Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
luni, 6 iulie 2009
Să ne rugăm!
Dragii nostri prieteni,
Stiu ca va rugati pentru noi si va multumesc, dar va rog ca, o vreme, sa va rugati impreuna cu noi si pentru noi cu rugaciunea:
Doamne, miluieste si cerceteaza cu harul Tau pe cei ce ne iubesc si pe cei ce ne urasc!
Doamne, rasplateste cu mangaierea Ta si cu bunatati pamantesti si ceresti pe cei ce ne iubesc si ne ajuta pe Cale!
Doamne, pune degraba si cu temei iubire in inima noastra pentru toti cei care ne vrajmasesc si ne fac rau cu voie sau fara voie, cu stiinta sau fara stiinta, cu gandul, cuvantul sau cu fapta si revarsa harul Tau in inima lor spre dragoste si intelegere!
Doamne, invata-ne sa fim blanzi si smeriti cu inima, cum ne-ai cerut!
Doamne, multumim pentru tot si pentru toate si fie Slava Ta in veci!
Doamne, Preasfanta Treime, Tata, Fiule si Duhule Sfinte, miluieste-ne pe noi si pe toata lumea Ta!
Amin!
Cu recunostinta,
Maica Siluana cu familia sa in Domnul
vineri, 3 iulie 2009
Din ciclul poeziilor găsite...(I)
Ele,
Pietrele înmuiate în spumă și-n sare
mi-au adus aminte de-un mine,
suspendat undeva într-un timp, la un alt mal.
Și așa...
Mi-am aruncat fulgerător privirea în sus!
Vroiam să-ți pui și cealaltă jumătate,
Ca plină fiind, dragă lună,
Să putem alerga împreună,
Spre mine! Și atunci Te-am strigat!
Ce bucurie, ai venit și te-ai așezat cu mine.
Ne-am odihnit tăcerea, o vreme...
vorbisem mult prea mult...și a venit,
apoi...răspunsul,
Tăia adâncul
Atât de ascuns, încât doar taina
Mai auzea la vocea șoptită:
Bucură-te,
ca nu o să mi te mai ia nimeni de la tine!
Sunt aici...
Tu-ule de la mal...
unA
Cufundarea în trecut...o lucrare a pocăinței
Un raspuns al maicii Siluana, prin care se sugereaza importanta "raidurilor", adesea periculoase, in propriul trecut, insa absolut necesare pentru o traire cat mai aproape de adevar a prezentului si o intregire a credintei ca doar cu El si prin El putem "cu adevarat" privi inainte!
"Mesajul tau, ca ale multora dintre cei care faceti sesiunea opt si lucrati la vindecarea de codependenta, e de mare folos pentru cei care cauta sa inteleaga la ce bun o cufundare in trecut... Tu ne dovedesti acum ca aceasta cufundare, aceasta constientizare si asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocaintei. Fara aceasta asumare a trairilor refuzate, ingramadite in uitare pentru ca nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocainta, oricat de „sincera” ar fi, va cuprinde doar frunzele si, eventual niste ramuri ale faptelor si atitudinilor noastre instrainate de Dumnezeu. Trunchiul lor si, mai ales, radacinile lor, sunt acolo departe, in cele ce le-am invatat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastra. Acolo ai invatat tu ca mania nu trebuie exprimata, ca nu e frumos sa te infurii, si toata energia furiei sau a maniei s-a deghizat in invidie. La altcineva in zambet „dragut” si supunere. La altii in snobism... Asa, ai scapat de sanctiunea de care te temeai daca te maniai si ai trait ceva ce credeai ca nu „se vede” in afara... Numai ca n-ai facut decat sa-ti ingropi „furiosul” in subconstient si sa-l lasi sa te chinuie si sa te batjocoreasca spunandu-i, dandu-ti „fiori” de ce oribil si meschin e (si este) sa fii invidios... Asa ti-ai „exprimat ” furia doar fata de tine pana in momentele in care gasesti pe cineva mai slab, sau pur si simplu „dai pe de laturi” demonstrandu-le celor din jur ca se poarta inadmisibil... Tot timpul vei putea depista acolo, undeva, un judecator lipsit de mila la adresa celor din jur si vei simti cum mocneste un dezgust fara de margini pentru orice relatie. Ca sa supravietuiesti vei avea nevoie fie sa schimbi locul, fie relatiile, fie sa te retragi in imaginar sau in lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o buna supapa pentru amandoua ascunsurile...
Apoi, iata ce minunat, umblarea in trecut te-a ajutat sa-ti asumi responsabilitatea pentru „ale tale” si ce minunat se „dezumfla” gravitatea a ceea ce ne-a ingrozit sau dezgustat... Pe masura ce ne asumam ale noastre si le oferim Domnului, impreuna cu acestea oferim si cele primite de la ai nostri...
Acum foarte important este ca tot ce descoperim, si ne asumam, sa le oferim Domnului, sa le spovedim daca sunt pacate pentru a avea energia sa ne iubim pe noi insine si pe cei de langa noi...
Da, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste, pentru ca nu am avut nici o experienta a iubirii neconditionata. Pentru ca am trait doar conditionarile pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc si neconditionat... Cati parinti n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, inainte sa aiba un copil dincolo de gratii, ii spuneau acestuia: „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc...” ca apoi, acolo, sa fie din iubire...
Apoi, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste pentru ca noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Daca vom crede si vom intelege ca pacatul nu e tot una cu noi, ca este o diferenta ontologica intre pacat si pacatos, vom intelege cu inima ce este iubirea si vom crede in ea. Acum doar o gandim si o judecam dupa senzatiile de satisfactie transformate in perceptii de valoare...
