Acum...

"Am văzut... (eh, îmi scapă termenul ăla cinematografic) În fine, un rezumat al unui film, în care era vorba despre un copil și un tata, care se iubeau mult, se bucurau împreună de multe lucruri! Și tatăl lui schimba mereu macazul la trenuri, parcă așa era. Și la un moment dat, erau și tatăl și fiul acolo unde se schimba macazul, tatăl fiind într-o cabină, copilul afară, lângă linie pentru că îi plăcea să privească trenurile. Ei, și trenul venea, și urma să treacă peste un pod (care se putea ridica, se „rupea” în două... mă rog), care dintr-o greșeală chiar atunci se ridica. Copilul a observat, a încercat să tragă o manetă, ceva, dar a alunecat undeva între linii, așa încât urma să fie strivit de tren. Tatăl a observat asta și... trebuia să aleagă între sacrificarea fiului și salvarea persoanelor din tren, sau salvarea băiatului, care era cel mai „scump” și de preț „element” din viața omului. Și a ales să sacrifice fiul. După ce a tras maneta aia, a ieșit afară... Filmulețul surprinde și oamenii din tren, ce făceau, simțeau... unii plictisiți, obosiți, adormiți, iritați, egoiști, enervați... Și printre ei era și o fată care era în toaletă și își administra doza de droguri. Iar când trenul a trecut peste copil, tatăl era lângă linie și își manifesta durerea. Fata care se droga a observat că omul de lângă linie are ceva și și-a dat seama că... au trecut ca prin urechile acului... că fuseseră salvați cei din tren, și atunci dă la o parte drogurile, nu și le mai injectează. Și după ceva timp, peste zile (poate ceva ani, nu știu), ea îl revede pe tată în gară și ea se apropie sugestiv spre el, ținându-și în brațe copilul, în semn de recunoștință că au fost salvați, că și-a dat seama că trebuie să se bucure de viață. I se acordase o șansă. După gestul fetei, tatăl ridică mâinile spre cer mulțumit, și zâmbind, cu o bucurie probabil nemărginită!) Și persoana care mi-a dat linkul, și-a zis părerea, că tatăl acela ar fi Dumnezeu, Care Și-a sacrificat Fiul pentru noi, să avem o a doua șansă. Și mă gândesc eu așa... cât de dureroasă și chiar grea e iubirea necondiționată. Când iubești necondiționat, tu nu aștepți de la cel de lângă tine nici un semn de iubire, nici un gând de recunoștință, nici o atitudine de mulțumire, nimic din astea, și tu nu pretinzi că ai vrea să primești un „beneficiu” din partea celui pe care îl ajuți. E durere iubirea necondiționată. Doamne, nu pot crede ce înseamnă, ce mare poate fi iubirea asta! Eu nu știu să iubesc, eu iubesc condiționat, de frică, și doar ca să primesc înapoi iubire, să compensez lipsa. Dacă nu vă scriam, nu concretizam ideea, și nu puteam să pricep, să ajung mai adânc cu inima. Wow! Nu am cuvinte pentru iubirea asta necondiționată. Chiar e cum zice în seminar „ORICE AI FACE, EU TE IUBESC!”. Așa m-au atins cuvintele astea, dar nu puteam să le înțeleg! E durere iubirea necondiționată. Și cel care iubește așa, tot ce își dorește și tot ce îl împlinește ca existență, ființă pe pământ (vorbim de om), este să îl știe pe cel pe care îl iubește bine, să îl știe fericit, bucuros, bine, atât doar își dorește, renunță la nevoile lui, la dorințele lui. Pfuuu! Cam grele! De... scriu că să mă aflu în treaba. Dar știți că eu scriu pentru mine, nu? Eu scriu ca să conștientizez, că văd așa cu gândul nu fac nimic. Mda... nu știu să iubesc! Am un mod bolnăvicios, foarte bolnăvicios și pătimaș. Eu am tendința să fac bine, mă bucură inițial binele celui de lângă mine, da' aștept recunoștință) ce praf îs! Halal iubire! În seara asta mi-am dat seama ce aștept eu când fac un bine. Dumnezeu așteaptă recunoștință? Neah! Pai atunci de ce ne mai judecă maică așa de aspru la sfârșit? (ați scris și pe site unuia de judecata înfricoșătoare? Frică cu iubire? Cum se împacă astea două? Ei, astea nu le mai ating cu inima mea.

Chiar duminică la slujbă părintele V. a zis că fiecare păcat pe care îl facem, Îl răstignim din nou pe Iisus Hristos, pentru că El a venit chiar pentru asta, să ne mântuiască, sacrificiul Lui a fost spre salvarea noastră, mulți dintre noi (surprinde și în filmulețul acela) fiind total inconștienți de ceea ce se întâmplă, și de șansa a doua care ni s-a dat. Dar mă simt așa goală și proastă că nu pot ajunge la profunzimea lucrului! Da e foarte multă durere iubirea asta, că dacă nu ar fi necondiționată, bănuiesc că implicit devine egoistă și mă folosesc de cel de lângă mine și tot ceea ce fac e ca să mă simt eu bine, să îmi compensez lipsa, să mă simt iubit(ă)... Și durerea cred că vine atunci când faci acel sacrificiu... of, habar n-am! Chiar mă irită superficialitatea asta pentru că nu pot ajunge profund.

