pătlagină etc., cu care încercări să-mi potolești blândele vara când mă ciuruiau țânțarii și mă scărpinam de nu mai puteam, pentru răbdarea cu care mă legănai și mă ogoiai când urlam de durere de măsele („Of, mai bine m-ar durea pe mine!”), pentru că m-ai liniștit și te-ai bucurat de prima mea menstruație, pentru durerea ta când trebuia să plec, pentru bănuții pe care îi strângeai în carnețelul acela și îi scoteai de sub salteaua pe care zăceai ca să mi-i dai mie. Erai împlinită ca de nu știu ce, iar eu nu-ți ziceam ce puțini sunt, ci-i luam și-i păstram cu evlavie mult timp. Mulțumesc că mă spălai mereu pe spate fără să te plângi că nu mai poți, că făceai tot ce puteai, când erai deja foarte bătrână. Mulțumesc că nu m-ai certat niciodată și ai fost mereu acolo pentru mine, limanul meu. Și mai ales, mulțumesc mult pentru rugăciunile cu care am crescut, cu care m-ai vegheat apoi de pe patul de suferință. Mult m-au ajutat și mi-au dat nădejde.

Tu ești icoana din sufletul meu, candela luminoasă, exemplu de tărie, de perseverență, de răbdare, de îndurare fără murmurare. Cea mai bună, mai frumoasă și mai scumpă, buna mea. Numai tu m-ai iubit în copilărie cum am avut nevoie, mi-ai dat nădejde că însemn ceva pentru cineva, că mă așteaptă cineva undeva. Numai pe tine te-am iubit la rândul meu, numai ție ți-aș fi dat dulciurile și fructele mele. Mă suparăm că nu mai auzeai ca să vorbim la telefon, că mă tot trimiteai după tata la crâșmă, că te duceai tu după el știind că eu nu mă duc sau că o să fac scandal. Plângeam mult, mult gândindu-mă că ai să mori într-o zi. Și Dumnezeu m-a așteptat iar să fiu pregătită să te las să pleci, să fiu deja destul de mare.

Iartă-mă că – tot eu – te certam, eram nervoasă și probabil că nu eram ușor de suportat. Și bunicul, și tata, apoi și eu – cum ne vei fi indurat pe toți? Și ne-ai iubit și ne-ai ocrotit cum te-ai priceput! Cred cu tărie că Domnul te-a miluit și i-ai fost dragă, asa codependentă cum erai, cu mici răbufniri trecătoare, cu mici neputințe ca de copil. Cred cu tărie că ți-e bine și mă însoțești în continuare cu rugăciunile tale. Cred că ți-e tare drag E. și că suferi pentru C.

Mi-e tare dor de tine. Sunt împăcată cu plecarea ta, cu viața ta, cu noi două. Te iubesc mult și mă rog să ne revedem și să fim toți împreună.

Cu mult dor,

„Păpușa mamei”

Dragă frate,

Nimic nu s-a ales de gândul nostru de a locui împreună, eu la etaj, tu la parter, de a nu repeta povestea neamului nostru. Iată-te astăzi insuportabil, singur printre străini, neiubit, certat, respins și învinovățit de mama, părăsit de nevastă, lipsit de bucuria de a-ți vedea copiii crescând și de pace. Multă vreme te-am acuzat și eu, te-am ocolit, mi-am consumat furia împotriva ta. Acum, când totul ți s-a năruit în jur, m-am repliat urgent în rugăciune de teamă să nu-ți pui capăt zilelor. Am înțeles că ești bolnav mult mai grav decât credeam eu, și că în boala sufletului tău doar Domnul mai poate face ceva. Și mă rog să facă și să te lumineze ca pe fiul rătăcitor.

Mi-e milă de copilăria ta, de chinurile tale de copilaș neiubit, pendulând intre doi tați, două bunici, cu o mamă care te bătea crunt și te umilea. Ai crescut în vinovăția de a fi, de a nu reuși, de a nu ști, de nu ști cum, de a visa cai verzi pe pereți, de a nu putea. Neiubit, nedorit, iar mai apoi cu mine pe cap, care cât de cât o mulțumeam pe mama, că, de, învățam, eram mai cuminte, iată, am o familie bună. Pe mama ai tot căutat-o în toți și mereu aceleași șuturi.

