Se afișează postările cu eticheta Articole. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Articole. Afișați toate postările

marți, 24 martie 2009

Maica Siluana, interviu despre muzica rock si influențele ei


Redator Radio Logos: Ce înseamnă atitudine şi libertate în filosofia rockerilor?

Cristian Şerban: Vorbesc ca un om care a fost implicat în fenomen ani de zile, deci nu ca unul care poate să critice uşor fără să aibă habar ce înseamnă rockul. Libertatea rockerilor nu este libertate în sensul pur. Adeseori este confundată cu anarhia. Libertatea pentru rockeri, de exemplu la festivalurile pentru motocicilişti înseamnă tone de hectolitri de bere consumaţi, plimbări ,,kamikaze” cu peste 150 de kilometri/oră, desfrâu şi dormit în şanţ…Dacă muzica rock este ,,cea mai adevărată” aşa cum se spune, ce caută horcăieli, înjurături şi urlete acolo unde ar trebui să fie partea muzicală a solistului? Libertatea pentru rockeri este pe scurt definită astfel: nu am mamă, nu am tată, nu am sistem de valori şi nu am Dumnezeu…
R.R.L. – Deci am putea vorbi de un nihilism! Negarea oricărui sistem de valori. Hai să vorbim un pic de influenţele ritmurilor rock asupra personalităţii omului.
C.S. – Muzica este în primul rând energie! Este un mare creator de energii. Nu ar fi rău dacă ne-am încărca cu energii de la altfel de muzică. Găsim energii pozitive în muzica psaltică, în cea corală, în muzica clasică. Chiar şi unele piese pop au ceva pozitiv, poţi găsi uneori şi ceva divin în ele, de ce să nu recunoaştem. Însă ritmurile drăceşti dintr-o piesă rock, te îmbie spre atitudini drăceşti. De exemplu, dacă văd solistul pe scenă că urlă şi ţipă, automat şi mie îmi vine să urlu şi să ţip.
Maica Siluana Vlad: Chiar şi mie. Cred că şi eu aş face la fel! C.S. – Dacă solistul sparge chitara, dă cu ea de scenă, automat şi mie îmi vine să sparg ceva. Părintele Cleopa spunea că zgomotul cel mai prezent în iad este dat de bătăile de tobe şi urlat. Pe de altă parte nu aş spune că e bine să treci de la rock la habotnicie. Aş recomanda calea de mijloc. Nu este cazul să punem toate chitarele pe foc. Nu-mi pot da seama ce rău poate să facă o piesă de dragoste. Nu sunt de acord cu violenţa, drogurile şi desfrâul, dar pot să fiu de acord că şi într-o piesă rock poţi găsi lucruri bune.
Maica Siluana Vlad: Eu am un îndemn pentru tine. Eu mă bucur că ai început să urăşti păcatul aşa după cum reiese şi din cartea ta Între rock şi iubirea fără sfârşit, dar ţi-aş spune că ar fi bine să pui început bun şi să-i iubeşti şi pe păcătoşi. Să ne iubeşti pe noi păcătoşii. Când eram mai tânără şi eu am avut în mine aşa, o flacără. Am încredere că prin ceea ce faci, vei sluji de acum prin dragoste. Să-l iubim şi pe acel tânăr care urlă, căci de durere urlă şi ţipă. R.R.L - Aş vrea maică, să comentăm pe marginea cuvintelor spuse de intelocutorul nostru Cristian Şerban.
Maica Siluana Vlad: A fost aşa o ploaie de informaţie, nici nu ştiu cu ce să încep. Mi-au rămas în cap primele cuvinte rostite de acest tânăr care a ieşit din iad şi vrea să tragă nişte suflete după el. Spunea că muzica rock este ,,cea mai adevărată”. Şi spunea că este din ce în ce mai mult zgomot şi din ce în ce mai multă dezordine în această muzică ,,cea mai adevărată”. Adevărul de la capătul celălalt este legat de frică, de aceeaşi deznădejde care face nişte copii să strige după ajutor. E şi un adevăr în această muzică. Şi anume adevărul că în această realitate trăiesc milioane de tineri, de oameni, de suferinzi. Sunt sute, mii de tineri care trăiesc în această viaţă şi în violenţa ei. De aceea ei strigă după mamă, după tată, după un pic de iubire. Strigătul se transformă în acorduri muzicale şi dintr-o dorinţă de a te dărui răului de care te simţi strivit. Ei trebuie înţeleşi, fiindcă nu ştiu că există iubire, scăpare, mântuire. Atunci în momentele de mare durere, ei strigă. Dar să nu facem confuzii! Aceşti oameni care doresc iadul şi îl cheamă pe satana, nu sunt draci. Ei sunt tot oameni! Ştim, trebuie să ştim că un om oricât ar fi de căzut, oricât ar fi de îndrăcit, de strivit de răutate, de violenţă şi de ură, în el nu moare scânteia divină. În el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care tânjeşte după dragoste şi mântuire. Sunt mărturii în legătură cu rockeri care au fost în iad la propriu. Unul dintre ei, posedat fiind şi mergând spre locul de frig şi însingurare şi-a adus aminte – când nu mai cânta necuratului, şi nici nu mai era întărit de bere, votcă sau drog – îngrozit de frică, de singurătate, durere şi a strigat: Iisuse am auzit că eşti Dumnezeu! Şi a venit Iisus şi cu Lumina Lui şi cu iubirea lui l-a smuls din ghearele diavolului. Să ne uităm la aceşti rockeri ca la cea mai gingaşă minune. Acolo încă mai este un prunc gingaş, un sfânt în devenire…
Articol preluat de aici:

vineri, 6 martie 2009

„Bucuria călugărului este ca o şcoală“



"Fara intelepciunea Bisericii nu putem ajunge la bucurie!"

În toamna acestui an, într-o casă din centrul Iaşilor, a apărut Centrul de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, în care ostenesc măicuţele Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul“.
Poate exista o mănăstire într-o casă obişnuită din centrul unui oraş?
La această întrebare, maica Siluana ne răspunde: „Da, pentru că mănăstirea nu înseamnă o biserică înconjurată de nişte clădiri în care locuiesc călugării. Mănăstirea înseamnă comuniunea unor oameni uniţi într-o familie duhovnicească, aşa cum Biserica înseamnă adunarea tuturor credincioşilor în jurul Sfântului Potir. Noi suntem o familie în Hristos-Domnul, care poate să aibă ca locaţie clădiri şi ziduri tradiţionale, un cort sau o scorbură într-o pădure în caz de prigoană, cutremur sau inundaţie, sau parterul unei case obişnuite“. Viaţa călugărului e condusă de „vântul care suflă unde voieşte şi noi credem că aşezarea noastră aici este lucrarea lui Dumnezeu!“.
Aşadar, mănăstirea cu hramul „Sfântul Siluan Athonitul“ este formată deocamdată din opt măicuţe care au ales însă ca „firmă“ a casei numele principalului lor mod de rugăciune: Centrul de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“. În acest centru de slujire şi misiune măicuţele ostenesc, după o rânduială care, deşi pare modernă, este într-o profundă ascultare de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
Vorbind despre această „originalitate“ a slujirii pe care o conduce, maica Siluana Vlad ne-a explicat că tot ce face un monah nu este altceva decât rugăciune întrupată în tot locul şi în tot ceasul vieţii sale închinate lui Dumnezeu: de la rugăciunea liturgică, de chilie, din inimă şi din ascultările de obşte, până la slujirea fraţilor din lume. Lucrarea unei mănăstiri este să se roage pentru cei care nu ştiu, nu pot sau nu vor să se roage şi să arate cum poate omul să trăiască şi să se bucure de viaţa lui fiind creştin. Rugăciunea nu este o activitate cerebrală sau doar o citire sau cântare de texte sacre, ci este o relaţie vie cu Dumnezeu cel Viu, relaţie prin care curge puterea Lui în viaţa noastră.
La întrebarea dacă măicuţele nu intenţionează să aibă o mănăstire mai „adevărată“, maica Siluana ne răspunde că „noi intenţionăm, în primul rând, să rămânem sub ascultare. Desigur că ne-am bucura să avem o mănăstire cu biserică, chilii, gard înalt, grădină de flori şi de zarzavat etc., dar suntem deplin bucuroase şi aici, pentru că avem tot ce ne trebuie pentru slujirea şi mântuirea noastră“.
„Bucuria călugărului este ca o şcoală“
În afară de slujbele şi ascultările specifice mănăstirii şi centrului, măicuţele au, fiecare, câte o zi pe lună de „pustie la chilie“ şi, în fiecare zi, un timp de chilie pentru rugăciune, tăcere şi lectură. Ca lectură, pe lângă pravila zilnică obligatorie: Psaltire, Vechiul şi Noul Testament şi Învăţăturile Sfântul Siluan, fiecare poate alege, cu binecuvântare, după nevoi şi vocaţie, şi alte scrieri duhovniceşti. „Nevoinţa noastră, spune maica Siluana, e centrată pe slujirea ca iubire şi cuprinde, în ciuda tuturor suferinţelor inerente vieţii pe acest pământ, trăirea multor bucurii simple în care pregustăm bucuria cea mare, pe care ne-o făgăduieşte şi dăruieşte Domnul. Bucuria călugărului este ca o şcoală atât pentru el, cât şi pentru aproapele. Omul, dacă te vede amărât sau îmbufnat, va zice: «Vai de mine! Nu mă mai duc la biserică, să n-ajung ca asta». Bucuria călugărului este mărturia de credinţă a celui ce ştie de ce trăieşte: el aşteaptă «viaţa veacului ce va să vie» şi crede în lucrarea lui Dumnezeu, Care preface orice întristare în bucurie dacă omul se îndură să I-o dea Lui“.

Articol aparut in Ziarul Lumina, Luni 29 decembrie 2008