Ah, mi-a venit o idee: Dumnezeu și omul acela din filmuleț n-au mai gândit ceva de genul „Dar câți dintre ei vor fi recunoscători pentru că le-am salvat pielea? Câți dintre ei merită să le fi salvat viața, când al meu copil era un om minunat și care mă fericea și cu care trăiam în bucurie?”. E crunt când mă gândesc la durerea pe care a avut-o când și-a pierdut fiul. Mă simt cam inconștientă, Maica! Ce e ciudat e că la momentul când mi-ați zis că iubirea e durere a fost o dezamăgire, și încă o simt pentru că... pentru mine sună iubirea ca fiind ceva cald, plăcut, „pufos”. Dar de fapt e mult mai adânc și dureros. Lucrurile sunt mult mai adânci și mai profunde, și lipsite de egoism. egoismul ăsta și mândria.... hmmm..... îs mari rău!"

Lav

Fetița mea iubită,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău!

Da, iubirea e durere pentru că presupune o permanentă naștere precedată de o la fel de permanentă moarte. Moare sugarul, se naște copilul, moare copilul, se naște adolescentul, moare adolescentul, se naște tânărul, moare tânărul ,se naște omul matur și în fiecare etapă trăim de mii și mii de ori moartea individului pentru nașterea persoanei. Ne naștem prunci, dependenți cu totul de părinți și ne lăsam, fără putință de legare, formați de aceștia. Ne luptăm să devenim indivizi autonomi că abia apoi, liberi și în cunoștință de cauză, cu harul lui Dumnezeu, să alegem să devenim persoane libere și iubitoare. Toate aceste morți-nașteri sunt dureri – bucurii, care pot fi trăite doar ca moarte! Putem refuza bucuria nașterii întru existență personală, după asemănarea cu Dumnezeu! O putem refuza sau rata! Și la Acea Înfricoșată Judecată, despre asta vom fi întrebați: Cine ești? Ai devenit cel ce ai fost chemat să devii? Nu, nu e aspră sau lipsită de iubire și milă Judecata, ci înfricoșată. Fiecare vă trăi înfricoșarea după cum îi vă fi inima: cutremurată de măreția și strălucirea lui Dumnezeu, uluită de marea Lui iubire și milă, sau plină de frică și resentiment și revoltă că Dumnezeu e iubire și milă! Dacă vei vede în bucurie pe cineva care te-a făcut să suferi te vei bucura? Da, da, mare îți vă fi cutremurarea sufletului văzând ce puteai să trăiești încă pe pământ fiind! Dacă nu, mare îți vă fi cutremurarea sufletului, văzând că „nevoia” ta de dreptate nu a fost nici măcar acum împlinită. Că iată Dumnezeu nu-l pedepsește pe „cel rău”! Și de ce nu o face? Mai întâi pentru că acela a cerut iertare și a iertat și, apoi, pentru că nu a vrut decât să-l ierte și pe „cel rău” din tine!

Are sens ce spun?

Apoi, iubirea necondiționată e durere pentru că presupune dăruire de sine, din sine, fără rezerve! Te dăruiești pe tine, nu ceva din al tău: trupul tău, banii tăi, sentimentele tale, organele tale... „Și dacă aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește!” (1 Cor. 13, 3).

Noi, cei mici și încă bolnavi de egoism, dacă nu putem și nu știm și nu vrem să iubim cu iubirea pe care ne-o dă și ne-o cere Dumnezeu, măcar să tânjim după ea, să o dorim, să acceptăm că orice durere poate fi trăită ca naștere a omului nou! Asta se poate numai și numai când acceptăm să „lepădăm cele ale copilului” (1 Cor. 13, 11). Pentru noi, cei care facem împreună Seminarul iertării, am văzut că „cele ale copilului” sunt schemele noastre de apărare, de adaptare, sunt modurile păcătoase prin care am învățat să ne apărăm de durerea produsă de abuzul celor mari asupra noastră pe care apoi, le folosim că să-i abuzăm pe cei mai mici că noi. Tot aici intră și tot ce am moștenit din educația noastră, atât în cei „șapte ani de acasă” cât și după aceea. Tot ce am învățat de la lumea acesta pentru a obține plăcere și a fugi de durere, pentru a obține plăceri și satisfacții imediate și de lungă durată, fără să ținem cont de nevoia sufletului nostru de Dumnezeu și de aproapele!

Iertând, adică acceptând iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în inima noastră, în viața noastră, în felul nostru de a fi, lepădăm aceste „apucături”, lepădăm cele moștenite de la lumea aceasta și alegem să facem ce învățăm la Domul nostru Iisus Hristos, în Biserica Lui, prin Duhul Lui Cel Sfânt!

O, dacă ne-am opri o clipă să vedem cât de simplu și concret e totul!

Dar, cum minunat spui: „Egoismul ăsta și mândria... hmmm...”!

Eu îți mulțumesc, fetița mea iubită, și mă minunez în fața lucrării lui Dumnezeu: Ești un copil, un copil ca mulți copii de vârsta ta, educat de părinți "atei" și de școală mai rău decât atee, cu traume frecvente copiilor care au scăpat să nu fie uciși prin avort, cu șanse minime să audă de undeva de Dumnezeu și, dacă aude, să și creadă! Și totuși, Dumnezeu pătrunde prin pâcla de întuneric a acestui veac în toate cotloanele vieții și sufletelor și pescuiește inimi pentru Bucuria pe care Se încăpățânează să ne-o ofere, fără întrerupere de două mii de ani!

Te îmbrățișez cu sentimentul că strâng în brațe mila lui Dumnezeu!

Nu, nu mă tem că te vei mândri, pentru că știu că știi că nu tu faci asta, că tu aveai altă treabă de rezolvat când ai început să-L cauți, sau să te lași găsită!

Cu deosebit respect și dragoste,

M. Siluana