Postări
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
luni, 30 noiembrie 2009
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Părintele Arsenie Boca - cuvânt către noi
„Să începem ca și o poveste ca și pe vremuri, ca și pe vremuri imemoriabile, când țăranul român era la munca câmpului. Singura lui grijă era cum îi va fi recolta. Alte griji nu mai avea. Și nici de asta nu avea nevoie că știa că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. E, la acele, la acele timpuri trebe să ne întoarcem noi acuma, că tare am luat-o razna. Așa o luăm noi pe coclauri să, să fie mai greu decât trebuie că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că, că-i place lui, îi place, se zbate dar si multe izbândește că e bine,e bine,e bine să fii cu Dumnezeu că ai pace, ai pace, ai pace multă de tot și când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica.
Așa că, române, ce tot alergi? Tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica. Cineva tot iți spune că acolo vei găsi... nemurirea da' n-o găsești în lucruri exterioare că... n-ai cum. Uită-te acolo înăuntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai lumina, numai lumina îți poate aduce valoarea aceea care o cauți de atâta vreme, care ai pierdut-o, ai risipit-o da' n-a fost vina ta. De ce ar fi fost vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia și aia și aia ca să fii fericit dar fericirea... nu vine, nu vine așa. Ea se dobândește! Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă, muncă, muncă interioară. Acolo trebuie să muncim, să muncești, române, numai acolo, numai acolo, numai acolo... Așa că ascultă-mă dacă... dacă mai ai acolo, dacă mai găsești undeva în tine voința, voința. Ascultă-mă ce-ți spun acum că binele îți vreau eu, de ce ți-aș vrea răul?...
Oprește-te! Atâta trebuie să faci!
Să te oprești. Să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la Sfântul Soare și să-i mulțumești că ți-a mai dat o nouă zi... să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și acolo... acolo, în liniștea aceea, în liniștea aceea mută să te găsești tu pe tine din nou și vei deveni ce ai fost cândva iară! Amin! ”
Preluat de AICI
vineri, 27 noiembrie 2009
De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?
De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsită de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum, te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință... Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”. Desigur e doar un exemplu. Poți găsi alte cuvinte.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!”
Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică și să-L lași să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtășanie, să te învețe mai multe, cum știe El.
Și multe, multe se vor schimba mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie așa cum vrem noi.
Alfel, oricât ai urla și ai bate din picior, nimic nu se schimbă pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.
Cu dragoste şi rugăciune,
Maica Siluana
joi, 26 noiembrie 2009
Conferințe duhovnicești organizate de Liga Tinerilor Creștini Ortodocși din Târgu - Mureș
Duminică, 29 noiembrie, 2009 ora 18, Conferința cu tema "Tinerii, de la moarte la Viață" susținută de Prof. Laurențiu Dumitru.
Duminica, 13 decembrie, 2009, ora 18, Conferința cu tema "Provocări actuale în viața creștinului" susținută de Părintele Arhimandrit Nechifor, stareț al Mănăstirii "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași și exarh al Mitropoliei Moldovei.
Duminica, 13 decembrie, 2009, ora 18, Conferința cu tema "Provocări actuale în viața creștinului" susținută de Părintele Arhimandrit Nechifor, stareț al Mănăstirii "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași și exarh al Mitropoliei Moldovei.
Conferințele vor avea loc la Catedrala Mică din Târgu-Mureș!
miercuri, 25 noiembrie 2009
Maica Siluana - Seminar dedicat femeii ortodoxe, la Mănăstirea Horaiţa, septembrie 2009
The notes from the talks of Mother Siluana, by Roberta Sardell:
Topic: Reflections on two Eves: the first-created and the New
Sometimes we ask, “Why can’t I make a new beginning?” And the answer might come back, “Am I ready?” The human is the only creation which is always growing, even into eternity. The Human is perfected when we see Christ. But even then we are not finished. Always we need to think of this process of growing so that we have hope. If I make some major decision but cannot fulfill it, I know and must remember that this is not the end. The old Eve, when she fell, was broken, as was Adam. I am a human being, even though a new one in Christ. I am broken in mind, sentiments, and wishes. The first work of God is to heal my brokenness. My favorite book of the Old Testament is Hosea. God tells Hosea to marry a prostitute and uses this as an example of
Why do I have need of God? He obligates us, allows us in all our relationships to become what He intends us to be. I learn from my parents good and bad, especially bad if they have not been changed through faith. I must give myself, the whole person, to God. I have to explain to God why I am lying, crying, full of vices, etc. Each of us has to offer the “Person within Us” to God, give Him that which has been given throughout the generations. There is no other way to salvation.
If I confess what has been passed to me from the generations, God will forgive and remove the burden. The power of God is so big (great) that God can unite us even when we are fallen, otherwise God could not have made the child vulnerable. The child cannot change himself to be responsible. In a meeting of teens, good and bad, one boy said to me, “You want me to become like the good ones, but I can’t. If my father is a thief, how do I go home and renounce this? What would my father do with me if I didn’t join him?” We must renounce our vices. It is true that the more I say, “I’ll never do it like my mother,” the more I do as she did.
I like the New Eve, the Bride of Christ. This new person must let go of the mother and father within us, not in the physical sense but in the values. I have to reach inside and try to get rid of these parts of me. And the way to heal ourselves is that we offer one by one these parts to God for change and modification. The sin is not to steal the watermelon but to make the choice. A fever is a sign that I am sick. When I am sick inside, with the help of God, I can change my patterns. The Fathers were able to do this, but we are not like them. Now God helps us through other people, people with different names than in the church, sometimes with names such as psychiatrist. The Fathers say that our soul is like a watermelon in water; it bobs, showing what is above (the conscious), but below is much more (the subconscious). When you offer to God what is above, the subconscious bobs higher into view. So keep offering more and more to God. The saints go through this process so much that they have nothing in their subconscious. So, as you see, you can’t change completely overnight. You must take small steps, such as a commitment to pray five minutes more a day.
We want to embody Christ, put Him in us. Why do we say so often, “Lord, have mercy”? Why do we take the Eucharist so often? It is so this will become a part of our nature, not the mind working but the recognition of sin and the choice for good without thinking. No one is concerned about our becoming accustomed to Satan through the T.V. and other vices of society, but they worry that we take communion too frequently. It is needful!
This process is not easy but requires concentration and work. There is a Romanian saying, “God gives, but He doesn’t put it in our bag.” We need to work at it. It is also said that every problem can be solved 1) alone or 2) with God, or 3) with Satan.
Topic: Leadership…response to the retreat participants not liking to be called to be leaders.
Don’t be lead by feeling. We in
We see women as slaves, cooks, mothers, but if we are humble, we don’t grimace at the word “leader.” We have fear, but when we know to follow Christ, we do not worry about the word “leader” but instead learn what we are called to do.
Our fears give rise to emotional reactions.
Why is food at a monastery always better? A monk or nun (even a slothful one) prays over the food. At home we throw it in the pot. Every movement in our life should be a liturgy, a working together to thank God. We return bread and wine to Him, He transforms it and gives it back through the priest who repeats the words of Christ in the Holy Scripture. What we do in our daily lives should use the same model. I am angry. I envy. I feel helpless. Go to His Word, “Be angry but do not sin.” Give all that is in us to Him, praying for God to transform us. Do not concentrate on proficiency or performance but put off your “self” and ask for help. Pray three times a day in the same way. You can pray wherever you are, even in the bathroom (did not God create us with bodily functions?) if you do so with dignity and sincerity of seeking Him.
We have so many thoughts. Like a child tugging at your skirt, if you ignore them, they become more insistent. But let go of judgment, do not comment on them.
Silence is in your mind, not in the nave. There is, says St. John of Damascus, a circle of connection between the material and spiritual world. We pray in Truth (for Christ said that He was the Truth) and Spirit. Ones who love each other can be silent, can share a look in silence. There is no need to speak.
First, however, we should hear our prayer words spoken by us; hearing and speech unite. Try to gather the two to be a carriage, a carriage to God. We need attention in the mind before we move to the heart. The first sign that we meet God is a breaking of the heart. We say, “I’m helpless,” not “I can’t do (whatever) because of what my mother did.,” but put off the old self. I try to make myself a victim, but I must take responsibility for myself, for my own helplessness. This breaking is a very short moment of pain because then we come to joy and tears as we recognize who we are.
The Holy Spirit is for us. God is of our nous. This is not just for the twelve disciples or the priests but for each one of us. Do not comfort yourself that you cry, that you recognize that you are a sinner. Allow the pain of the breaking. Do not block the way of the Holy Spirit. This is difficult, but life without God is worse. When you are alone, you run from God when instead you should look for Him.
There are things of Mystery that should not be said when in a spirit of pride or frivolity. These only inform Satan. Here in church we are covered and can share some of these deep experiences, but otherwise we need to hold some things in ourselves. We need to share only when out of love and to benefit of another’s soul. We pray not for someone’s needs (which we aren’t really aware of and should not ask details of), but for their salvation.
Do not question God without listening to the answer. At times you will not have the capability to receive. Give it time. Humans have two hemispheres, the right which intuits and says “aha,” and the left which takes information and does not let you have peace until it makes logic of the right hemisphere. God gave us both sides. The Holy Spirit can help us put aside and consider all things. The right hemisphere has many black spots, traumas, and is more vulnerable to the demonic. In the world today there is much chemical imbalance, causing some to choose to live in violence, craziness or physical illness. A person in despair does not believe in anything; this often occurs in a generation that is concerned with material things. Psychosis equals a lack of meaning of life. You just need an ear that listens, a heart that prays.
You must know the criminal within yourself in order not to judge another. I need to love the one in front of me while hating the sin. Seeing a naked woman in a pornographic position, we can be horrified or curious or have pain for the woman. According to how we see our own sexuality is how we look at porn. If we look at someone whose guts are on the train track, what do we see or feel—compassion—and then call an ambulance. Compare this with the naked lady. She has been hit by a train.
We have a psychological need to judge so that we feel better about ourselves. We need someone to tell us that we are good. If no one tells, we tell ourselves by judging. It is true that we are not good; only God is good within us. So we need to ask for God to be in our whole body and blood.
Guilt is not in wishes or thoughts of sinning, but only in what you do with them. [There was a story here that I did not take down…my notes just say “child/whore.” ] On the other hand, I can reach a mountain, but if I don’t have the thought, the motivation to climb, I can’t. We are stopped by fears and thoughts and the subconscious from the past. Moving on requires forgiveness. We need to tell someone so that we can be forgiven. And we must forgive to be forgiven.
A child who is abused is told not to tell. So the child abuses himself, does not tell, refuses to remember. He avoids the immediate consequences of the present, being convinced that the mother, the police, no one will believe. Schizophrenia can develop. A schizophrenic can be healed with the right love, responsibility, and psychiatry. Schizophrenia is a symptom of the family, but this person must be helped to become responsible for himself.
A part from a few, the mentally ill are not violent. If I show no fear, a mentally ill person does not hurt me. He can lead me into the temptation of acting crazy, but if my trust is in God, I can joke with him over his crazy behavior, “Can you do it again?”
Topic: Marriage
We are One in Christ because we are different, because we need each other to be a whole. Two become married so one will help the other. We are not to think exactly alike. We might affect so much change in our husband that we’d ask, “Why aren’t you the man I married?” We are not meant to be identical. Each person needs time to be alone. Being One is not to erase differences but to bring salvation through the love relationship of husband-wife-Trinity. We do not think about how we are original, but with God we see how we are unique, how He created us to be.
There are moments when a person hurts us; it is because we had expectations. If I talk about behavior, not about being, I both judge my husband and criticize his mother. Instead tell how you feel when he calls you “Stupid!”
We use our more aggressive side for defense or for growth, but we have other ways to grow. Use that self-defense energy in reading or cleaning or praying.
Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă“ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în parteneriat cu Programul „Sfântul Dimitrie“, din cadrul Asociaţiei filantropice medical-creştine „Christiana“ din Cluj-Napoca, şi Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli“ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a organizat la Mănăstirea Horaiţa, din judeţul Neamţ, în perioada 24-26 septembrie 2009, seminarul „Împărtăşindu-ne experienţa, puterea şi speranţa - femeia ortodoxă în societate“, informează cotidianul „Ziarul Lumina”. Scopul întâlnirii a fost nevoia de cunoaştere şi apropiere a femeilor ortodoxe slujitoare familiei şi Bisericii.
Desfăşurată cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, acţiunea a fost iniţiată de Antoneta Negru, manager de proiect în cadrul Centrului „Sfântul Nicolae“ al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“, şi de pr. Iulian Negru, director executiv în cadrul Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“. Programul seminarului a început joi, 24 septembrie, la Mănăstirea Horaiţa, cu o scurtă prezentare a participanţilor şi a obiectivelor propuse de iniţiatori. Vineri dimineaţă, după slujba Sfintei Liturghii, a avut loc dezbaterea cu tema „Bogăţia Ortodoxiei“, la care au participat cele 15 femei ortodoxe înscrise în programul seminarului, urmând ca, după-amiază, să aibă loc comunicarea cu titlul „O viaţă spirituală echilibrată într-o lume modernă“. Înainte de rugăciunea de seară, maica Siluana Vlad, stareţa Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul“ şi coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli“, a ţinut un cuvânt de folos. Sâmbătă, în ultima zi a seminarului, au avut loc două sesiuni de comunicări cu titlul „Icoana lui Hristos - calea lui Hristos şi calea mea“ şi „Femeia ortodoxă ca lider“, susţinute, la fel ca în ziua precedentă, de Emily Rakes, Roberta Sardell şi Margo Kelly, misionare în cadrul Centrului Misionar Creştin-Ortodox (CMCO) din SUA. „Acest seminar s-a dorit a fi o retragere în linişte şi simplitate, o cunoaştere reciprocă, dar mai ales o regăsire a eului spiritual. Ne-am dat seama că avem probleme comune, la care am încercat să găsim soluţii. Au fost momente de rugăciune în comun, de comunicare şi comuniune“, a declarat Antoneta Negru, coordonatoarea proiectului.
Femeile ortodoxe care au luat parte la acest seminar, majoritatea soţii de preot, s-au arătat încântate de faptul că au reuşit să se cunoască mai bine şi să mărturisească din experienţele proprii frământările sau problemele cu care se confruntă. „Am trăit clipe unice încărcate de învăţătura creştin-ortodoxă şi de bucuria împărtăşirii experienţei personale cu femei ortodoxe practicante şi trăitoare. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât a fost în mijlocul nostru maica Siluana Vlad şi invitatele din SUA, care ne-au ajutat să conştientizăm faptul că noi, femeile ortodoxe, suntem o forţă care poate întoarce societatea contemporană, prin rugăciune şi exemplu propriu, la izvorul seninătăţii şi al bucuriei în Hristos, ajutând-o să-şi regăsească echilibrul printr-o viaţă spirituală bogată“, a declarat Diana Cârcu, directorul Grădiniţei „Buna Vestire“ din Iaşi, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. „Acest seminar a însemnat şansa şi bucuria de a întâlni oameni care şi-au împartăşit frământările, bucuriile şi tristeţile, toate raportate la nevoia adâncă a sufletului de a merge şi de a nu se abate de la calea care duce spre Hristos. Seminarul a însemnat emoţia de a vedea oameni care au trecut prin evenimente dureroase, dar care nu şi-au pierdut dragostea şi puterea de a mărturisi că fără Dumnezeu nu suntem nimic şi nu putem face nimic“, a mărturisit Mihaela Dîmbu, asistent educaţional în cadrul Grădiniţei „Buna Vestire“.
Cristina Sturzu, editor la „Ziarul Lumina“, a menţionat: „M-a bucurat mult participarea la această întâlnire, sper să fie prima dintr-un şir de astfel de acţiuni pe care le vom desfăşura ulterior, iar pe viitor, ca şi soţii de preot, să creăm mici puncte de întâlnire pentru femeile credincioase care au nevoie de această comuniune în duh în parohiile din care facem parte“
Textul în limba romană a fost preluat de AICI
25 noiembrie, Sfânta Ecaterina
“Cu înţelepciunea ca şi cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni şi ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinţei, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredinţat, dimpreună şi pe prigonitorul l-ai mustrat, de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino! Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, şi de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească. Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.”
Acatistul Sfintei Mucenite Ecaterina, 25 noiembrie
marți, 24 noiembrie 2009
NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii
Celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav
Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.) Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții. Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității. Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge. În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.
Preluat de AICI
duminică, 22 noiembrie 2009
vineri, 20 noiembrie 2009
joi, 19 noiembrie 2009
marți, 17 noiembrie 2009
Metaniile
Ce sunt şi la ce folosesc metaniile?
Odată, un monah a făcut noduri pe o sfoară, pe care a folosit-o pentru a-şi îndeplini canonul zilnic de rugăciuni. Dar efortul bietului călugăr era în zadar. Diavolul nu înceta să-i desfacă nodurile din sfoară. A apărut însă un înger care l-a învăţat să facă nodurile sub formă de cruci suprapuse, iar pe acestea, diavolul nu le-a mai putut desface.
Metaniile sau metanierul îşi au originea în vremuri îndepărtate şi, probabil, puţini dintre cei care le poartă astăzi s-au întrebat, vreodată, la ce folosesc şi care este adevărata lor întrebuinţare. Părintele Andrei Ghiţă, de la schitul Darvari, din Bucureşti, un lucrător neostenit al firelor în cruce, vorbeşte despre simbolistica, întrebuinţarea şi sfinţenia şiragurilor străvechi.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul sau confundă metaniile cu mătăniile (îngenunchere şi înclinare a corpului până la pământ, în semn de veneraţie şi de pocăinţă), trebuie spus că metanierul este un şirag format din mai multe noduri, confecţionate, de regulă, din lână. Ele folosesc pentru a ajuta la concentrarea la rugăciune şi la numărarea rugăciunilor rostite sau mătăniilor făcute.
Inventarea metaniilor îi este atribuită Sfântului Pahomie. În secolul al IV-lea, acesta dorea să îi ajute pe monahii analfabeţi să ţină numărătoarea rugăciunilor şi a mătăniile pe care le făceau.
Aşadar, procedeul folosit pentru împletirea unui astfel de şirag respectă o tradiţie veche, care-şi trage originile din negura secolelor, neuitată până astăzi. Printre primele forme de metanii existente a fost o grămadă de pietricele sau seminţe, care era mutată dintr-un vas în altul, după ce, la fiecare, se zicea rugăciunea, însoţită de închinăciune sau mătănii.
Metanierul, „sabia" călugărului
Părintele Andrei Ghiţă, de la Schitul Darvari din Capitală, este unul dintre monahii înzestraţi cu darul plăsmuirii şiragurilor nesfârşite de metanii. Călugărul a deprins meşteşugul împletirii metaniilor acum zece ani, cu prilejul unei călătorii la Sfântul Munte: „La Athos, am văzut părinţii care făceau metanii şi m-am arătat interesat. Am văzut cât erau de bucuroşi că lucrau şi eu am început să mă bucur odată cu dânşii, mai ales când am simţit gustul lucrului. Încet, încet, am învăţat acest meşteşug, şi acum nu mai pot scăpa şi îmi pare bine".
Monahul vorbeşte cu ochii plecaţi spre ochiurile de lână, pe care le împleteşte cu o îndemânare precipitată. Vorbele i se amestecă cu picăturile de ploaie, care nu-l udă, chiar dacă norii furioşi au năpustit, peste pământ, ploaie cu găleata. Este păzit de teiul rămuros din curtea schitului. E linişte la Darvari. O linişte neobişnuită, dată fiind amplasarea sfântului lăcaş într-o zonă centrală a Bucureştiului gălăgios.
„Acest lucru de mână sau «rucodelie» (în limba slavonă, «rucodelie» înseamnă lucru de mână) are temeiuri patristice. În Pateric, este menţionat adesea acest termen. Părinţii patristici practicau acest lucru de mână pentru a-şi ocupa timpul liber cu muncă fizică şi cu lucrarea minţii, prin rugăciunea lui Hristos: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»", specifică părintele Andrei.
Şiragul de metanii i se înmânează călugărului, în timpul slujbei de tundere în monahism. Ele sunt „sabia" sa spirituală, cu care luptă neîncetat împotriva duşmanului spiritual - diavolul.
Monahul explică: „Metaniile lungi, pe care le poartă călugării, monahii şi monahiile semnifică sabia Duhului. Când un candidat la monahism depune voturile, el primeşte, pe lângă celelalte veşminte monahale, şi metaniile".
Semnificaţia nodurilor împletite
Metanierul nu este un obiect utilizat doar de călugări. El poate fi folosit de către toţi cei care vor să se roage lui Dumnezeu, chiar dacă, astăzi, cei mai mulţi asociază metaniile cu amuletele, cu obiecte aducătoare de noroc.
În mănăstiri, cele mai răspândite sunt metaniile călugăreşti de 300 de noduri. Cele de 33 de noduri sunt purtate mai ales de mireni. Sunt croşetate în aşa fel încât firele să se suprapună, mereu, în formă de cruce. Şiragul de metanii este negru, pentru a simboliza bucuria tainică a rugăciunii.
În general, la un capăt al şiragului, se află o cruce făcută tot din noduri. Crucea simbolizează jertfa lui Hristos, biruinţa luminii asupra întunericului. Ciucurele sau canaful aminteşte de calvarul Mântuitorului. Este folosit la ştergerea lacrimilor de pocăinţă.
„În decursul istoriei creştine, s-a dovedit că este o lucrare binecuvântată de Dumnezeu, plăcută Lui, plăcută şi oamenilor, care aduce pace şi bucurie în suflet dacă ştii să împleteşti munca aceasta cu rugăciunea, cu satisfacţii duhovniceşti şi materiale. Singura condiţie este ca munca ta să o dăruieşti lui Dumnezeu", mai spune părintele.
„Munceşte şi te roagă!"
Monahul Ghiţă arată trebuinţa nodurilor din sfoară - lucrate cu atâta migală şi dăruire spirituală: „metaniile ne adună mintea, ne face mai atenţi la rugăciune. Aşa cum spune şi Apostolul: «Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci este împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri»".
Părintele spune că orice om cu o conştiinţă spirituală, care îşi doreşte clipe liniştite, poate lucra astfel de împletituri: „Oricine poate face metanii. Indiferent ce lucru alege omul să facă în viaţă, el poate fi dus la bun sfârşit dacă este dăruit lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare tainică, o lucrare duhovnicească, care o deprinde doar cel care vrea să înveţe şi care are o conştiinţă duhovnicească. Nu are alt scop decât lucrarea rugăciunii".
