Conferința Părintelui Rafail Noica - “S-a dus să-L vadă precum este”, 30 mai, 2013, Cluj-Napoca (video)

Read More

“Cuvinte pentru Săptămâna Mare: luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare: Bucuraţi-vă!”, articol de Andrei Pleșu

E inevitabil, în ajunul sărbătorilor pascale, să ne punem, iarăşi şi iarăşi, problema Învierii, respectiv a unei promise victorii împotriva morţii.

Dar pînă să ajungem la marea interogaţie privind „nemurirea sufletului”, n-ar strica să reflectăm şi la „învierile” la îndemînă, cele pe care le putem obţine în viaţa de dinaintea morţii, pornind de la constatarea că fragmente întregi din existenţa zilnică şi din alcătuirea noastră sufletească sunt „moarte”, neînsufleţite, sclerozate. Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul şi gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderenţa oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălţate ale lumescului, toate sunt semne ale unei necroze care, odată recunoscută, poate fi tratată. Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăşi de ameninţarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic. Lectura unui text religios nu trebuie să fie, fireşte, o experienţă „estetică”, o vînătoare de „originalităţi” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezeşte şi nu ajută pe nimeni. Or, o spun cu tristeţe, gîndul viu şi cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producţia teologică de uz curent. Cu atît mai mult mă bucur cînd dau peste excepţii, cînd simt că, din parcurgerea unui text, mă aleg cu ceva consistent, sau, măcar, cu un prilej de reflecţie proprie. E ceea ce mi s-a întîmplat răsfoind, zilele trecute, o culegere de „uimiri” şi „rostiri” ale Monahiei Siluana Vlad. Trec cititorului cîteva mostre, în perspectiva Sf. Paşti.  „Ca să putem înţelege ce este pocăinţa adevărată, avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăţiei. Vinovăţia nevrotică este o reacţie a egoului care imită pocăinţa. Cînd ne simţim vinovaţi, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptăţim, căutăm cauzele faptelor rele în altă parte, acuzăm pe altcineva…(…). Semnele pocăinţei sunt: lacrimile, durerea inimii însoţită de mîngîiere şi de încrederea în făgăduinţele Domnului. Semnele vinovăţiei nevrotice sunt: frica, furia, auto-compătimirea, victimizarea.” Deosebirea dintre căinţă şi sentimentul strictei vinovăţii e esenţială pentru cine vrea să înţeleagă corect gestul spovedirii. A mărturisi o greşeală fără a crede în iertare e a fi în afara spaţiului credinţei. E ca şi cum ai crede în moarte fără a miza pe Înviere. Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu - spune monahia Siluana - nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite: creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”. Bună, nu proastă! Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat. Aşadar, dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti, anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!

sursa: AICI

Read More

“După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”

S-a scris mult despre „După dealuri”, cronica doamnei Elena Dulgeru, “După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”, publicată în „Ziarul Lumina”, sâmbătă, 26 ianuarie 2013, exprimă pertinent atât viziunea criticului de film, cât și pe cea a unei persoane care trăiește și cunoaște realitatea ortodoxă. Filmul „După dealuri”, după cum spune autoarea articolului este un „film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic.”
Să-l vizionăm ca atare și da: „Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!”  Vă recomand să citiți articolul! (Harrdelos)

Elena Dulgheru, “După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”, cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 ianuarie 2013

De la “Moartea Domnului Lăzărescu” nu s-a mai vorbit atât de mult de un film românesc. Poate, doar despre “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al aceluiaşi Cristian Mungiu. Dar “Moartea Domnului Lăzărescu” era perceput, în primul rând, ca o eclatantă declaraţie de forţă a noului cinema românesc (prin excelenţă apolitic şi neangajat), filmele lui Mungiu se dezvoltă, de la bun început, pe o coordonată de implicare socială – iniţial ludică (în “Occident”), deplasându-se spre tragi-comicul balcanic de adâncime (în “Amintiri din Epoca de Aur” – I şi II), ca să atingă gravitatea tragicului (în “4, 3, 2” şi “După dealuri”).

Manevrând cu dezinvoltură stiluri cinematografice foarte diferite, cum puţini confraţi de-ai săi de breaslă (şi mai nimeni din cei de generaţie) sunt în stare, regizorul-scenarist se simte la fel de firesc în filmul psihologic de cameră, ca şi în fresca socială, în filmul de actualitate, ca şi în cel istoric, în comedie ca şi în genul tragic. Nicăieri nu apar note false, cineastul reuşind să atingă mereu autenticitatea – performanţă extrem de rară chiar la regizorii cu ani buni de carieră în spate.