Sunt valoros pentru ca ma iubeste...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabila pentru ca sunt „lucrul mainilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o multime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru ca am invatat asta, pentru ca firea cazuta ma impinge la asta si eu nu stiu, sau nu vreau sa stiu ca Dumnezeu imi da putere sa spun „nu” impulsului si aleg ca mai degraba sa-l neg, sa-l „refulez” etc... si cu cat ne vom ascunde mai abitir, cu atat barna din ochii nostri va fi mai mare si, prin ea, nevoia fireasca de vindecare si convertire la Adevar, se va transforma in ravna de a-i vindeca pe ceilalti, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazita de victimizare sau de justificare de sine...
Doamne, ajuta-ne sa intelegem cuvantul Tau si sa-l implinim!
Maica Siluana
"Mesajul tau, ca ale multora dintre cei care faceti sesiunea opt si lucrati la vindecarea de codependenta, e de mare folos pentru cei care cauta sa inteleaga la ce bun o cufundare in trecut... Tu ne dovedesti acum ca aceasta cufundare, aceasta constientizare si asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocaintei. Fara aceasta asumare a trairilor refuzate, ingramadite in uitare pentru ca nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocainta, oricat de „sincera” ar fi, va cuprinde doar frunzele si, eventual niste ramuri ale faptelor si atitudinilor noastre instrainate de Dumnezeu. Trunchiul lor si, mai ales, radacinile lor, sunt acolo departe, in cele ce le-am invatat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastra. Acolo ai invatat tu ca mania nu trebuie exprimata, ca nu e frumos sa te infurii, si toata energia furiei sau a maniei s-a deghizat in invidie. La altcineva in zambet „dragut” si supunere. La altii in snobism... Asa, ai scapat de sanctiunea de care te temeai daca te maniai si ai trait ceva ce credeai ca nu „se vede” in afara... Numai ca n-ai facut decat sa-ti ingropi „furiosul” in subconstient si sa-l lasi sa te chinuie si sa te batjocoreasca spunandu-i, dandu-ti „fiori” de ce oribil si meschin e (si este) sa fii invidios... Asa ti-ai „exprimat ” furia doar fata de tine pana in momentele in care gasesti pe cineva mai slab, sau pur si simplu „dai pe de laturi” demonstrandu-le celor din jur ca se poarta inadmisibil... Tot timpul vei putea depista acolo, undeva, un judecator lipsit de mila la adresa celor din jur si vei simti cum mocneste un dezgust fara de margini pentru orice relatie. Ca sa supravietuiesti vei avea nevoie fie sa schimbi locul, fie relatiile, fie sa te retragi in imaginar sau in lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o buna supapa pentru amandoua ascunsurile...
Apoi, iata ce minunat, umblarea in trecut te-a ajutat sa-ti asumi responsabilitatea pentru „ale tale” si ce minunat se „dezumfla” gravitatea a ceea ce ne-a ingrozit sau dezgustat... Pe masura ce ne asumam ale noastre si le oferim Domnului, impreuna cu acestea oferim si cele primite de la ai nostri...
Acum foarte important este ca tot ce descoperim, si ne asumam, sa le oferim Domnului, sa le spovedim daca sunt pacate pentru a avea energia sa ne iubim pe noi insine si pe cei de langa noi...
Da, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste, pentru ca nu am avut nici o experienta a iubirii neconditionata. Pentru ca am trait doar conditionarile pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc si neconditionat... Cati parinti n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, inainte sa aiba un copil dincolo de gratii, ii spuneau acestuia: „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc...” ca apoi, acolo, sa fie din iubire...
Apoi, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste pentru ca noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Daca vom crede si vom intelege ca pacatul nu e tot una cu noi, ca este o diferenta ontologica intre pacat si pacatos, vom intelege cu inima ce este iubirea si vom crede in ea. Acum doar o gandim si o judecam dupa senzatiile de satisfactie transformate in perceptii de valoare...
Sunt valoros pentru ca ma iubeste...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabila pentru ca sunt „lucrul mainilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o multime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru ca am invatat asta, pentru ca firea cazuta ma impinge la asta si eu nu stiu, sau nu vreau sa stiu ca Dumnezeu imi da putere sa spun „nu” impulsului si aleg ca mai degraba sa-l neg, sa-l „refulez” etc... si cu cat ne vom ascunde mai abitir, cu atat barna din ochii nostri va fi mai mare si, prin ea, nevoia fireasca de vindecare si convertire la Adevar, se va transforma in ravna de a-i vindeca pe ceilalti, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazita de victimizare sau de justificare de sine...
Doamne, ajuta-ne sa intelegem cuvantul Tau si sa-l implinim!
Maica Siluana
vineri, 26 iunie 2009
miercuri, 24 iunie 2009
marți, 23 iunie 2009
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Astăzi este ziua nașterii vestitorului pocăinței, Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări la pocăință, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a-i spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.
Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt-, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Nu cred că scopul creștinului este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.
Dă-ne, Doamne, a umbla în Căile Tale. Învață-ne mila și iubirea Ta.
În încheiere, subliniem care este, în veșnicie, rolului Sf. Ioan Botezătorul: el nu ne amenință cu iadul, dacă nu ne căim de păcatele noastre. Asta este o variantă pentru omul încă sufletesc, un început, adesea bun pentru noi toți.
Rolul întru veșnicie al Sf. Ioan este să arate cu degetul, fiecăruia dintre noi, că HRISTOS A INVIAT!
În această icoană se vede adevărata și chemarea ultimă a marelui profet și Înaintemergător:
