Acum văd, nu trebuie să cred...

Înca sunt în ”alergare”... În majoritatea cazurilor, nu mă abat de la traseele în cerc, în jurul cozii... Da! Plec de aici, și ajung tot aici. Dacă cumva fac vreo abatere, nu-i decat o rază de cerc, un diametru sau in cel mai ”palpitant” caz, un arc de cerc. Suficient însă, să-mi trăiesc iluzia până la capăt, cum că nu aș fi în interiorul aceluiași loc geometric, cum că nu aș face nimic ieșit din comun. E drept! Nici nu făceam, de vreme ce mă întorceam în același punct. Zbeng! 20 mai 2008! Iată că mă izbesc de ceva. A...nu mai sunt singură pe traseele pe care le fac dar nu am ieșit eu, a intrat cineva. Cineva care-mi spune, după ce mă salută politicos, că dacă nu mă opresc din fugă și mai ales dacă nu-mi schimb punctul în jurul căruia gravitez, șansele mele de a-mi petrece existența din aici în aici, cresc considerabil. Și-și încheie discursul așa: ”Acum nu crezi dar vei vedea!”. Ce să vad? Cum îndrăznește sa-mi spună mie că batătoresc o lungime, care nu mă duce nicăieri? Si mai ales, nu cred dar o să vad! Eu?!  Mie?! Și apoi mă salută și pleacă, nu înainte să-și ceară iertare: ”Fii biencuvântată și te mai aștept când și dacă va fi cazul! Domnul să te ocrotescă și să te conducă pe Calea mântuirii și a Bucuriei Lui Sfinte! Iartă-mă pentru tot și dacă într-o zi, ceva din ceea ce am spus se va potrivi, îndrăznește să  mă cauți pe mine, sau pe Dumnezu  așa cum Îl slujesc eu!” 

Uau! Acel ”iartă-mă pentru tot”  m-a facut să-mi fie rușine. Rușine foarte...de mine. Și m-am oprit din ”alergare”... Aceasta a fost prima mea ”întâlnire”, cu cea căreia azi, după un an de zile, îi mulțumesc și-i spun: Acum văd nu mai trebuie să cred! Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!

Vă mulțumesc Maica mea, maica noastră!

Eu îți mulțumesc mult, Copil iubit și te îmbrățișez, și te iau de mână ca să ne plecăm amândouă genunchii pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că ne-a dăruit curaj și bunăvoință să credem și ceea ce era „de necrezut” și dintr-o perspectivă și din cealaltă!

Doamne, dacă am avea credință cât o miime din bobul acela de muștar despre care vorbeai! Credință!

Ce e această credință de care avem nevoie în momentele în care nu putem crede pentru că „știm noi mai bine” sau pentru că „știm din experiență că nu se poate altfel”?

Pot îndrăzni să răspund la întrebare pentru că răspunsul sunt chiar eu. Eu, cea care sunt acum aici, m-am născut din nou în momentul în care am ales să nu mai am încredere în nimic din ce credeam (O! și ce „sistem filozofic si de valori” aveam!) si să fac ce mă învață părintele meu în Biserica mea. Și am cunoscut această Putere care vine din Altă parte, cu multă delicatețe dar de neînvins dacă o primim, care ne ajută să ne eliberăm buna-voire din robia bunului-plac! E acea putere care mută, răstoarnă, munții de împotrivire din noi. Pentru asta avem nevoie de umilință, fie și puțină la început, pentru că e o putere pe care o dobândim învățând de la Cel pe Care tot ce am învățat mai înainte ne asigură că nu este decât o invenție a minții omenești speriate de suferință.

Slavă, Ție, Doamne, slavă Ție!

Cu drag și bucurie,

Maica ta Siluana

Read More

Poveste...

"Să verificăm, cu propria noastră viaţă, antropologia revelată, descoperită omului de Însuşi Dumnezeu. Pentru mulţi pare o poveste, un mit. Dar ea e singura Poveste adevărată, pentru că Făt-Frumosul sau Ileana Cosânzeana ei eşti tu, tu cel, cea, care citeşti acum aceste cuvinte! Îndrăzneşte! Încearcă să citeşti povestea de mai jos şi să intri în ea:

Atunci când l-a făcut Dumnezeu pe om, a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu, adică suflet care are în el suflarea Dumnezeului Celui Viu. Aşadar, omul, trup însufleţit şi suflet întrupat, e om numai dacă are în el suflarea lui Dumnezeu, energia Lui necreată, harul. Această energie necreată, este Însuşi Dumnezeu în lucrarea Sa. Ea pătrundea în om prin puterea cea mai înaltă a sufletului său numită duh. Duhul omului se hrănea cu harul de la Dumnezeu, se înduhovnicea, se sfinţea, se îndulcea de Dumnezeu şi simţea plăcere. Plăcerea era o putere a minţii, a duhului omului. La rândul său, duhul hrănea psihicul(sufletul propriu zis - psiche), adică cea de a doua mare putere a sufletului omenesc, afectivitatea cu întregul complex de puteri şi procese care o însoţesc. Astfel, sufletul se lumina şi simţea bucurie. Din bucuria sufletului se hrănea trupul care este nedespărţit de acesta şi, la rândul lui, simţea plăcerea transmisă de duhul prin suflet. Trupul, prin însuşirile şi puterile sale, "lua şi el parte la sfinţenie" (Sfântul Grigorie Palama) şi, prin legătura pe care o are cu cosmosul (omul este microcosmos) îl înduhovnicea. Prin trupul omului se sfinţeşte, sau nu, lumea.

După căderea omului, totul se răstoarnă. Omul se rupe, se "debranşează", de Dumnezeu şi se întoarce spre lume şi, ca urmare,duhul său, lipsit de hrana Duhului Sfânt, moare, se atrofiază. Mintea, inteligenţa omului, spiritul se întunecă şi se hrăneşte din parazitarea sufletului, a psihismului. Psihicul, lipsit de hrana duhului, parazitează la rândul său trupul, hrănindu-se cu energiile pe care trebuia să le transfigureze, să le înduhovncească. De aici o hipertrofiere a eului care face ca totul să se învârtă în jurul lui, a nevoilor, impulsurilor, poftelor sale. Aşa apar bolile, patimile sufleteşti. Orice relaţie cu exteriorul devine una conflictuală, de forţă şi de violenţă. Trupul, la rândul său, lipsit de hrana bucuriei sufletului, cade în capcana patimilor senzualităţii, în dependenţe de tot felul, alergând după plăcerile pe care le caută în lume, în creaturi, nu în Creatorul lor. Tot dorul omului de Absolut se revarsă peste puterile de mai jos ale sufletului, făcute pentru relaţia cu cele create, căutând desăvârşirea şi infinitul în cele trecătoare. Acum, omul pătimaş, în loc să sfinţească lumea, o consumă, o profanează, o distruge şi se lasă distrus de ea. Degradarea Cosmosului îşi are originea în inima omului. Nici o ecologie nu va salva lumea de la pieire. Nici o psihologie nu va putea aduce bucurie netrecătoare nici unui suflet. Doar vindecarea inimii omului va vindeca lumea. Şi inima nu poate fi vindecată decât de Dumnezeu Cel infinit, Singurul pe măsura dorului acestui adânc de dor şi de dorire.

Povestea nu s-a terminat: 

După o lungă şi dureroasă istorie în care totul părea că se repetă fără sens, flămând şi însetat, ars de dor, omul, ajuns la capătul puterilor, a strigat către Creatorul Său: "Pleacă Doamne, cerurile şi Te coboară!" Atunci, "la plinirea vremii", "Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14) "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică! (Ioan, 3, 16).

Şi, prin Întruparea, Jertfa, Moartea, Învierea, Înălţarea la dreapta Tatălui, urmate de trimiterea Duhului Sfânt, Care de la Tatăl purcede, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Hristos Dumnezeu: a unit în Persoana Sa, fără amestecare şi fără despărţire, firea Dumnezeiască cu cea omenească, a readus firea omului la starea ei dintru început re-legând-o la energiile dumnezeieşti necreate, l-a repus pe om în comuniune şi dialog direct cu Dumnezeu, în legătura de har, a dus firea omenească la desăvârşirea care îi era menită prin creaţie: îndumnezeirea, deplina asemănare cu Dumnezeu şi participarea la firea cea dumnezeiască (2 Petru 1,4), împlinind ceea ce întâiul Adam nu a reuşit să ducă la împlinire şi a dat astfel fiecărei persoane umane care Îl primeşte, care se uneşte cu El prin Duhul Sfânt dăruit în Biserică, puterea de a deveni dumnezeu prin har. În Persoana Sa, Hristos a vindecat firea omenească, a re-creat-o, a re-informat-o şi i-a re-dat pentru totdeauna adevărata şi deplina sănătate.

Acum, omul, orice persoană umană, dăruită fiind cu libertate, îşi poate face ale sale binefacerile aduse de Hristos firii omeneşti recapitulate de El, numai dacă se uneşte cu El. Această unire se poate realiza numai în Biserică, trupul divino-uman al lui Hristos, şi numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Toţi sunt chemaţi!

E atât de simplu!"

Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=88

Read More

Ce are Biserica împotriva homosexualităţii?

"Aşadar: Ce este Biserica? Biserica este Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Care S-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu. El, Dumnezeu, a venit la noi ca să ridice păcatul lumii. Ca să ridice păcatul meu!

Păcatul ce este? Păcatul este „ratarea ţintei", ratarea ţelului pentru care am fost adus la existenţă: fericirea. Păcatul este vrăjmaşul omului, vrăjmaşul meu, pentru că mă împiedică să ajung la ţelul meu oferindu-mi, "la cerere", o plăcere, o uşurare, o "stare bună", o compensaţie la o suferinţă pe care o refuz înainte de a-i înţelege rostul, o deviere de la singura Cale care duce la Viaţă.

E drept că această Cale e strâmtă. Şi ce strâmtă! Trece prin iad şi prin moarte. Dar trece, nu rămâne acolo! Şi eu, sărmanul om, mă aflu rupt, sfâşiat în două: pe de o parte iubesc plăcerea pe care o aduce păcatul şi, pe de altă parte, urăsc păcatul pentru că îl simt vrăjmaş....

Ei, de din această ură ţâşnesc reacţiile de care te plângi şi care te rănesc. Ura faţă de păcat, de păcatul care ne fascinează şi de care ne temem pentru că ne ucide, de multe ori se răsfrânge asupra persoanei umane, asupra păcătosului. Şi violenţa cu care urâm este proporţională cu puterea cu care ne proiectăm neputinţele, propriile temeri sau vinovăţii pe ceilalţi. Pe de altă parte, păcătosul însuşi se identifică pe sine cu păcatul său....

Jumătate din tragedia omenirii e clădită pe confuzia dintre păcat şi păcătos şi proiecţia urii pentru păcat asupra păcătosului, fie că sunt eu însumi, fie că este aproapele meu. Ura orientată greşit este izvorul cel otrăvit. Dar tu nu de acolo trebuie să bei... ci din Milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu, Izvor de Apă vie nesecată în Sfânta Lui Biserică.

Acolo vei găsi iubire şi înţelegere şi vindecare şi fericire. Acolo vei fi iubit aşa cum eşti şi vei primi putere să urăşti păcatul şi să-ţi vindeci "orientarea" contrară firii chiar dacă tu victimă la început nevinovată, o simţi şi o consideri "firească". Dacă vei continua să te încrezi în ce simţi şi ce gândeşti tu, nu vei ieşi din capcana de "sinapse" în care te zbaţi. Da, nu sunt decât nişte sinapse făurite ca să faci faţă unui traumatism sau a unui abuz, poate acum "uitat", de care n-ai putut scăpa altfel. Toţi, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, suntem victimele acestor "mecanisme de apărare" care ne ucid bucuria.

Ieşirea? Să fim oneşti cu noi şi să încercăm să acceptăm că simţirea şi gândirea noastră sunt bolnave şi că Vindecătorul e Dumnezeu Care ne oferă harul Său, Prezenţa şi Viaţa Sa, acolo în Biserica în care atâţia păcătoşi au devenit sfinţi.

Poate că acum nu vei putea primi acest cuvânt. Te înţeleg. Ai atâta nevoie de tandreţe! Şi acum crezi că numai acolo şi astfel o poţi afla. Tatăl minciunii îţi aduce mii de dovezi clare, ba chiar şi din cuvântul lui Dumnezeu! Dacă nu s-a ruşinat de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, de ce s-ar ruşina de tine? Dar va veni ceasul în care dezamăgirea şi durerea te vor ajuta să asculţi şi glasul adâncului tău care suspină după lumină. 

Atunci, să-ţi aminteşti cuvântul acestei bunicuţe care te îmbrăţişează cu lacrimi în ochi: Nu faci parte din nici o categorie. Eşti unic. Eşti băiat. Eşti bărbat. Eşti mai mult decât impulsurile şi mai ales fantasmele tale sexuale. Eşti chipul lui Dumnezeu şi eşti chemat să devii asemenea Lui. Îndrăzneşte! "

Maica Siluana

Sursa:http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=81

Read More

Despre opusul iubirii...

"Sfânta Biserică nu consideră nicidecum şi niciodată că iubirea dintre bărbat şi femeie este păcat! Iubirea nu este păcat. Ceea ce numeşte Dumnezeu şi Biserica Lui păcat, este desfrânarea, ceea ce este cu totul şi cu totul opus iubirii.

În iubire, cel iubit e o taină, e persoană, e izvorul unei bucurii care te umple de uimire şi pentru care eşti capabil să-ţi dai viaţa ca acela să aibă mai multă viaţă şi bucurie.

În desfrâu, cel dorit, e dorit ca să nu fii tu singur, ca să ai tu pe cineva, ca să te simţi tu bine, şi mai ales e poftit ca ceva de la care poţi obţine voluptatea pe care o cauţi orbeşte. Dacă în primele momente ale unei "iubiri din afara Nunţii" totul pare dragoste şi dăruire, în relaţia intimă, totul devine căutare oarbă a voluptăţii. În voluptate tot omul e egoist. Pe acolo vine moartea acestei "iubiri". Dacă celălalt nu mai "asigură" porţia de voluptate căutată, cu "regrete" sau fără, e părăsit, e lepădat ca un obiect inutil...

Iată de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Iată de ce vine în noi prin Sfintele Taine cu harul Său! Ca să ne vindece de această cumplită cădere la nivelul unor obiecte de consum!

Numai harul venit prin Nuntă ridică relaţia dintre bărbat şi femeie la nivelul ei de Taină între două persoane de o infinită valoare. Numai harul Nunţii face posibilă iubirea dintre bărbat şi femeie şi atunci când furia adolescentină a impulsurilor sexuale s-a potolit. Numai Nunta ridică sexualitatea la rangul ei de putere umană dătătoare de viaţă!

Un Părinte spunea că relaţia intimă dintre bărbat şi femeie dinainte de Nuntă, se deosebeşte de cea de după Nuntă, aşa cum se deosebesc pâinea şi vinul de după Prefacerea Darurilor, de pâinea şi vinul aduse de noi la Sfânta Liturghie.

Cine are urechi de auzit, să audă şi să se bucure de Adevăr!"

Maica Siluana

Sursa:http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=87

Read More

Ținerea de minte a răului...

"Precum fumul alungă albinele, tot așa ținerea de minte a răului alungă cunoștința din inima...În ce se dizolvă ținerea de minte a răului? În aducerea aminte de frica de Dumnezeu si de ziua sfârșitului...Dacă vezi pe cineva păcătuind, nu vorbi, nici nu-l judeca, nici nu-l urî, pentru ca nu cumva să cazi și tu în același păcat. Zi mai bine: eu sunt mai rau decât acesta! " 

Sfântul Efrem Sirul 

Conferință Oravița, 10 aprilie 2009

"Dumnezeu nu este drept, Dumnezeu este milostiv, noi ne mântuim cu mila lui Dumnezeu. Când spunem, Doamne fă dreptate,dacă ne-am cerceta gândul, am vedea că de fapt am vrea să spunem, Doamne pedepsește-l că uite ce mi-a făcut. Deci acesta este gândul dreptății. Tinerilor, ca să se întoarcă la Biserică, le spun, încercați să vorbiți cu El, încercați să vă împrieteniți ci Mântuitorul, să vă rugați Lui. Nu renunțați la nimic din ce vă place dar încercați să-L cunoașteți și să vă rugați. Pe măsură ce te rogi, harul lucrează și încet, încet ceea ce-ți plăcea te dezgustă. La început harul vine la tineri, vine ”buluc” așa, la început toți care ne întoarcem la Biserică, trăim un har foarte puternic și apoi pleacă de la noi ca să lucrăm poruncile și din credință nu doar sub har. Un alt lucru pe care-l spun tinerilor și oamenilor care nu merg la biserică, să asculte glasul lui Dumnezeu, dinăuntru nostru. Dumnezeu a pus în noi vocea lui care este durerea. Durerea noastră este strigătul lui Dumnezeu: oprește-te te doare, ca și cân i-a zis Sfântului Apostol Pavel ”greu trebuie să-ți fie să dai cu piciorul în tăpușă”, suferi , ești necăjit, nu înghiți pastile, nu îți pune ”pile”, nu îți ”aranja” viața ci oprește-te de la răul pe care-l faci! Oprește-te de la ceea ce faci și care-ți produce suferință. Schimbă-ți viața, cum spunea părintele Arsenie Boca ”oamenii strigă la Dumnezeu Doamne, schimbă-mi viața, scapă-mă de necaz și Dumnezeu strigă la om, omule renunță la păcat, schimbă-te tu pe tine”, aceasta este mișcarea pe care trebuie să o facem. Un tânăr pricepe lucrul ăsta, atât de mulți tineri se întorc și se vor întoarce în Biserică, pentru că sunt cumplit de răniți, imaginarul lor e făcut ”varză” cu ce văd în filme, în familie, trupul lor este asaltat din toate direcțiile, suferă, caută alinare, caută dragoste și foarte mulți ajung la biserică din iadul în care sunt. Părintele Rafail spune că ”omul l-a pierdut pe Dumnezeu în Rai si-l gasește în iad”. În iadul în care e lumea aceasta, de astăzi, mulți oameni îl găsesc pe Dumnezeu și se întorc Acasă, se întorc la Biserică! "

Read More

Tinerețea...vârsta întrebărilor

                      Conferință Craiova, aprilie 2005

Read More

Invitație la dans...

Metaniile sunt, cu adevărat, un dans duhovnicesc. Sunt Rugăciunea trupului smuls inerţiei şi moleşelii specifice delăsării în robia păcatului sub toate formele lui. Ele sunt una din lucrările tainice prin care, acest miracol psiho-biologic, umilit şi batjocorit de păcat, este ridicat la demnitatea lui de Templu al Duhului Sfânt! Metaniile sunt mici şi mari. În metaniile mici, stăm în picioare în faţa lui Dumnezeu şi ne însemnăm, adică devenim semne vii, cu Sfânta Cruce mărturisind că numai prin ea şi prin jertfa Celui ce S-a răstignit pe ea pentru noi, suntem iarăşi făpturi verticale, suntem iarăşi axa care uneşte cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul şi pipăitul cu nepipăitul... Apoi ne aplecăm în faţă şi atingem pământul cu vârful degetelor de la mâna dreaptă, mărturisind, fără cuvinte, că suntem din ţărână făcuţi şi că adesea am căzut iarăşi în ea. Apoi, ne ridicăm, mărturisind prin aceasta că am primit darul Învierii, darul Răscumpărării şi, iată, iarăşi suntem scară la cer cu mila Celui Ce S-a răstignit pentru ca Învierea Lui să devină înălţarea noastră. Şi iarăşi repetăm, pentru că iarăşi cădem, şi iarăşi ne ridicăm, spunând mereu, în timp ce ne însemnăm cu Semnul Crucii: "În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!" sau: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!" Facem atâtea închinăciuni câte sunt indicate în cartea de rugăciuni, sau câte ne-a dăruit părintele prin canon să facem, sau câte ne dă Duhul să facem în momentele noastre fierbinţi de rugăciune. E bine să luăm binecuvântare de la părintele pentru numărul lor, ca să fim ocrotiţi de năvala diavolului mândriei care stă să ne înghită pe toţi, şi după ce am pornit pe Calea mântuirii!

 Metaniile mari, duc mişcarea trupului mai departe. După ce ne închinăm stând în picioare, ne aplecăm înainte, ducem ambele mâini la podea îndoind coatele şi ne sprijinim în palmele aşezate în dreptul umerilor. În acelaşi timp, îndoim genunchii până ajungem cu ei la podea şi atingem şi fruntea de pământ. În această poziţie, trupul nostru imită căderea Mântuitorului sub cruce pe Drumul Golgotei şi formează el însuşi o cruce! Apoi, imediat, împingem cu palmele în podea, îndreptăm genunchii şi ne ridicăm armonios în picioare. Semnificaţia mişcărilor este, cred, grăitoare de la sine şi, vei vedea, acel canal de comunicare pentru înţelesuri mult mai adânci şi mai mângâietoare decât aş putea eu formula prin cuvinte. Şi pe acestea le repetăm, de cele mai multe ori de 40 de ori, dar şi de atâtea ori de câte avem canon sau pravilă să facem. Încet, încet, respiraţia se pliază pe mişcările trupului şi devine şi ea rugăciune! Bătăile inimii vor intra şi ele în ritmul închinării, cântând cu recunoştinţă o adevărată odă a bucuriei de a fi, în sfârşit, folosită pentru a da Slavă Domnului ei, Celui ce Se sălăşluieşte în taină, de la Botez, în adâncul ei atât de necunoscut celui ce o are! 

Maica Siluana

 

Read More