Dar, indiferent de genul, stilistica sau tema abordată, regizorul pare să fie atras de subiecte ambigue, care oferă din start o ambivalenţă de interpretare – prilej nu pentru desemantizări excentric-arogante, ci pentru a exploata adevărurile subiective ale personajelor aflate în conflict, cu o atenţie şi grijă pentru interioritatea umană extrem de rare în noul cinema românesc. Dincolo de pledoariile pro sau contra emigrare din “Occident”, pro sau contra avort din “4, 3, 2”, pro sau contra vinovăţiei obştii monahale de la Tanacu din “După dealuri”, rămâne adevărul de viaţă al personajelor prinse în cursa destinului, căruia încearcă să-i facă faţă cu ceea ce înţeleg ele prin demnitate, curaj, iubire.

În plus, începând de la “4, 3, 2” se profilează în creaţia lui Mungiu tema prieteniei şi a sacrificiului în numele prieteniei – o temă mult mai importantă în “După dealuri” decât aceea a exorcismului, fanatismului şi intoleranţei sau lesbianismului – cuvinte-cheie care, fatalmente, contribuie într-o măsură neneglijabilă la promovarea filmului pe mapamond. Dar nu acestea îi aduc premiile. Nu acestea constituie centrul de greutate al filmului, ba mai mult, toate aceste sloganuri alcătuiesc mai degrabă contextul şi pretextul de meditaţie pentru lucruri mai profunde, ca solidaritatea, puterea comunicării dincolo de cuvinte, iubirea, înţeleasă ca responsabilitate faţă de celălalt, sacrificiul - teme care apropie creaţia recentă a lui Mungiu de cea a fraţilor belgieni Luc şi Jean-Pierre Dardenne.

Lucrat scenaristic şi regizoral, actoriceşte şi imagistic în filigran, filmul trebuie citit cu aceeaşi măsură: a filigranului, iar nu a “secerei şi ciocanului” rectitudinilor politice (a societăţii civile ori a celei bisericeşti).Oamenii de biserică îi reproşează tendenţiozitatea subiectului – un love-story tragic lesbian – potrivit-mănuşă preferinţelor festivaliere actuale și celor ale caselor de distribuție, dar impropriu realităţilor vieţii monahale româneşti (oricât de critic ar fi privită aceasta). Şi au dreptate. Din romanele de investigaţie ale Tatianei Niculescu-Bran, care constituie baza scenariului, Mungiu alege ca nucleu relaţia de prietenie dintre cele două fete orfane, pe care o dezvoltă, decent şi fără stridenţe, într-o perspectivă abia sugerată de scriitoare (care, pornind de la câteva indicii de evenimente traumatizante din copilăria celor două fete, încearcă să reconstituie tabloul prieteniei lor extrem de ataşate). Anadecvată la contextul monahal românesc (dar plauzibilă în cadrul instituţiilor de plasament ale anilor‘90, din care provin eroinele), natura erotică a relaţiei celor două fete nu reprezintă o temă în sine, nici nu prilejuieşte dezvoltări scenaristice, ci funcţionează mai degrabă ca subtext, ca fir motivaţional “tare”, care să justifice, potrivit reflexelor psihologiei postmoderne, obstinaţia Alinei (fata revenită din Germania) de a rămâne într-un mediu (cel monahal) pe care nu îl agreează, doar de dragul recuperării prietenei sale. Într-o societate în care valorile prieteniei funcţionează, astfel de motivaţii tari nu şi-ar fi avut rostul.

S-a vorbit, de asemeni, de anticlericalismul subliminal al peliculei, de incomprehensiunea regizorului faţă de viaţa mistică. Într-adevăr, “După dealuri”, primul film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic. Pancarta de la intrarea în mica mănăstire “Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta” sugerează acuzator o atitudine cu prisosinţă sectară, iar nu una creştină şi ortodoxă. (Dintre sutele de mănăstiri din România, deschise pelerinilor şi turiştilor de pretutindeni, nicăieri nu întîlneşti astfel de slogane bigote şi discriminatorii; formula “Crede şi nu cerceta”, o ştie orice om cât de cât catehizat, nu aparţine doctrinei creştine, ci propagandei antireligioase, încă din perioada iluministă). Vorbim, însă, de un singur cadru! – amendat ca tendenţios şi neautentic în spaţiul creştin-răsăritean, acceptat, însă, de cei care nu cunosc realităţile Ortodoxiei. Un cadru neautentic şi maliţios care, din fericire, nu se regăseşte în textura subtilă a filmului, ba chiar intră în dezacord cu ansamblul viziunii regizorale - rafinate, simpatetice şi lipsite de maniheisme.

Suita de scene colective în mişcare, pline de emoţie şi coeziune actoricească, în care grupul compact de călugăriţe (surprins fie în cadre strânse, fie în pustiul dezolant al curţii înzăpezite) aleargă într-un suflet de colo-colo, fie zi, fie noapte, “de dragul oii rătăcite” (“Pentru tine facem asta, nu pentru noi!”, îi spune stareţa novicei Voichiţa, presimţind pericolul la care îşi expune obştea), este cea mai convingătoare predică despre iubire agapică, sobornicitate, compasiune (“Care dintre voi, daca are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe celelalte ... şi se duce după cea pierdută?”). Scenele de gen de viață monahală, surprinse de Oleg Mutu în clar-obscururi intime și vibrante, amintind de pânzele lui Georges de la Tour, compun o minunată (și cu totul unică) frescă realistă de monahism contemporan românesc, superioară prin autenticitate multor documentare festiviste pe aceeași temă.

Candoarea jocului, sugerând în egală măsură evlavia, fermitatea naivă şi simplitatea, perfecta armonizare între actori (ca şi odinioară, în “Spovedanie la Tanacu”, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul Tatianei Niculescu-Bran), firescul replicilor duios-moldoveneşti şi lipsa oricărei note fals-declamative fac din aceste secvenţe de grup momentele de maximă vibraţie şi virtuozitate regizorală a filmului.Nu în ultimul rând, personalitatea preotului-duhovnic (alias Valeriu Andriuță), în jurul căruia gravitează cuplul actrițelor principale (Cristina Flutur și Cosmina Stratan) și personajul colectiv al măicuțelor, constituie contrapunctul de stabilitate emoțională a filmului; reacțiile lui, înscrise firesc și fără pedanterie într-o dialectică duhovnicească destul de elementară, dar foarte umană și tipică pentru peisajul pastorației actuale românești, justifică atât personajul, cât și înfrângerea lui. Fără a fi un film religios, “După dealuri” creează teren propice pentru dezbateri duhovnicești oricât de “folositoare de suflet” (pe măsura deschiderii și sincerității convorbitorilor), și asta grație “realismului filantrop”, “necorupt” al viziunii regizorale.

La un moment dat, când se simte că deriva psihotică a Alinei nu mai poate fi oprită, Voichiţa îi cântă un cântec de leagăn: pe fundalul nocturn al mănăstirii moldave răsună senin, stângaci şi neputincios, arhicunoscuta piesă a lui Mozart. Un singur zâmbet va dezgheța în final, chiar înainte de pierderea iremediabilă a cunoştinţei, chipul încrâncenat al Alinei. După moartea acesteia, acelaşi cântec de leagăn secondează, ca un recviem, derularea sobră a genericului final.

“Un recviem pentru Alina”, fata pierdută care nu a ştiut să se regăsească – iată cheia emoţională în care îşi înscrie regizorul întregul spectacol de speranţe şi deziluzii sociale şi duhovniceşti, inspirat din România de azi. O notă de tandră compasiune, “ne-mistică”, dar foarte umană, faţă de o victimă a destinului şi o suită de personaje la fel de inocente, pline de bunăvoinţă şi de căldură, dar care nu au fost în stare să o salveze.

Filmul lui Mungiu este prima operă de răsunet internaţional care scoate, în sfârşit, cu basma curată grupul monahal de la Tanacu, acuzat pe nedrept de crimă (iar nu doar de privare de libertate etc.), în locul unei asistente medicale neglijente, de către campania furibundă și necondiționat anticlericale a presei, care a influenţat, se pare, şi completul de judecată. Ceea ce, sub raport etic, e mult mai important decât un cadru aiurea (şi, în fond, aproape benign) şi indiciile expuse cu pudoare ale unei relaţii revolute scandaloase, născute într-un mediu bolnav. Clericalism? Anticlericalism?... Sunt etichete care, până la urmă, dau seama de limitele unui spectator obtuz el însuşi faţă de mistică, înţelegere, compasiune. Și de un unghi de lectură nu tocmai sănătos.

Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!

Read More

Arhimandritul Syméon, egumenul Mânăstirii Sfântul Siluan, Saint-Mars-de-Locquenay din Franța: „Călătorind împreună: importanța călăuzirii duhovnicești”, 1 aprilie 2012, conferință organizată de ASCOR București

		„Importanța călăuzirii duhovnicești” VIEW SLIDE SHOW DOWNLOAD ALL

Read More

Părintele Melhisedec Ungureanu, Starețul Mănăstirii Lupșa, “Obișnuirea omului cu Duhul Sfant” – 18 martie 2012, Conferință organizată de ASCOR București

		“Obișnuirea omului cu Duhul Sfânt” VIEW SLIDE SHOW DOWNLOAD ALL

Conferința în format audio

Read More

Recomandare carte: Ciprian Voicilă - " Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei", Editura Areopag

Multumim domnului Ciprian Voicilă pentru această carte-mărturie, a ce înseamnă a ieși din iadul negării și a-ți manifesta disponibilitatea de a lupta cu dependența, care cum bine știm, îmbracă cele mai subtile forme, fie că este vorba de o substanță, o persoană sau o activitate. Cu atât mai mult este de apreciat această carte, întrucât literatura română de specialitate este săracă sau chiar lipsită de astfel de mărturii.

Ieșirea din negare, împreună cu credința puternică în Dumnezeu, ca Singur dătător de putere, sunt armele puse la dispoziția omului în lupta cu o boală atât de vicleană cum este cea a alcoolismului. Aceasta este o boală a sufletului, care nu îl afectează doar pe dependenti, ci și pe cei cu care relaționează - codependenții!

Cartea se găsește la librăriile Sophia și Evanghelismos.

O puteți comanda pe Librarie.net.

„Am scris acest text autobiografic din dorinţa de a veni în întâmpinarea tinerilor dependenţi de alcool, dar şi a tinerilor dependenţi de droguri în general. (După cum am explicat şi în carte, alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor.)
Este un volum care se adresează persoanelor dependente, chiar dacă obiectul dependenţei variază (unii sunt dependenţi de alcool, alţii de tutun, alţii de cocaină sau de etnobotanice, alţii de pornografie). Mesajul meu pentru toţi aceşti fraţi de suferinţă este că singura scăpare este la Dumnezeu. Mijloacele terapeutice propuse de Biserică: Sfânta Liturghie, spovedania, împărtăşania, Sfântul Maslu, rugăciunea, pelerinaje la moaştele sfinţilor şi, mai ales, întărirea relaţiei personale cu aceştia îi pot salva. Rugăciunile mamei lor, ale fratelui, ale prietenului mult pot în faţa lui Dumnezeu. Un om dependent are voinţa anihilată, de aceea terapiile propuse de diversele şcoli psihologice sunt ineficiente sau se dovedesc ineficiente pe termen lung.
În a doua parte a cărţii mi-am expus o parte din frământările duhovniceşti, ferindu-mă să intru în rolul celui care ştie mai bine şi care se simte în măsură să îi înveţe pe ceilalţi. Cel care a fost dependent poate da pertinent sfaturi doar unui alt dependent. Altfel ar ca şi cum o fostă prostituată ar sfătui oamenii cum să facă să îşi păstreze fecioria. Am descris pur şi simplu evenimente şi gânduri care sunt importante pentru mine, cel care sunt acum. Dacă vi se va părea că mărturia mea se sfârşeşte brusc, explicaţia ar fi că ea se continuă în viaţa mea de familist care trăieşte în Biserică. Acesta poate fi subiectul unei alte cărţi.”

Ciprian Voicilă, 17 ianuarie 2012

Read More

Părintele Vasile Gavrilă, o predică deosebită, la Duminica Înfricoșătoarei Judecăti, 19 feb. 2012, Biserica Rusă, București

pr. Vasile Gavrilă, predică la Duminica Înfricosătoarei Judecăți,
19 februarie 2012

Read More

Metropolitan Kallistos Ware: „Word and Silence in the Philokalia”, North Park University in Chicago in February 2011

Kallistos Ware

„Word and Silence in the Philokalia”, North Park University in Chicago in February 2011

Transcript

Bradley Nassif: Now for our keynote speaker, Metropolitan Kallistos Ware. Metr. Kallistos comes to us this evening to celebrate the launch of the first collection of scholarly essays that has ever been written [on The Philokalia]. This book will be published by Oxford University Press later this year and it’s titled The Philokalia: Exploring a Classic Text in Orthodox Spirituality with the foreword by Kallistos Ware. It has been edited by Dr. Brock Bingaman and myself. You were given the table of contents when you came into the auditorium this evening, so if you have that, and you’d like to know what it looks like, you’re welcome to see the table of contents and all the different authors that we have that have contributed to this work.

As you will see, it has been written by a team of ecumenical scholars coming from Orthodox, Catholic, and Protestant traditions. That’s because The Philokalia is a book for all Christians, not just Orthodox ones. The book is tentatively scheduled for publication later this fall, hopefully in time for the annual meetings of the American Academy of Religion. As so happens with collected essays, one contributor or another misses the deadline of the submission and that’s what delayed the book from being offered tonight to the Metropolitan. So, we have to celebrate it eschatalogically, if you please. It’s already fulfilled but not yet consummated.

Metr. Kallistos, you were not aware of this when you came here this evening but we are dedicating this book to you tonight. On behalf of all the Orthodox clergy who are here, the writers and editors of these essays, we honor you with this collection for all that you have done to promote the The Philokalia over the years. He has been one of the chief translators, along with G. E. Palmer and Philip Sherrard. So we hope that it is a fitting tribute to the man who is, in all likelihood, the most significant Eastern Orthodox theologian living in the 21st century. So the timing of this is fitting. In fact, the lead article that Metr. Kallistos has written for this book describes The Philokalia as “a time bomb, whose time has come. Not in the 18th century but in the modern world, 200 years later.” So it’s actually more influential now than when it first came out.

The topic of his lecture this evening is “Word and Silence in The Philokalia.” For those of you unfamiliar with him, you can read the back of this, and he has all the academic credentials that you can imagine. He’s a professor emeritus of Eastern Christian Studies at Oxford University; he had been there for many, many years. He is the author of a classic text called The Orthodox Church. This is a textbook which we are using in my class this semester on the Eastern theological tradition. And, as I say, the translator of The Philokalia and so much more.

But to simply talk about his academic credentials really doesn’t do the justice to this man. If I left you this evening with that kind of normal introduction, it doesn’t begin to get him. I am reminded of the story told in The Sayings of the Desert Fathers about St. Anthony the Great, the great patriarch of the desert in 4th-century Egypt, which reminds me of Metr. Kallistos. And the story of Anthony goes like this:

Three fathers used to go and visit Blessed Anthony every year and two of them used to discuss their thoughts and the salvation of their souls with him. But the third always remained silent and did not ask him anything. After a long time, Abba Anthony said to him, “You often come here to see me, but you never ask me anything.” And the other replied, “It is enough for me to see you, Abba.”

And that’s the way it is with Metr. Kallistos. His very presence is a transforming presence. He doesn’t have to say anything; just to be in his presence is to be changed. Welcome with me, please, Metr. Kallistos.

Metr. Kallistos: Professor Bradley Nassif has just spoken to us about the new book on The Philokalia, to be published this autumn. This is an exciting and important event, both for Orthodox and for Christians of other traditions. And I count it a privilege to be numbered among the contributors to this volume.

As Prof. Nassif has just told you, The Philokalia is a collection of spiritual and mystical texts by some 36 authors, dating from the fourth to the 15th century, all except one from the Christian East. And what do these 36 authors speak about? Many themes, but chiefly about inner prayer, about the quest for God in the secret kingdom of the heart, that kingdom of which Christ spoke when he said, “The Kingdom of God is within you.”

Now tonight I certainly will not attempt to summarize in detail the contents of The Philokalia, but using The Philokalia as my guide, let me speak to you about a particular form of inner prayer—the Jesus Prayer, or Invocation of the Holy Name. While The Philokalia is much more than a guide to the recitation of the Jesus Prayer, yet the Invocation of the Name forms a vital connecting thread, a leitmotif that draws the whole work into living unity.

Now, by way of introduction, let me set before you, as in an icon, a decisive moment in the Old Testament: Moses at the Burning Bush, as described in Exodus 3. As Moses stands before the bush in the desert, that burns but is not consumed, God says to him two things. And he says these same two things to you and me and to everyone who seeks to enter into the mystery of living prayer.

First of all, God says to Moses, “Take off your shoes.” Now, on the interpretation of the Greek Fathers, for example, St. Gregory of Nyssa, shoes, made from the skins of dead animals, signify the deadness of repetition, boredom, inattentiveness. “Take off your shoes” then, means, symbolically: “Free yourself from what is lifeless, from enslavement to the trivial, the mechanical, the repetitive. Shake off the deadness of boredom. Wake up. Come to yourself. Open your spiritual eyes. Cleanse the doors of your perception. Look and see! Listen!”

Now the term used in Orthodox ascetical and mystical theology for this experience of waking up in Greek is nepsis—N-E-P-S-I-S—which means sobriety, watchfulness, alertness. And this experience of nepsis in indicated in the original Greek title of The Philokalia. It is called “Philokalia ton Hieron ton Neptikon” which means “Philokalia of the Holy Neptic Fathers” or “The Fathers Who Taught Wakefulness.”

Wake up! That’s always been my problem. Ever since childhood, all too easily I’d drop off to sleep. Once I even fell asleep at one of my own lectures. I was unwise enough to give the lecture sitting down. As it continued, I grew more and more drowsy and as I drifted off into sleep I could hear a voice droning on and suddenly I realized it was my own voice. And I had no idea what I was saying.

Read More

Părintele diacon Ioan Ică Jr. - Cuvinte la Duminica Sfântului Grigorie Palama și la vecerniile de miercuri si vineri din Postul Mare

Cuvinte la Duminica Sf Grigorie Palama

Read More

Biofizicianul şi teologul Virgiliu Gheorghe: "Pornografia, maladia secolului XXI"

Aula "Ioan Meţianu" a Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu a găzduit miercuri, 9 februarie 2011, o conferinţă susţinută de biofizicianul şi teologul Virgiliu Gheorghe. Conferinţa a avut tema "Pornografia, maladia secolului XXI", prefaţând lucrarea cu acelaşi titlu care va fi lansată în curând.

"Pornografia, maladia secolului XXI"

partea I

partea a II-a

La conferinţă au fost prezenţi Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, conf. dr. Ciprian Streza de la facultatea amintită, Ciprian Onica, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), filiala Sibiu, studenţi, liceeni, tinere cadre didactice din învăţământul sibian, precum şi alte cadre didactice de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Organizarea conferinţei s-a datorat parteneriatului dintre ASCOR Sibiu, Mitropolia Ardealului, facultatea sibiană amintită şi Asociaţia "Familia noastră".

Conferinţa s-a adresat în primul rând tinerilor, dar şi celor mai în vârstă, şi a avut ca scop prezentarea sistematică şi bazată pe studii necunoscute opiniei publice din cauza dezinteresului mass-media, a pericolelor fizice şi psihice pe care le are consumul de pornografie. Prezentarea s-a bazat pe studii de specialitate realizate de medici din străinătate şi pe învăţătura Bisericii Ortodoxe, care condamnă actele pornografice de orice fel şi consumul acestora. Introducerea a fost făcută de Ciprian Onica şi de conf. dr. Ciprian Streza, care l-a prezentat pe oaspetele de seamă.

"Pornografia este o problemă mondială"

În cadrul conferinţei, Virgiliu Gheorghe a prezentat statisticile ultimilor ani din întreaga lume privind consumul de pornografie încă de la vârste fragede.

"În Statele Unite ale Americii (SUA), există astăzi conceptul de "dependenţă de pornografie". Sunt mii de articole, studii şi cărţi dedicate acestui subiect. Există acolo mii de psihoterapeuţi şi costă enorm această terapie. Statisticile arată că în SUA există 25 de milioane de dependenţi de pornografie, în condiţiile în care dependenţi de alcool sunt 15 milioane, iar de droguri, 4,5 milioane. S-a ajuns ca în SUA, în ultimii ani, dependenţa de pornografie să depăşească cu cinci milioane celelalte două adunate. Statisticile arată că 70 la sută din bărbaţii cu vârste între 17 şi 35 de ani consumă pornografie, iar 30 la sută din femei consumă şi ele pornografie. În 48 la sută din familiile americane pornografia este o problemă, iar 60 la sută din divorţurile din această ţară, conform Asociaţiei Avocaţilor Maritali, se datorează consumului de pornografie. Am dat exemplul SUA pentru că acolo există studii şi statistici foarte bine făcute, dar pornografia este o problemă mondială", a spus Virgiliu Gheorghe.

