Părintele Dumitru Stăniloae - Sensul ascezei monahale

„Aşadar, două trăsături caracterizează existenţa monahului. Ea se desfăşoară sub semnul bărbăţiei şi se transcende necontenit pentru a intra în mod real în regiunea Duhului. Sunt două trăsături complementare. Monahul e bărbatul tăriei, pentru că e pelerinul transcendenţei spirituale.

Dar asceza e tocmai expresia concretă a acestei bărbăţii şi tensiuni spre transcendentă. Dar să stăruim ceva mai în concret asupra acestor două trăsături ale ascezei monahale; bărbăţie şi tensiune spre transcendenţă, adică spre Duh.

Asceza nu e omorârea vieţii din noi, ci o omorâre a slăbiciunii, un drum spre viaţă.
Asceza e omorârea morţii din noi, ca să se elibereze firea de robia ei. În opinia curentă cuvântul „asceză" este asociat unui sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latură pozitivă a vieţii, în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui. În realitate, asceza are un rol pozitiv.

Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice...

Dar asceza e nu numai o fortificare a firii ei şi o ridicare pe planul spiritului, unde se realizează unirea mistică cu Dumnezeu.

Se face deseori o confuzie între psihicul propriu-zis şi spiritual, confuzie care se prezintă sub două forme inverse: în prima, spiritul este redus la psihic şi aceasta se întâmplă în explicaţiile psihologice ce se dau experienţelor cu adevărat spirituale; în a doua, psihicul e luat, dimpotrivă, drept spiritual şi exemplul cel mai vulgar este spiritismul, dar şi alte forme mai complexe ale neo-spiritismului, purced la fel din aceeaşi eroare. În amândouă cazurile, e ignorat spiritualul...

A ieşi la suprafaţă din aceste ape de jos, a pluti deasupra lor, înseamnă a se ridica la viaţa spirituală care constă din legătura cu transcendenţa divină. Peste apele imanenţei sale calcă cineva ajutându-se de puterile superioare ale sufletului, de raţiune şi voinţă. Omul care se conduce de raţiune şi de voinţă, numai e robul poftei şi al mâniei, al impulsurilor inferioare, ci ascultă de o lege care îl transcende... Raţiunea obiectivă îl face pe om să se înalţe deasupra sa pentru că ea implică virtutea. Căci, după Sfinţii Părinţi, omul raţional este tot una cu omul virtuos. (...) Monahul a dat tot ce a avut, pentru ceea ce încă n-are. E bucuria pentru pierderea suferită (...) Paradoxul stării lui de acum e că se bucură tocmai pentru întristarea ce-a pricinuit-o omului natural din sine, sau simţirii obişnuite.

Cel care îşi pierde sufletul pentru Dumnezeu şi-l mântuieşte, şi cel care vrea să şi-l păstreze, şi-l pierde. E marea taină exprimată în iubire: cel ce se predă pe sine total semenului, se primeşte pe sine nemăsurat mai tare şi mai fericit. Căci cel ce se predă pe sine nu se predă neantului, ci comuniunii, adică intră în contact cu apele de sus ale unei existenţe cu mult mai ample decât poate închide în sine şi din ele soarbe o viată ne-asemănat mai bogată, întărirea firii e altceva decât învârtoşarea într-o existenţă egoistă.

Necesitatea de a ieşi din sine se impune şi pătimaşului, căci şi el tinde după o legătură cu lumea. Dar el nu iese cu adevărat din sine, ci vrea să tragă totul în temniţa sa. E o altă intenţie în ieşirea din sine prin virtute şi o alta în ieşirea prin patimă. Virtuosul intenţionează uitarea definitivă de sine şi slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, intenţionează un extaz sincer. Pătimaşul chiar prin ieşirea din lume vrea să captureze cele ale lumii pentru sine. Ieşirea lui e înşelătoare, e o simplă metodă egoistă, sau o ieşire lacomă de înavuţire, o ieşire pentru a lua şi nu pentru a da. Omul virtuos a făcut ceea ce face experienţa unei relaţii vii cu Dumnezeu şi cu semenii. Pătimaşul iese fără să se părăsească şi fără să intre în relaţii adevărate cu alte subiecte. El rămâne tot în lumea sa egoistă, tot în atmosfera sa. El nu riscă o ieşire adevărată o părăsire a lumii sale. Aici din nou se arată forţa virtuţii. Ea nu aduce o fortificare a firii numai prin faptul că o aruncă în lumina largă a vieţii din afara eu-lui, ci e ea însăşi un semn de tărie arătat în riscul pe care-l confruntă virtuosul părăsindu-se pe sine cu ceea ce are, fără să se gândească la o regăsire.

Astfel, asceza este drumul, singurul drum spre regiunea spiritului, ale cărui experienţe nu pot fi exprimate decât analogic, prin cuvintele experienţelor psihice, a cărui simţire despre unirea cu Dumnezeu e altfel decât simţirea unirii cu forţele sociale sau cosmice. Golirea de conţinutul imanent se realizează prin înfrânare statornică, până la totala anulare a poftei, a mâniei, a tuturor impulsurilor, a tuturor obişnuinţelor păcătoase şi egoiste. La început li se opune acestora raţiunea rece, mai pe urmă e tăiată şi raţiunea şi voia proprie prin ascultarea desăvârşită de părintele duhovnic.
Cel ce a ajuns la graniţa de sus a făpturii sale, pe vârful lipsit de orice vegetaţie al imanenţei şi înconjurat de nemărginirea ameţitoare, în care nu e nici un punct vizibil, a desfăşurat mai multă tărie decât toţi cei din văi, iar faptul că poate sta acolo neclintit, denotă o bărbăţie asemănătoare celei a lui Moise şi Ilie, urcaţi singuri unul pe muntele Sinai, celălalt pe muntele Horeb. Golul realizat de ascetul autentic e vârsta bărbatului desăvârşit. Pe vârful plenitudinii sale de forţă, el poate cutremura lumea, înnoind-o. ” (fragmente transcrise din cartea „Sensul ascezei monahale”, a Părintelui Dumitru Staniloae)

Cartea se poate citi sau descărca integral de AICI