Cufundarea în trecut...o lucrare a pocăinței

Un raspuns al maicii Siluana, prin care se sugereaza importanta "raidurilor", adesea periculoase, in propriul trecut, insa absolut necesare pentru o traire cat mai aproape de adevar a prezentului si o intregire a credintei ca doar cu El si prin El putem "cu adevarat" privi inainte!

"Mesajul tau, ca ale multora dintre cei care faceti sesiunea opt si lucrati la vindecarea de codependenta, e de mare folos pentru cei care cauta sa inteleaga la ce bun o cufundare in trecut... Tu ne dovedesti acum ca aceasta cufundare, aceasta constientizare si asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocaintei. Fara aceasta asumare a trairilor refuzate, ingramadite in uitare pentru ca nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocainta, oricat de „sincera” ar fi, va cuprinde doar frunzele si, eventual niste ramuri ale faptelor si atitudinilor noastre instrainate de Dumnezeu. Trunchiul lor si, mai ales, radacinile lor, sunt acolo departe, in cele ce le-am invatat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastra. Acolo ai invatat tu ca mania nu trebuie exprimata, ca nu e frumos sa te infurii, si toata energia furiei sau a maniei s-a deghizat in invidie. La altcineva in zambet „dragut” si supunere. La altii in snobism... Asa, ai scapat de sanctiunea de care te temeai daca te maniai si ai trait ceva ce credeai ca nu „se vede” in afara... Numai ca n-ai facut decat sa-ti ingropi „furiosul” in subconstient si sa-l lasi sa te chinuie si sa te batjocoreasca spunandu-i, dandu-ti „fiori” de ce oribil si meschin e (si este) sa fii invidios... Asa ti-ai „exprimat ” furia doar fata de tine pana in momentele in care gasesti pe cineva mai slab, sau pur si simplu „dai pe de laturi” demonstrandu-le celor din jur ca se poarta inadmisibil... Tot timpul vei putea depista acolo, undeva, un judecator lipsit de mila la adresa celor din jur si vei simti cum mocneste un dezgust fara de margini pentru orice relatie. Ca sa supravietuiesti vei avea nevoie fie sa schimbi locul, fie relatiile, fie sa te retragi in imaginar sau in lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o buna supapa pentru amandoua ascunsurile...

Apoi, iata ce minunat, umblarea in trecut te-a ajutat sa-ti asumi responsabilitatea pentru „ale tale” si ce minunat se „dezumfla” gravitatea a ceea ce ne-a ingrozit sau dezgustat... Pe masura ce ne asumam ale noastre si le oferim Domnului, impreuna cu acestea oferim si cele primite de la ai nostri...

Acum foarte important este ca tot ce descoperim, si ne asumam, sa le oferim Domnului, sa le spovedim daca sunt pacate pentru a avea energia sa ne iubim pe noi insine si pe cei de langa noi...

Da, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste, pentru ca nu am avut nici o experienta a iubirii neconditionata. Pentru ca am trait doar conditionarile pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc si neconditionat... Cati parinti n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, inainte sa aiba un copil dincolo de gratii, ii spuneau acestuia: „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc...” ca apoi, acolo, sa fie din iubire...

Apoi, nu credem ca Dumnezeu ne iubeste pentru ca noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Daca vom crede si vom intelege ca pacatul nu e tot una cu noi, ca este o diferenta ontologica intre pacat si pacatos, vom intelege cu inima ce este iubirea si vom crede in ea. Acum doar o gandim si o judecam dupa senzatiile de satisfactie transformate in perceptii de valoare...

Sunt valoros pentru ca ma iubeste...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabila pentru ca sunt „lucrul mainilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o multime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru ca am invatat asta, pentru ca firea cazuta ma impinge la asta si eu nu stiu, sau nu vreau sa stiu ca Dumnezeu imi da putere sa spun „nu” impulsului si aleg ca mai degraba sa-l neg, sa-l „refulez” etc... si cu cat ne vom ascunde mai abitir, cu atat barna din ochii nostri va fi mai mare si, prin ea, nevoia fireasca de vindecare si convertire la Adevar, se va transforma in ravna de a-i vindeca pe ceilalti, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazita de victimizare sau de justificare de sine...

Doamne, ajuta-ne sa intelegem cuvantul Tau si sa-l implinim!

Maica Siluana

Read More

...din experiențele de viață

Read More

Un dar...