Alternativele oferite de Biserică

În continuarea conferinţei, Virgiliu Gheorghe a vorbit despre efectele fizice şi psihice devastatoare pe care le are consumul de pornografie, cu multe detalii de ordin medical, susţinute de studii concrete. "Pornografia acţionează la fel ca heroina sau cocaina, producând dopamina, un neurotransmiţător care ajută la comunicarea dintre neuroni şi este implicat în toată activitatea umană pentru că mediază procesul de atenţie. În momentul în care te gândeşti la ceva, creşte nivelul dopaminei dacă te interesează şi scade dacă nu te interesează. Dopamina controlează comportamentul, atenţia. Atunci când omul vede un chip dezbrăcat, creşte valul dopaminei", a spus Virgiliu Gheorghe.

În intervenţia din timpul conferinţei, IPS Mitropolit Laurenţiu a amintit de canalele de televiziune şi radio, precum şi de publicaţiile Patriarhiei Române ca o alternativă la internet şi la programele periculoase pentru copii şi tineri.

"Există o strategie a Bisericii. Am luat atitudine şi discutăm mereu şi în Sfântul Sinod. Avem mijloacele noastre mass-media. În momentul în care avem un program de televiziune care este o alternativă la celelalte canale, problema se poate rezolva. Există canalul TV Trinitas unde se transmit slujbe şi programe folositoare pentru suflet", a spus IPS Laurenţiu. 

Ziarul Lumina

Read More

Doctorul nutriționist Virgiliu Stroescu - Despre dieta vegetariană

53% DIN POPULATIA ROMÂNIEI SUNT SUPRAPONDERALI!
22% DIN ROMÂNI SUNT OBEZI!
Boala canceroasă poate fi preîntâmpinată în procent de 60-90% prin dietă!

Read More

Recomandare carte: Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide

Read More

Sânzienele – leac de încredere în cele mai grele boli de rinichi

Galium verum este o plantă plăcut mirositoare, cu flori mici, galben aurii, care răspândesc în jur o mireasmă puternică de miere. Creşte pe toate fâneţele însorite. Este cunoscută sub denumirea populară de sânziană, dar i se mai spune şi drăgaică sau Floarea Sfântului Ion. Planta înflorită este culeasă pe întreg timpul lunilor de vară, în special în luna iulie.

Sânzienele au proprietăţi depurative (curăţire a sângelui), diuretice, colagoge (favorizează secreţia bilei), vulnerare (grăbesc vindecarea rănilor) astringente, antispasmodice, sedative, sudorifice (măresc secreţia glandelor sudoripare). Remediile din sânziene sunt recomandate în afecţiuni dermatice canceroase (plăgi canceroase pe piele, limbă şi laringe), boli cutanate (răni greu vindecabile, furuncule, pecingine, ulceraţii, eczeme zemuinde, râie, acnee, psoriazis), boli ale sistemului nervos (epilepsie, isterie, insomnie, vertije), boli renale (calculi şi nisip în rinichi şi vezica urinară), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale coardelor vocale, tumori ganglionare, dureri reumatice, boli de metabolism (obezitate, anemie).

Ceaiul de sânziene este un leac de încredere şi în cele mai grele boli de rinichi sau pionefrite (puroi la rinichi), chiar atunci când nimic altceva nu mai dă vreun rezultat. Foarte eficient este amestecul de drăgaică, splinuţă de pădure şi urzică moartă galbenă, în părţi egale. În acest caz, efectul se manifestă foarte repede, fiind vorba de 14 zile. Se face infuzie şi se bea o cană, pe stomacul gol, cu 30 de minute înainte de micul dejun, iar restul pe parcursul zilei, înghiţitură cu înghiţitură. Acelaşi amestec se recomandă şi în scleroza renală sau în alte boli grave de rinichi, când trebuie consumate 4 căni pe zi.

Ceaiul de sânziene curăţă nu numai rinichii, ci şi ficatul, pancreasul şi splina. Cei care suferă de tulburări ale sistemului limfatic ar trebui să bea zilnic din acest ceai. Este indicat şi în cloroză, hidropizie şi "junghiuri" intercostale.