Mama te iubește cum poate, cum știe, cum a fost și ea iubită. În reproșurile ei stă de fapt neputința ei, furia ei că lucrurile n-au mers cum își dorea. Îngrijorarea că nu îți merge bine. Ultimele evenimente au cam descumpănit-o și cred că-și vede viața în oglindă, dar așa, mai mult din perspectiva tatei. E nefericită din cauza ta, dar așa, mai mult pentru ea, că n-are și ea un băiat așezat, că semeni cu „tat-tu”.

Cu cine să semeni, dragule? Ce ai învățat tu acasă? Ce au scris ei, nefericiții, în inimioara ta de copil?!!! I-am sugerat, cred că se gândește și la asta... Sper să vă împăcați și să vă iubiți odată, că timpul trece...

Dar acum e mult prea târziu ca să ne mai lamentam, frate, și să ne plângem de ei. Ești deja la jumătatea vieții și la fundul sacului. Primește-L pe Domnul care Se coboară să te ridice, să te reclădească! Altă șansă nu e! Înainte e o fundătură, înapoi multă amărăciune. În prezent – singurătate și durere. Nu mai poți merge decât în sus!

Mă rog mult să ți se înmoaie inima, să-ți lași încăpățânarea și să te lași plămadit de Domnul. Mă rog cam cu deznădejde, dar știu, nu mă las, Domnul te va milui.

Nu-ți port pică nici că exiști, nici că nu te-am simțit niciodată ca pe un frate. Nu mai contează. Te port în mine ca pe-o responsabilitate, ca pe un copil al meu neascultător pentru care trebuie să mă rog mult. Mă rog mult și pentru copilașii tai pe care îi iubesc mult, să vindece Domnul rănile lor. Nu mă gândeam că vor trece prin asta. Credeam că ce am suferit noi ți-a fost de ajuns și ție, că punem amândoi început bun făcându-ne o familie. N-ai putut, sărăcuțul de tine, rănile tale sunt cu mult mai mari...

Domnul să te miluiască și să nu te lase până la sfârșit. Să te binecuvânteze și, cu judecățile pe care le știe, să te mântuiască! Și să-i ocrotească pe copilașii tăi. Amin.

Dragii mei dragi,

Mi-a făcut bine să vă strâng laolaltă, să vă plâng pe fiecare dintre voi, să vă pun împreună. Nu mă simt aleasa neamului nostru, dar vă simt totuși ca pe o responsabilitate. S-ar putea să am surpriza ca la judecată rolurile să se dovedească a fi fost inversate. Dar eu vă plâng cu nădejde! Sunteți în sfârșit ai mei, nu vă mai arunc scârbită, nu vă mai neg, nu mă mai revolt. Ăștia sunteți, Domnul să vă binecuvânteze și să ne miluiască pe toți. Să ajungem clipa aceea de comuniune, de împăcare, de bucurie, măcar dincolo.

Oare ce minuni va mai face Domnul cu noi? Mă gândesc la tine, Mama, și la tine, Frate, și n-am nici o soluție decât să-L chem cu nădejde pe Domnul. Știu că pașii mici pe care îi faceți voi sunt mult mai prețioși în ochii Lui, iar ruga mea slăbănoagă. Dar măcar mă împacă cu mine însămi și mă poartă pe Cale.

Astăzi părăsesc furia, ura, și vă iau cu mine pe Cale. Pe voi, Tata și Bunico, mi-e mai ușor. V-am iubit mult și aici, iar acum, știindu-vă acolo, sunt convinsă că sunteți dezbrăcați de neputințe și vedeți toate clar. Pe voi, Mama și Frate, mi-a fost greu să vă iau. Azi este altfel: vă iau pe voi, cei ce veți fi, pe voi, cei dezbrăcați de trup la moarte, pe voi cei de atunci. Astăzi devine reală hora noastră pe care o vedeam înfierbântată de febră în adolescență, când inima încă mi se zbătea să ne reunim într-o familie mare și fericită, acasă, în satul meu drag. Ne vom reuni, cu mila Domnului, în satul cel ceresc.

Vă binecuvântez și vă iubesc și vă iert și vă las să fiți ce vă doriți,

eu,

cea a voastră.

Iertați-mă și voi și rugați-vă pentru mine.

...preluat de AICI

Read More