...de la cineva drag pentru cineva drag...AICI

...și un buchet de ...!

Read More

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Astăzi este ziua nașterii vestitorului pocăinței, Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări la pocăință, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a-i spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.

Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt-, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Nu cred că scopul creștinului este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.

Dă-ne, Doamne, a umbla în Căile Tale. Învață-ne mila și iubirea Ta.

În încheiere, subliniem care este, în veșnicie, rolului Sf. Ioan Botezătorul: el nu ne amenință cu iadul, dacă nu ne căim de păcatele noastre. Asta este o variantă pentru omul încă sufletesc, un început, adesea bun pentru noi toți.

Rolul întru veșnicie al Sf. Ioan este să arate cu degetul, fiecăruia dintre noi, că HRISTOS A INVIAT!

În această icoană se vede adevărata și chemarea ultimă a marelui profet și Înaintemergător:

Articol preluat integral de pe Blogul lui Călin Drăgan

Predica Părintelui Constantin Galeriu, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Read More

Pentru geografi...

Recomandare carte: Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț,

Cap XV

Cea de-a şasea planetă era o planetă de zece ori mai mare. Trăia pe ea un Domn bătrân care scria nişte cărţi uriaşe.

- Ia te uită! Vine un explorator! strigă el când îl zări pe micul prinţ.Micul prinţ se aşeză pe masă, ca să mai răsufle puţin. Călătorise până acum atât de mult!

- Dincotro vii? îl întrebă Domnul cel bătrân.

- Ce-i cartea asta groasă? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?

- Sunt geograf, zise Domnul cel bătrân.

- Ce este un geograf?

- E un savant care ştie unde se află mările, fluviile, oraşele, munţii şi pustiurile.

- Foarte interesant, zise micul prinţ. În sfârşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai văzuse niciodată o planetă atât de măreaţă.

- Este tare frumoasă planeta dumneavoastră. Se găsesc şi oceane pe-aici?

- Oh! (Micul prinţ era dezamăgit) Dar munţi?

- N-aş putea să ştiu, zise geograful.

- Dar oraşe, şi fluvii, şi pustiuri?

- Nici asta n-aş putea să-ţi spun, zise geograful.

- Dar dumneavoastră sunteţi geograf!

- Întocmai, zise geograful, numai că eu nu sunt explorator. Duc mare lipsă de exploratori. Nu geograful e acela care face numărătoarea oraşelor, a fluviilor, a mărilor, a oceanelor şi a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca să hoinărească. El nu-şi părăseşte biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebări şi îşi face însemnări după amintirile lor. Iar dacă amintirile vreunuia i se par demne de luat în seamă, geograful pune să se facă cercetări cu privire la moralitatea exploratorului.

- Şi de ce, mă rog?

- Pentru că dacă un explorator ar minţi, în cărţile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel şi în cazul unui explorator care ar bea prea mult.

- Cum aşa? întrebă micul prinţ.

- Pentru că beţivii văd dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munţi, acolo unde de fapt nu se află decât unul singur.

- Ştiu pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un prost explorator.

- Se poate. Cum ziceam, dacă moralitatea exploratorului pare mulţumitoare, se trece la cercetări în legătură cu descoperirea lui.

- Se duce cineva acolo, ca să vadă?

- Nu. E prea multă bătaie de cap. I se cere însă exploratorului să aducă probe. Dacă, de pildă, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere să aducă nişte pietre mari.

Deodată, geograful se tulbură:

- Ei, dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Fă-mi o descriere a planetei tale!Şi geograful, după ce-şi deschise registrul, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca să fie însemnate cu cerneală, se aşteaptă până când exploratorul vine cu probele.

- Aşadar? întrebă geograful

- O! La mine, zise micul prinţ, nu prea ai ce vedea, e loc puţin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi şi un vulcan stins. Însă nu se ştie niciodată.

- Nu se ştie niciodată, zise geograful.

- Mai am şi o floare.

- Noi nu însemnăm florile, zise geograful.

- Cum aşa? E tot ce poate fi mai frumos!

- Pentru că florile sunt efemere.

- Ce înseamnă „efemere”?

- Geografiile, zise geograful, sunt cărţile cele mai de preţ dintre toate cărţile. Ele nu se învechesc niciodată. Se întâmplă foarte rar ca un munte să-şi schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleşte de apă. Noi scriem despre lucruri eterne.

- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă „efemer”?

- Nouă ne e tot una dacă vulcanii sunt stinşi sau dacă sunt treji, zise geograful. Însemnătate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbător.

- Dar ce înseamnă „efemer”? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.

- Înseamnă „ceva ameninţat să piară în curând”.

- Floarea mea e ameninţată oare să piară în curând?

- Bineînţeles!

„Floarea mea e efemeră”, îşi zise micul prinţ, „şi nu are decât patru spini, ca să se apere de lume! Iar eu am lăsat-o singură acasă!”

Aceasta a fost cea dintâi tresărire a căinţei sale. Îşi regăsi însă cumpătul:

- Pe unde mă sfătuieşti să mai merg? întrebă el.

- Pe planeta Pământ, răspunse geograful. Are o faimă bună...

- Şi micul prinţ plecă, gândindu-se la floarea lui.

...cartea se poate descărca de AICI

Read More

Femeie, de ce plângi?!

Ce mai pot face părinţii care au ales să nu fie părinţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi?

Să-L rugăm pe Domnul să ne lumineze şi să ne dea curajul să spunem lucrurilor pe numele lor creştinesc: În primul rând: când poate să aleagă cineva să nu fie părinte? Cred că numai înainte de conceperea pruncului. În clipa conceperii, bărbatul şi femeia procreează, devin părinţii celui zămislit acolo din sămânţa lor prin împreună lucrare cu Dumnezeu care creează un om nou. Dar zămislirea, momentul în care Dumnezeu suflă Suflarea Sa creatoare de "suflet viu" peste "ţărâna" de viaţă biologică oferită de părinţi şi îl cheamă la existenţă pe cel ce se zămisleşte, este un moment de mare taină. Părinţii nu ştiu şi nu simt nimic. Ei ştiu şi simt că se iubesc, se doresc şi trăiesc extazul ieşirii din sine şi întâlnirii cu celălalt, oricât de căzută şi de batjocorită de păcat ar fi această iubire. Imediat după zămislire, copilul e ştiut numai de Dumnezeu. Primul semn pe care îl primesc părinţii despre existenţa copilului e dat de Dumnezeu mamei prin încetarea producerii lunare de sămânţă de viaţă oferită cu smerenie, prin legea firii Creatorului ca să facă lucrarea lui. Aşadar, devenim părinţi fără să ni se ceară acordul în fiecare îmbrăţişare, aşa cum rămânem în viaţă respirând, fără să fim întrebaţi la fiecare "gură de aer" dacă voim sau nu să respirăm. Când vreau să trăiesc, respir chiar dacă nu simt recunoştinţă şi bucurie că sunt viu. Tot aşa, când vreau, ca bărbat sau ca femeie, să devin "una" în Hristos cu celălalt, când mă arunc către celălalt în actul iubirii trupeşti, spun "da" lui Dumnezeu, Creatorul meu, şi lucrării Lui. Şi Dumnezeu, în ascuns, în taina negrăită a tăcerii Lui creatoare, face ce voieşte El cu mine şi cu iubirea mea: "Fie mie după cuvântul Tău" şi Cuvântul Lui este în mine, în ascunsul meu. Dacă aşa stau lucrurile, omul poate să aleagă să nu fie părinte doar atunci când renunţă la actul trupesc al iubirii dintre bărbat şi femeie fie oferindu-se Domnului pentru o altfel de rodire, cea "după chipul veacului ce va să fie", fie mărturisindu-se nevrednic sau neputincios pentru această mare şi înfricoşătoare taină. Atunci, omul alege castitatea abstinentă. O numesc astfel pentru a sublinia că şi relaţia dintre soţi este castitate când e trăită în Hristos. Ce este castitatea abstinentă? Ce este abstinenţa? În nici un caz nu trebuie trăită ca o renunţare, ca o înăbuşire a puterilor creatoare ale sufletului nostru, ci ca asceză, adică exerciţiu conştient şi liber de transformare a sexualităţii, a puterii ei creatore într-o altfel de creativitate, într-o altfel de rodire în Hristos. În al doilea rând, oricine a ales să nu mai fie părinţi, din clipa în care pruncul îşi anunţă prezenţa şi cere să-i slujim până va deveni capabil să-şi administreze singur puterile trupeşti şi sufleteşti, nu mai are decât o cale: uciderea pruncului. Şi aceasta se poate face fie în primele ore de viaţă, prin anticoncepţionalele care ucid ovulul fecundat, deci pruncul, fie după o perioadă mai lungă de timp, prin folosirea steriletului, fie după câteva luni, expulzându-l din casa vieţii întreg sau făcut bucăţi, fie după naştere, prin ucidere violentă sau prin neîngrijire. În toate aceste cazuri, părinţii sunt "ucigaşi de prunci". Acum, putem încerca şi răspunsul la întrebarea care ar suna astfel: Ce mai pot face părinţii care au ales să-şi ucidă pruncii nenăscuţi, pentru sufletele copiilor lor nenăscuţi? Aici, Sfânta Biserică are dreaptă învăţătură şi leacuri dătătoare de viaţă şi nădejde nemincinoasă în Viaţa veşnică fericită. Iată câteva repere:

1. Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu voiască şi să nu poată să-L ierte celor care Îi cer iertare.
2. Pentru iertarea oricărui păcat, este nevoie de numirea lui (când omul dă nume la ceva, devine stăpân în mintea lui peste acel ceva).
3. Când am ucis, am de făcut două lucruri: mai întâi, să-mi mărturisesc crima, să mă recunosc vinovat, să cer iertare şi să cred în iertarea lui Dumnezeu. Apoi, să-l jelesc pe cel mort, să-l plâng, să nu intru în negaţia ucigătoare de suflet prin care încerc să mă conving că "nu e chiar aşa grav", "că nu aveam de ales" etc. Chiar daca ar fi aşa, am ucis şi cel mort e om şi trebuie iubit ca om mort, jelit şi păstrat în memorie, pentru că ne vom întâlni cu el acolo. Să ne împăcăm cu el, cu ei, acum, aici, în Taina Bisericii.
4. Prin Taina Sfintei Spovedanii, putem numi şi oferi păcatul nostru Mielului lui Dumnezeu, "Care a venit să ridice păcatul lumii". Această oferire trebuie să fie totală şi plină de dorinţa de a muri mai degrabă decât să repetăm păcatul. Dezlegarea dată de Părintele Duhovnic este însoţită de iertarea dăruită de Dumnezeu după rânduiala stabilită de Domnul şi împăcarea noastră cu Biserica, cu cel ucis şi cu noi înşine.
5. Lucrarea poruncilor lui Dumnezeu prin primirea canonului de îndreptare pentru a ne întări în faţa slăbiciunilor firii şi ispitei ucigătorului de oameni.
6. Creşterea duhovnicească prin lucrarea canonului de îndreptare şi a poruncilor lui Dumnezeu. Copiii ucişi nu mai pot face nimic pentru creşterea lor, lipsiţi de trup şi de harul sfântului Botez, dar relaţia lor cu părinţii prin legăturile firii nu încetează. Şi dacă Dumnezeu binecuvântează creşterea duhovnicească a părinţilor până a le oferi sfinţenia şi îndumnezeirea, avem tot temeiul să nădăjduim că această lucrare se va răsfrânge, cum numai El ştie, şi asupra copiilor noştri, şi asupra celor pe care i-am împiedicat noi să crească.
7. Să nu iscodim cele de taină, ci să credem, să avem încredere nestrămutată în făgăduinţele Lui, devenind mădulare vii ale Sfântului său Trup, care este Biserica. O piedică importantă în calea acestui început bun, de viaţă şi de bucurie dătător, sunt cei trei vrăjmaşi ai mântuirii noastre, numiţi de Sfinţii Părinţi "cei trei uriaşi": neştiinţa, uitarea şi lenea. Să ne nevoim ca să aflăm cine este Dumnezeu şi cine este omul, să nu uităm cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem şi ce trebuie să facem pe cale şi să nu ne lenevim în lupta cea bună. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne mângâie în necazurile noastre ca să putem birui cu El, în El şi cu El pe ucigaşul de oameni diavolul. Că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Îndrăzniţi! Pe noi ne cheamă. Pe toţi şi pe fiecare!


Maica Siluana (fragment din seria de articole, publicate in Ziarul de Mureș)

Read More

Cine suntem si de ce ne-am nascut?, Fagaras, 10 iunie 2008

Maica Siluana, Conferința Făgăraș, 10 iunie,2008

Cine suntem și de ce ne-am născut?

Crucea este cea mai puternica arma...