Băutul ceaiului de sânziene şi clătitul gurii cu acest ceai sunt un mijloc excelent de tratament în caz de cancer al limbii, iar sucul proaspăt stors ajută în ulceraţii canceroase de tot felul şi în boli de piele de natură canceroasă.

Forme de utilizare

Uz intern– infuzie din 15-20 g vârfuri înflorite la 1 litru de apă clocotită; se lasă să infuzeze 2-3 minute, se strecoară şi se beau 1-2 ceaiuri călduţe/zi, dintre care unul înainte de culcare, având efecte sedative în cazul dereglărilor neuro-vegetative şi efecte diuretice în combaterea unor boli renale şi genitale (retenţie urinară, afecţiuni ale uterului). Sânzienele au fost foarte apreciate în vremurile străvechi de femeile cu afecţiuni uterine. Planta se punea femeilor în pat când se declanşa naşterea, pentru a le micşora durerile facerii.

Persoanelor cu insuficienţă renală, care necesită dializă sau celor cărora li s-a extirpat un rinichi, li se recomandă infuzie din părţi egale de sânziene, urzică moartă şi splinuţă (Solidago virgaurea), 1 lingură amestec la 250 ml apă clocotită; se infuzează 2-3 minute şi se consumă 3-4 căni/zi. Acest ceai are efecte foarte bune în reglarea funcţiei rinichiului sănătos.

Pentru cancer al limbii sau laringian se prepară infuzie din 1 lingură plantă uscată la 250 ml apă clocotită; după infuzare, timp de 2 minute, se strecoară şi se adaugă o altă infuzie, preparată separat, din 1 lingură amestec gălbenele (30 g), coada şoricelului (10 g) şi urzică moartă (10 g), peste care se toarnă 250 ml apă clocotită; se amestecă cele două infuzii şi se beau 4-6 căni/zi sau câte o lingură la fiecare 20 de minute.

Uz extern-pentru băi locale sau spălături, în diferite afecţiuni ale pielii, precum şi în reumatism, se prepară decoct din 60-100 g plantă uscată şi mărunţită la 1 litru de apă; se fierbe 15 minute la foc moale. Infuzia din sânziene proaspete se foloseşte pentru gargară în afecţiuni ale corzilor vocale. Sucul proaspăt de sânziene se picură pe plăgi cutanate şi răni provocate de cancerul de piele. Pulberea din frunze şi flori uscate şi măcinate se presară pe piele în caz de eczeme, psoriazis, ulcere vechi, tumori ganglionare şi plăgi canceroase. Pe rănile provocate de cancerul pielii se mai poate aplica un unguent din două părţi margarină, încălzită uşor pe baia de apă, peste care se toarnă o parte suc proaspăt de sânziene obţinut la extractor, amestecate bine, până la omogenizare. În cosmetică, spălăturile calde cu ceai de sânziene ajută la întinderea tenului ofilit.

De asemenea, terapia cu sânziene, este utilă şi în hipertensiunea arterială, în anemii şi în depresii. Specialistul în fitoterapie Eugen Giurgiu recomandă această plantă în tratamentul a peste 60 de afecţiuni grave: boli renale (cistite, calculi şi nisip la rinichi), afecţiuni ale glandei tiroide şi ale corzilor vocale, dereglări neurovegetative ori cancer al limbii şi al laringelui. Bolnavii cu mai multe afecţiuni, care urmează un tratament fitoterapeutic, este bine să ştie că planta are multiple proprietăţi terapeutice: depurative, diuretice, sedative, sudorifice şi colagoge (favorizează eliminarea bilei).  

Mod de folosire

Infuzia se prepară din două linguriţe de plantă, care se infuzează în 500 ml de apă clocotită. Se acoperă vasul şi, după 15 minute, ceaiul se strecoară şi se bea călduţ. Zilnic, se consumă câte două căni, timp de 18 zile.  Siropul de sânziene. Se prepară o infuzie concentrată din patru linguri de flori şi un litru de apă. Se infuzează 15 minute, apoi ceaiul se strecoară şi se pune iar la fiert, cu un kilogram de zahăr. Când siropul se îngroaşă, se adaugă zeama unei lămâi. După alte trei-patru clocote, se stinge focul şi, când siropul s-a mai răcit, se toarnă în sticle. 

Read More