Şiragul de metanii nu poate, desigur, să se roage singur, dar împletitul metaniilor e un mod potrivit de a împleti rugăciunea cu munca, în clipele mai libere. De asemenea, părintele ţine să sublinieze că este un bun prilej de a învăţa „şcoala răbdării. Te deprinde cu şcoala rugăciunii, cu şcoala blândeţii. Stăruind şi insistând asupra acestor lucruri frumoase, găseşti pacea şi liniştea. E o terapie de liniştire, o cale duhovnicească. Are bază patristică şi bază filocalică, pentru că la începutul oricărui volum din Filocalie este acel îndemn: «Munceşte şi te roagă!». Eu lucrez ori de câte ori găsesc prilejul şi, când simt nevoia de liniştire, pun mâna şi mă apuc de împletit metanii".
Părintele Teofil Părăian: „Metanierul este un suport material pentru o lucrare spirituală"
„Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să ştim ce este rugăciunea de toată vremea, e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viaţa călugărească şi când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se dă «haina veseliei», cămaşa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru viaţa călugărească, se spune aşa: «Fratele nostru - i se spune numele -, primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos». Asta se spune, în general, în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă, să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte «sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos» (...).
I se dau metaniile şi călugărul trebuie să le aibă la el şi să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Prin urmare, obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci, omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână, de multe ori se întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea «în toată vremea, în minte, în inimă, în cuget şi în gură, numele Domnului Iisus», îşi uită că trebuie să spună «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»".
Raluca Brodner
Textul articolului preluat de AICI
luni, 16 noiembrie 2009
duminică, 15 noiembrie 2009
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
miercuri, 11 noiembrie 2009
Centrul de Formare și Consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil - un an de activitate la Iași
Azi 12 noiembrie 2009, se împlinește un an de activitate la Iași, a Centrului de Formare și Consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinției Sale Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.
Pe parcursul acestui an, sub îndrumarea maicii Siluana Vlad, s-au organizat la sediul din strada Tălpălari, activități zilnice de formare și consilere de grup sau individuală, cursuri și seminarii. La acestea se adaugă numeroase simpozioane și conferințe susținute în diverse localități din țară (Brașov, Sibiu, Alba-Iulia, Târgu-Mureș, Dorohoi, Hârlău, Suceava, Oravița, Corabia etc) :
• 27, 28 Februarie 2009
• 20, 21 Februarie 2009
• 13, 14 Februarie 2009
• 6, 7 Februarie 2009
• 12, 13 Decembrie 2008
• 29, 30 Noiembrie, 1 Decembrie 2008
• 21-23 Noiembrie 2008
Pentru mulți dintre noi însă, întâlnirea cu maica Siluana s-a făcut online, prin intermediul Seminarului iertării! Pe pagina de internet a Centrului, avem astfel posibilitatea să intrăm în legătură cu maica Siluana la rubrica Maica Siluana va răspunde, precum și să beneficiem de resurse și metode online de consiliere a sindromului post avort, consilierea adicțiilor (alcool, sex, tutun) și consilierea abuzurilor!
Mulțumim maicii noastre Siluana și celor care-i sprijină lucrarea, obștea Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi: monahia Sofronia Rădulescu, monahia Gabriela Şerban, monahia Rafaela Urdă, rasofora Mina Pereanu, sora Elena Afloarei, sora Iulia Ştefan, sora Elisabeta Ionescu, sora Mirela Militaru, sora Laura Paraschiva Enache.
Domnul să vă sporească și să vă răsplătească munca! Vă mulțumim!
marți, 10 noiembrie 2009
11 noiembrie, Sfântul Mare Mucenic Mina
Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina
La mulți celor care poartă numele Mina!
luni, 9 noiembrie 2009
9 noiembrie - Pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat
La mulți ani Claudiilor!
Aceşti patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem". Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului
Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.
Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