Maica Siluana: Cand facem pacat, da, cand vorbim in desert, da... diavolul nu aude gandurile acoperite de rugaciune. Cand vorbim cu parintele duhovnic in Taina Spovedaniei nu aude, de aceea nu trebuie sa spunem ce vorbim la Spovedanie. Parintele mi-a zis sa fac cate 40 de inchinaciuni pe zi. 40? Eu faceam cate 400... Si sa vezi ca nu poate sa le faca nici pe alea 40. De ce? Ca dracul zice: 40 ti-a zis? Nu te las sa faci nici una. Si ba se sparge o teava la baie, ba te suna Ionel, ba e un film frumos la televizor. Noi oamenii avem ceva in adancul nostru care se numeste duh. Duhul nostru e comun. Toti oamenii avem un singur duh. Se individualizeaza trupul si partea psiho-somatica si suntem uniti intre noi ca nodurile unei panze, spune parintele Staniloae. Suntem una, dar fiecare reprezentam un nod. Insa mintea noastra, duhul nostru, e panza, si cand vom iesi din timp noi vom avea acces la toata aceasta minte. Ea este in eon, dincolo de timp. Acolo sunt si ingerii. Omul este inelul de legatura dintre lumea vazuta si cea nevazuta. In lumea nevazuta sunt si diavolii – ingerii cazuti – si ingerii buni, si noi, mintea noastra. Memoria noastra si gandirea noastra sunt acolo. Aici in timp sunt ratiunea, atentia, analiza, aceste puteri ale mintii de care avem nevoie sa ne orientam in timp. Gandirea e dincolo de timp. Noi si zicem: mi-a venit un gand. Inseamna ca vine de undeva. Mi-a trasnit prin cap un gand... Cand te-o trasni prin cap e de la diavol. Ca spune Mantuitorul ca l-a vazut pe Lucifer cum a cazut din Rai ca un fulger. Gandurile acestea sunt cele care vin asa ca un fulger, ca ramai cu gura cascata, nu au nicio legatura cu contextul. Si incet, incet aflam, asa prin discernamant, care sunt gandurile de la diavol. Si pur si simplu nu le luam in seama, nu facem ce ne sugereaza. Le zicem si noi: uite, nu fac! Si radem. Eu mergeam odata pe strada, acum cativa ani, nu cand eram o nastrusnica de adolescenta, si mi-a venit un gand: ce-ar fi sa le pun piedica oamenilor care trec pe langa mine si sa ii vad cazand? Va dati seama ca fulgerul era fulger, am vazut ca nu e de la Doamne-Doamne si nici de la maica Siluana... Ce voia de fapt dracul? Nu cred ca el miza pe faptul ca eu am sa fac chestia asta. Dar miza ca macar cinci minute ma voi amuza la gandul asta si nu am sa mai zic Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Asta era ce astepta el. Si sigur ca nu stie ca mi-a facut si un serviciu, ca acum eu va spun dumneavoastra, care veti zice ca daca si ea primeste ganduri inseamna ca e bine, ca si noi suntem pe cale. Ne luptam impotriva lor marturisindu-le. Daca un gand vine o singura data nu-i dam nicio importanta. Daca ne obsedeaza il marturisim. Altfel sunt ganduri cu care ne purtam ca si cum ar fi dincolo de geam. Deci ce se vede si ce se spune e dincolo de geam, nu ma priveste pe mine. E o miscare launtrica a sufletului pe care o sa o invatati cand o sa invatati aceasta respingere. Gandurile de la noi sunt cele care se ocupa de binele imediat, de binele nostru. Gandurile de la Dumnezeu sunt cele care ne dau sugestii folositoare pentru mantuire, pentru cresterea duhovniceasca. Daca e inchinam cand ne trezim dimineata, daca ne facem Sfanta Cruce cat mai des, este arma impotriva diavolului. Crucea este arma cea mai puternica. Multi dintre dumneavoastra ati experimentat acele momente de groaza, pe care le traim uneori intre vis si trezire cand parca o forta ne apasa, ne strange, ne tine, ne imobilizeaza. Si zic unii ca nu pot atunci decat sa isi faca cruce cu limba. Si cand ti-ai facut cruce, fie si cu limba, a disparut acea putere, acea forta. Deci Crucea este cea mai puternica arma impotriva diavolului. Si sa o facem drept, nu altfel, ca atunci fug mustele, daca se nimeresc in zona asta, dar dracul nu fuge, ci se bucura ca nu o facem corect.

Textul integral al conferinței AICI!

Read More