Arhimandritul Sofronie - Despre viață, moarte și vecinicie (fragment)

Arhimandritul Sofronie

„Iubesc a cugeta la înțelesurile suferințelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viața noastră pământească, vremelnică, trebuie neapărat să ne fie suferință. Vremea este chipul ființării schimbătoare. În fiece schimbare se află un element al suferinței. Noi, cei ce aparținem în același timp - mai bine zis în paralel - de două lumi, de cea de sus și cea de jos, sântem oarecum împărțiți de-a lungul întregii noastre vieți pământești. Tânjim către viața vecinică, având înaintea noastră chipul ființării dumnezeiești, neschimbată în desăvârșirea sa, iar în același timp ne afundăm în grija celor pământești, nefiind în putere a defăima nici cerințele acestei vieți. „Aștept învierea morților”. Numai ea, cea așteptată vecinică viață este adevărata viață.

Vecinicia ne cade să ne-o închipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfârșit, ci ca pe un singur act fără de întindere a plinătății ființării. Vecinicia cuprinde toată întinderea vremii, ci ea însăși întindere nu are.

Noi așteptăm împărtășirea vieții vecinice. Însă, în înțelesul lucrurilor, devenind vecinic, omul se face nu numai nemuritor, ci și fără început. Sfințitul Ierarh Palama gândea astfel, întemeindu-se pe Sfinții Părinți.

De unde este limpede că vecinicia este un alt chip al ființării, și unul din conceptele elaborate de noi în hotarele realității empirice - conceptele începutului și sfârșitului, ale lui înainte și după - nu i se pot aplica. Viața vecinică este viața duhovnicească. Vecinicia este lumea gândului și trăirii sufletești curate în unirea lor nedespărțită. Însă  faptul gândului și trăirii sufletești curate trebuie înțeles nu numai în sensul psihologic, ca trăire subiectivă a omului, ci și în înțelesul ființial, ca obiectiv fiind adică Mintea și Dragostea Dumnezeirii, adică a lui Hristos. Dragostea în Înțelepciune și Înțelepciunea în Dragoste. Iar dacă cele spuse corespund adevărului, atunci cu adevărat vecinic este Singur Dumnezeu, iar noi doar în măsura în care petrecem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi petrece.

Când însă „Dumnezeu va fi toate întru toți”, atunci și noi ne vom arăta ca stăpânind vecinicia, iar de acum nu în parte, ci în deplinătate. Către această „margine a doririlor” năzuiește sufletul. De-abia atunci va fii cu putință bucuria cea de nimic întunecată. Iar acum să prăznuim Paștile, nu cele de Sus, ci doar cele de jos, doar chipul celor vecinice, noi totuși nu atingem desăvârșita odihnă a bucuriei. Și totuși și aceste Paști înrâurează asupra sufletului într-un chip uimitor.

Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o expima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei zile. Dimineața - pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de „lină”, ca și albastră. Iar neînserata zi - vecinicia.

Îmi amintesc așijderea acum trei ani, în timpul primei noastre întâlniri, simțind adierea veciniciei, amândoi ne-am ținut o vreme răsuflarea (...)”  

(Fragment transcris din capitolul 22:  Despre viață, moarte și vecinicie, pag. 255 - 258, din Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu)