Rugăciunea inimii...

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată şi nimeni nu cunoaşte Numele Lui, El este de nenumit şi de nedescris… Dar făcându-l pe om, a zidit Dumnezeu în el o cămară de nuntă în care, intrând, omul să-l poată oricând întâlni pe Creatorul său şi să-I audă glasul. Acest loc înalt este inima omului şi de fiecare dată când omul coboară aici pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, în casa Sa are loc o întâlnire care se numeşte Rugăciune. Rugăciunea inimii există aşadar de când e omul, pentru că omul există cu adevărat doar când se descoperă acest loc al neîncetatei sale naşteri la viaţa duhovnicească. Dumnezeu îl cheamă pe om în inima sa, El îl cheamă la viaţă, şi numai omul care Îl ascultă se împlineşte cu adevărat ca om. Aceasta este vocaţia omului.

Iată de ce de la un capăt la celălalt al Bibliei răsună chemarea lui Dumnezeu: „Shema Israel!” care conţine în ea întreaga viaţă spirituală: „shema!” înseamnă „ascultă!” şi vine de la rădăcina „shem” care înseamnă „Nume”. A asculta Numele lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre, înseamnă a ne naşte la viaţă, înseamnă a primi sâmburele divin care este propriul nostru nume, persoana ascunsă în adâncul din noi.
Adam şi Eva, primii oameni, au trăit în această uimitoare intimitate cu Dumnezeu , primindu-se de la El „gură la gură”. Cum spune textul ebraic, printr-o transfuzie de suflare de Viaţă. Dar, foarte curând, ei au refuzat ascultarea şi ruptura nu a întârziat să apară. Urmarea: crima lui Cain din cea de a doua generaţie.
În loc să mai caute Numele dinlăuntrul său, omul începe să-şi caute re-numele din afară, pierzându-şi astfel axa lăuntrică. Dezaxat, Cain se risipeşte în rătăcirea exterioară, construind fără Dumnezeu culturile şi civilizaţiile, lumea din afară. Aceasta este condiţia omului „alungat din rai”, adică existenţă în afara sa, lipsit de identitate. Cu toate acestea Dumnezeu depăşeşte provocarea pentru a păstra harul Legământului, dăruindu-le, lui Adam şi Eva, un al treilea fiu, pe Set. Acesta, cu adevărat, deschide o nouă descendenţă din care se naşte Enos, despre care Biblis spune că este cel care, după cădere, începe a „chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4,26)
Aşadar calea de întoarcere este posibilă şi omul poate deveni Om prin această chemare care este chiar locul împlinirii sale: „Enos” înseamnă „Om”! Astfel încât, odată cu neamul semiţilor care se naşte din Sem, primul născut al lui Noe – „sem” însemnând „purtătorii Numelui”, se naşte şi Tradiţia Rugăciunii lui Iisus, ai cărui ucenici, la rândul lor, vor purta Numele „scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14,1). Vedem astfel că descendenţa purtătorilor Numelui nu s-a întrerupt de la Facere până la Apocalipsă şi ucenicii lui Hristos, creştinii, sunt semiţii ajunşi la desăvârşire.
Noi purtăm în memorie aceste mari etape ale înaintării pe Calea de la Biblie la nunta mistică, le purtăm în celulele noastre ancestrale, dar fiecare dintre noi le şi trăieşte din nou în propria sa creştere duhovnicească, ca pe un Vechi Testament propriu, până la finala şi desăvârşita revelaţie a celui de pe urmă Legământ în care Numele îşi descoperă faţa în Iisus Hristos, cu făgăduinţa că omul însuşi va deveni lăcaş al lui Dumnezeu şi că Dumnezeu va locui în om şi omul în Dumnezeu, dacă omul va împlini porunca Iubirii. Aşadar, Biblia descrie propriul nostru itinerar spre descoperirea şi cunoaşterea Numelui. Acesta va traduce întotdeauna chintesenţa credinţei mele, adică: în Care Dumnezeu cred şi cum cred eu în El. Noe, Avraam, Moise… sunt prototipurile mele, treptele scării mele lăuntrice pe care trebuie să o urc sau bornele aşezate de-a lungul căii mele personale, dirijându-mi creşterea şi dându-mi direcţia cea bună. Fără nici o pretenţie va trebui să pun prenumele meu în locul tuturor acestor figuri biblice. Atunci textul va prinde deodată o uluitoare coloratură, atât de personală şi de actuală încât devine în sensul cel mai propriu o revelaţie pentru mine, astăzi. Şi Duhul îmi va da să înţeleg înlăuntrul meu că Tradiţia nu este o literă moartă aparţinând unui trecut întunecat şi cu totul depăşit, ci o realitate vie care se ancorează în mine. E mereu aceeaşi veşnicie în sânul uni timp care se scurge, mereu aceeaşi Prezenţă sub feţe diferite, mereu aceeaşi Revelaţie care dă sens evenimentelor atât de variate ale istoriei, este de fapt Numele lui Dumnezeu pe care Acesta încearcă să-l murmure în viaţa mea cea mai concretă, text în contextul meu… (cf. Psalm 33,2-5). Când Biblia vorbeşte despre Noe, despre Avraam, despre Moise şi despre toţi cei pomeniţi până la Apocalipsă, este vorba şi despre mine: „Tu eşti omul care a făcut aceasta!” (2 Regi 12,7), îi spune Proorocul Natan lui David. Taina este abisală şi nu voi reuşi nicicând să o cercetez, să învăţ cine sunt eu în ochii lui Dumnezeu şi care este Faţa Sa pentru mine în ziua aceasta…
Prin Rugăciune, Hristos ne scoate din iadul nostru prea subiectiv ca să ne ducă la Dumnezeu care are un plan de „iubire nebună” pentru toată omenirea şi pentru fiecare din noi în mod special. Toată Scriptura ne-o spune şi ne-o repetă: El te-a ales înainte de a te naşte, El te-a alcătuit în pântecul mamei tale, El îţi cunoaşte fiecare fibră a fiinţei tale, cel mai firav gând al tău Îi este cunoscut încă înainte să fie exprimat, nimic din ceea ce te priveşte nu este lăsat la voia întâmplării (Ps 138). El te caută mereu şi nu încetează să te aştepte ca un Mire (Cânt. Cânt., Osea, Ioan 10), veghează asupra ta ca nu cumva un fir de păr să cadă fără ştirea Lui (Matei 10,30) ca, în cele din urmă, să moară din iubire pentru tine personal şi să învieze pentru a-ţi oferi plinătatea vieţii… Şi acestea, toate acestea, acum şi aici, chiar în ceea ce trăieşti acum, chiar dacă ego-ului tău i se pare neplăcut, revoltător sau oribil…
Iată de ce insistă atât de mult Mântuitorul cerându-ne: „Nu judecaţi”! Judecarea, interpretarea, atât de frecventă în gura noastră la dresa tuturor şi a toate (ce vreme afurisită!...), pune o distanţă între mine şi eveniment; ego-ul meu devine conştient de sine însuşi prin luarea unei poziţii personale, simte că există, se umflă şi se separă de realitatea constatată. E chiar definiţia păcatului: distanţă, îndepărtare, separare…, care ne fac să pierdem sensul a ceea ce ni se întâmplă.
Unul din primele efecte ale Rugăciunii lui Iisus este încetarea acestei stări de judecare lăuntrică şi recunoaşterea Prezenţei dumnezeieşti sub evenimentul pe care îl trăim, punând Sfântul Nume peste el. Prin această „metodă” ne eliberează Hristos de păcatele noastre. El se lasă cu totul în voia Tatălui Său pe care o recunoaşte până şi în cea mai neagră suferinţă. Nimic nu poate fi mai insuportabil şi mai „oribil” ca Patimile Mântuitorului. Ele sunt cu totul contrare a ceea ce El este, El, Omul-Dumnezeu, care a transpirat picături de sânge.
Când, după părerea omenească, nimic nu mai merge, atunci El arată, dovedeşte în faţa lumii şi a Istoriei singura cale posibilă în faţa suferinţei, singurul răspuns posibil la această întrebare la care omenirea n-a ştiut să răspundă: acceptarea inacceptabilului pentru că în el se exprimă voia lui Dumnezeu. E credinţa în stare pură pentru că nimic din exterior nu o face posibilă! Şi acest abandon total şi plin de încredere, în care nu mai rămâne nimic din propria noastră voinţă, Îi permite lui Dumnezeu să lucreze cu puterea lui în noi. Atunci va face din suferinţă şi chiar din moartea noastră ce a făcut cu ele în umanitatea asumată de Fiul Omului, adică le va transfigura spre plinătatea Sa de la Înviere la care vom ajunge şi noi, aşa cum crisalida închisă în gogoaşa ei va ajunge într-o bună zi un fluture.
De acum înainte, starea de abandon, de încredinţare totală, va fi atitudinea fundamentală a ucenicului lui Hristos. Petru, Iacov şi Ioan, cei trei mari „iniţiaţi”, au fost cei dintâi care au primit această atitudine, fiind în intimitatea lui Hristos în timpul rugăciunii din grădina Ghetsemani. Starea de încredinţare totală este atitudinea copilului aflat în braţele Tatălui nu doar când se află în impas sau suferinţă, ci în fiecare clipă, pentru că fiecare clipă este o încercare, ne „încearcă”, ne probează credinţa… Fie că este vorba de vreme rea, de miile de hărţuieli cotidiene, de boală sau de moarte… numai un „Da” total şi fără rezerve spus oricărui eveniment, oricărei situaţii şi fiecărei clipe ne scoate din păcat, adică din despărţirea de Dumnezeu: devenim una cu evenimentul, aşa cum un copil este una cu mama lui, abandonat, încredinţat total braţelor ei. Ţintuit pe cruce, Hristos este Copilul prin excelenţă. Spunând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu!”… şi „Săvârşitu-s-a”, le dezvăluie ucenicilor Săi taina atitudinii adevărate în faţa lui Dumnezeu.
Numai această acceptare totală, această încredinţare, acest „Da” fără rezerve spus în faţa a tot ce se întâmplă, cu credinţa că Dumnezeu lucrează şi nu încetează să creeze, L-a făcut pe Hristos să iasă biruitor din suferinţă şi din moarte în loc să fie biruit de ele! Urmându-I Lui, şi Rugăciunea noastră poate deveni, dacă nu acum, în mod sigur de-a lungul existenţei noastre, la fel cu a Lui.
Iată-ne astfel în prezenţa unei maniere cu totul noi de abordare a vieţii cotidiene: un fel cu adevărat revoluţionar de a fi în mijlocul unei existenţe atât de dureroase, o convertire totală a atitudinii generale de agresivitate permanentă faţă de tot ceea ce nu ne convine. Adevăratul ucenic al lui Hristos este „înrădăcinat şi întemeiat în iubire” (Ef.3,17), adică, precum rădăcinile şi fundaţiile, el trăieşte dincolo de aparenţe şi de suprafaţa lucrurilor, faţă către faţă şi conştient de Iubirea nebună a lui Dumnezeu Care I se oferă neîncetat. El se cufundă în adâncimea evenimentului pentru a căuta întâlnirea cu Mirele, aşa cum rădăcinile însetate se afundă în pământ pentru a găsi apa cea vie… Astfel, fiecare ocazie este pentru el cea mai bună şi nu lasă să-i scape nici una pentru a înainte pe Cale.
Sfânta Tereza de Lisieux îşi mustra novicele când le vedea încruntându-se. Cea mai mică tensiune din trupul nostru înseamnă că ne bazăm mai mult pe noi decât pe Dumnezeu… Dumnezeu se înscrie în cele mai mici detalii şi nu în frumoasele abstracţii sau faimoasele generalizări care nu au nici o realitate. Totul e să fii atent, pe deplin conştient de detalii, să te bucuri, în sensul cel mai puternic al cuvântului, de momentul pe care îl trăieşti, să preţuieşti fiecare situaţie… Asta înseamnă, cum spune tot Sfânta Tereza, „în fiecare clipă am în mâinile mele înspăimântătoarea putere de a traduce iubirea în fapte sau de a o trăda”. Şi Sfânta credea, ca şi atâţia alţi Sfinţi, în Iubire şi nimic mai mult, în Iubirea ca sursă a vieţii, ca mijloc de desăvârşire, ca unic ţel.
Am putea spune că Sfinţii, aceasta fiind caracteristic ucenicului lui Hristos, au descifrat cu pasiune în viaţa cotidiană faţa Iubirii aplecată peste ei, faţa Învăţătorului lor şi s-au încredinţat Lui. Iată singura atitudine care e poate duce la sesizarea permanentă a adâncului lucrurilor… Atunci nu numai că nici un eveniment, oricât de dureros sau de revoltător ar fi, nu mai poate fi o piedică în calea Iubirii, ci, mai mult, tot ceea ce ni se întâmplă este din Iubire şi totul ne este dat ca să ajungem la El.
De acum, în viaţa noastră, în tot ce facem de dimineaţa şi până seara, nu mai există decât un singur efort, unicul efort de a ne fixa privirea pe Dumnezeul Care ne caută şi ne iubeşte. Să fii dominat de acest efort, să te încredinţezi Lui, să fii stăpânit, în sensul literal al cuvântului, de Acesta… Toţi sfinţii şi toate geniile au avut capacitatea de a-şi aduna astfel toate energiile într-un singur punct, de a-şi urma neobosiţi marele scop care le-a purificat şi unificat întreaga existenţă, zăvorându-se într-un fel în lucrarea căreia i s-au dăruit…
Pentru cel care-şi construieşte viaţa pe o asemenea exclusivitate şi şi-o orientează atât de radical, totul începe cu adevărat şi totul merge repede, Calea este rapidă! Pentru că, într-o fiinţă atât de dăruită, cu totul încredinţată lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează fără încetare; chiar dacă nu se gândeşte tot timpul la Aceasta, frâiele vieţii sale sunt în mâinile lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu ia toată iniţiativa. Aceasta este adevărata smerenie, iar smerenia este fundamentul sfinţeniei.
Rugăciunea lui Iisus este unealta acestei străpungeri. Nimic nu potoleşte mai bine pornirea firii noastre căzute spre independenţă şi nu ne pune mai bine în legătură cu harul. Ea înseamnă lepădare lăuntrică desăvârşită, punerea securii la rădăcina arborelui, adică atacarea ego-ului în profunzimea lui şi nu doar la nivelul manifestărilor sale…
Puţin câte puţin, ne obişnuim să ne întoarcem faţa dinspre noi înşine către Hristos. Această sesizare a Prezenţei Sale, această relaţie cu Persoana Sa, mereu şi cu regularitate reînnoită, va sfârşi prin a deveni permanentă şi ne va transforma.

Fragmente selectate din cartea:
Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea inimii
de Alphonse şi Rachel Goettmann,
Editura Mitropolia Olteniei, 2007

Traducere in limba română de Maica Siluana Vlad